Sirenele contemporaneităţii

Cuvîntul românesc "Sirenă" provine de la grecescul Σειρῆνες. Acestea au legătură cu mitologia străvechilor eleni, şi se întîlnesc la începuturi în Odeseea. Orice referinţe vechi se pot găsi în cărţi şi enciclopedii, în biblioteci şi oamenii înţelepţi.

Pentru mine este ispititoare această vocabulă, mă inspiră prin parfumul şi ecoul pe care le trezeşte amintirea semantică a acestora, căci topografic zona în care se află această stradă este una deosebit de metisată, stranie, cum şi natura sirenelor este mixantropică în descrieri. Zona este ascunsă între mari artere (Dealul Spirii, 13 septembrie, Calea Rahovei, Tudor Vladimirescu) rămînînd ferecată în spatele acestora, nevăzută, pitită, misterioasă. E populată de o lume măruntă, pestriţă, vioaie, mofturoasă şi ranchiunoasă...

Interesant este că Bucureştiul a avut o dezvoltare celulară, insulară, diferenţiată. În spatele marilor bulevarde, canioane de blocuri de pînă la zece nivele, magazine şi dughene de cartier - s-au dezvoltat numeroase mici nuclee etnice şi psihologice. Aici sunt conservate habitatul şi atmosfera urbană de altă dată, este vizibilă deopotrivă şi trama stradală, haotică, din vremurile în care urbanismul încă nu dicta imperios nevoile cetăţii moderne. Tocmai de aceea, vechea denumire a uliţei (Sabinelor) este contiguă cu sensurile ascunse, acţiunile punctate de ambiguitate, dintre demonic, ludic, şi omniprezenţa aromelor de tot felul - întîlnite în aceste refugii, situate între crepusculul lumii închipuite şi mici, dar mereu autentice bucurii furnizate de contemporaneitate...