Rarefieri

Îmi place să cred că nimic nu poate fi mai înălţător şi mai reconfortant decît să stai pe coama unui munte, şi să scrutezi zările, lumea din jur, care-ţi stă delicat culcată la picioare! Este un sentiment de împlinire, de respiraţie uşoară, tihnită, liberă. La fel, îmi place să cred că se simt şi artiştii, cei autentici şi discreţi. Cei care au a spune ceva cu adevărat lumii în care trăiesc. Îmbîcseala şi putrejunea oraşelor îi sufocă, de aceea au nevoie de un spaţiu al lor, izolat, protejat, departe de vehemenţe şi tapaj, de scandal şi vedetism. De curînd, după mai multă vreme în care m-am dedicat activităţii de arhivă şi cercetare anonimă, am cunoscut un artist, care în opinia absolutei majorităţi - nu poate fi un artist! De ce? Pentru că nu este o fiinţă socială, nu a făcut studii de artă, nu are expoziţii la activ, şi nu a generat o bibliografie etc. Dar oare asta este radiografia reală a unui artist?

Vorbeam ieri cu o artistă consacrată, a cărei creaţie constituie o fişă substanţială pentru istoria artei contemporane universale (Ana Lupaş), despre condiţia artistului. Dumneaiei era de părere că artistul nu trebuie să-şi folosească sinceritatea şi autenticul pentru a parveni, pentru a urca pe treptele impure ale societăţii. Cea mai bună postură a acestuia trebuie să fie asumarea anonimatului. Artistul nu trebuie să se comporte ca un bastard, ca cineva care apare de nicăieri, şi să vorbească ca o instituţie imuabilă şi suficientă sieşi. Dimpotrivă, trebuie să-şi definească poziţia şi crezul în fiecare zi, să fie dubitativ, modest şi sobru. Arta se poate striga, dar nu se proclamă. Arta poate fi proiecţia sinelui, dar nu e de dorit să se transfome într-o paradă a acestuia. Orice stridenţă şi frondă de dragul publicităţii - trădează şi discreditează.Nu fac bine acestei stirpe.

Artistul despre care am făcut vorbire la început l-am descoperit prin intermediul operei. De fapt, nici nu e vorba de picturi, ci de fotografii după acestea. Am înmărmurit cînd mi-am dat seama ce am în faţa ochilor! Dar şi mai mult, cînd am descoperit ce titluri au: Grecia antică pe butuci, Instinct animalic, În grădina plăcerii, Toboşarul, Printre stînci (Noi şi iubirea), Under the black moon, Zeul sculptat, Idilă medievală într-o grădină exotică, Firma de feri(ci)re, Tango Doll, Frică pe role,  Lord of flies, Insider (Tu cu mine) etc. Picturile acestea nu sunt uşor de privit, nici de înţeles. Cu atît mai bine, asta vrea să însemne că "raza lor de acţiune" nu se adresează oricui... Că acele sentimente de pe coama muntelui (de data asta metaforic) nu sunt, de bună seamă, dăruite oricui. Nici oricînd. Artistul în cauză este, în opinia mea, din tagma stigmatizaţilor fericiţi: Adriaen van Ostade,  Van Gogh,  Basquiat,  Mark Rothko, Arshile Gorky, Mikalojus Konstantinas Čiurlionis, Barnett Newman  etc. Este un univers rarefiat, ales, sugrumant de sincer, bulversant de interiorizat. 

Deocamdată, păstrez pentru mine şi pentru un cerc foarte restrîns această comoară de artă plastică cu adevărat contemporană, pe care doresc să o promovez inteligent, pe măsura potenţialului creator şi plastic pe care le degajă de o manieră vulcanică, contagioasă, ca o adevărată bucurie a vieţii. Înălţătoare şi reconfortantă.

Foto: păstor din munţii Ciucaş, iunie, 2012 © vladimir bulat.