Nik Bartsch, modularul

28.11.2010

Prima întîlnire cu samuraiul pianului avuse loc la Chişinău în 13 septembrie 2008, în cadrul festivalului Ethno-Jazz, unde acesta a avut o prestaţie absolut halicinantă pe scena Sălii cu Orgă de acolo. Nik Bärtsch a venit cu doar doi membri ai trupei sale, RONIN, saxofonistul Sha şi percuţionistul Andi Pupato. Avea ceva din altă dimensiune, nelumească, muzica acestui trio, era un soi de simbioză de groove, minimalism, zen şi improvizaţie, astfel încît am plecat de la acel concert aproape turmentat, şi asta în pofida avertismentului anterior, din partea unui specialist foarte informat al jazz-ului, care-mi spunea că din Elveţia nu poate veni nimic bun...Ei bine, el însuşi, criticul de jazz amintit -- deja după concert -- nu se mai oprea din încîntare!

A urmat o reauzire la Gărâna Jazz Festival, în 2009, cu întreaga echipă Ronin -- fantastic regal în acel decor montan de vară pe muntele Semenic, unde sunetul cristalin al instrumentelor se auzea la kilometri distanţă, punînd în surdină pînă şi păsările de noapte, cucuvelele...

Concertul din astă seară avea un cadru major, TNB, dar şi o miză uriaşă -- era un prim pas în proiectarea unei serii de concerte de pian solo modern, o noutate aşteptată, cred, pentru mediul muzical de la noi. Concertele lui Nik Bärtsch au un aer de arhitectură muzicală sofisticată, elaborată, chiar dacă ritmul trimite cu gîndul la tradiţia muzicii dodecafonice, repetitive, în duhul unui Steve Reich, de pildă. Ca ascultător "cuminte", obişnuit cu armoniile şi ritmurile clasice, nu ai putinţa să ştii cum evoluează piesele lui (intitulate toate "MODUL", urmate de cifre în creştere sau descreştere), dar face bine la percepţie (şi minte) să o asculţi cu calm, luare-aminte şi introspecţie. Nu este o muzică simplă, lineară, uşor de ascultat şi de îngurgitat. Nik Bärtsch construieşte pe măsură ce improvizează, dar asta doar în aparenţă, căci întregul arsenal de sunete este un amestec superior de spontaneitate şi filosofie zen, deopotrivă. Aproape fiecare sunet i se citeşte muticianului şi pe chip, există o proiecţie şi o corespondenţă perfecte între ce auzi şi poţi să vezi. Samuraiul acesta elveţian "propovăduieşte" prin polifonie, avandardă muzicală (atîta cîtă mai e cu putinţă în aceste vremuri post orice curent & modă autentică!), minimalism şi, mai presus de orice definire, printr-un soi de altoi doar de el ştiut de stiluri, gestică, gamă fiziognomică. O încîntare a oferit, sper, pentru toţi cei care s-au aflat în Sala mare a Teatrului Naţional din Bucureşti!

Este sigur că o astfel de muzică nu s-a mai auzit niciodată de pe acea scenă...poate nici în Bucureşti, chiar dacă în mai băieţii RONIN au mai fost p-aici. Nu am ascultat acel concert! Am lipsit. Acum Nik Bärtsch a actat solo. Dar nu s-au putut face fotografieri.

FOTO: v.b., Sala cu Orgă, Chişinău, 2008.