Par Vladimir Bulat
Am terminat săptămîna trecută constatînd, a cîta oară!, că pe unul din braţele uneia dintre crucile de piatră din curtea muzeului ţăranului român, se odihneşte o pisică...Aceeaşi pisică. De fiecare dată cînd mergem la film, o vedem. Mereu pe acceaşi parte, dreaptă, întotdeauna tolănită, cu coada suspendată. E o mîţă albă, cu "breton" negru, şi coadă, desigur şi ea, neagră tuci. De regulă, stă întinsă şi sprijinită de braţul vertical al crucii, şi visează nepăsător la cosmosurile ei feline. Pînă aseară, cînd ne-am hotărît să o deranjăm. S-a sculat atunci în capul oaselor, dar păstrîndu-şi ochii închişi, pirotea şi tînjea după liniştea furată. Stătea cumva cu spatele la noi. Dar ciulea atent urechile la comentariile noastre. Desigur, nu o lăsau indiferentă. Cris a decis să o facă să coboare de acolo, a atins felina, iar animalul nu s-a grăbit să coboare de pe amvonul pe care trona suveran. S-a mulţumit să dea peste mînă cu lăbuţa, şi să privească prin ochii mijiţi. Dar nu a scos ghearele, nu a zgîrîiat, manifesta mai degrabă o dorinţă de joacă, de cochetărie... Ne-am întrebat cum de se suie mereu pe acelaşi braţ al crucii, de ce încălzeşte acelaşi loc? Privim împreună contextul, şi constatăm că fiind vorba de un lapidariu vag, adică puţin numeros şi cumva aleatoriu, pe partea dreaptă a crucii rîvnite de pisica bicoloră se mai află alte cîteva însemne sepulcrale, ceva mai mici ca dimensiuni. Alte cruci. Ei bine, acestea devin rampe pentru pisica noastră, spre a escalada crucea preferată. Sunt simple trepte.
Pe faţada crucii de piatră e cioplit anul 1890. Dar pisicii ce-i pasă?
Eclipse Next 2019 - Hébergé par Overblog