Strănutul ursului polar

Bucureştiul ne-a obişnuit cu un jazz moderat, clasicizat, pudic, un jazz de voie bună!

Clubul Green Hours însă se ambiţionează să stea de-a curmezişul acestei obişnuinţe, se străduieşte să aducă mereu un suflu neastîmpărat, năbădăios, incisiv, deloc decorativ... Festivalul de jazz din acest an a adus cîteva nume răsunătoare, cărora statura (şi statutul) de muzeu le repugnă, şi pe care o sfidează (Marilyn MAZUR, MOŻDŻER, DANIELSSON, FRESCO Trio). În aceeaşi categorie a potenţatorilor de adrenalină în sînge se încrie şi muzica băieţilor coagulaţi sub umbrela denumită "Polar Bear". 

Pînă să ajungi să asculţi muzica acestor băieţi extraordinari, contempli spectacolul podoabei capilare a celui care a pus bazele band-ului:  Sebastian "Seb" Rochford. 

Apoi omul se aşează la tobe, cu o mină impasibilă, ca de mască mortuară, şi maşinăria polifonică poate porni. Pete Wareham plusează, burlesc şi scandalos de năvalnic, la tenor saxofon, şi ritmul începe desigur să crească, nu fără ingeniozitatea tehnică şi imaginaţia debordantă a lui Leafcutter John . Şi pentru că bassul este esenţial în jazz, prestaţia lui Tom Herbert este solicitată din nou şi din nou pentru a menţine ritmul, hangul şi imaginaţia - trează. În momentul în care un al doilea sax tenor îl secondează pe cel dintîi, Shabaka Hutchings devine o adevărată maşinărie de suflat, fără să părăsească, totuşi, melancolia-i specifică. Toate compoziţiile acestui grup sunt concepute şi scrise de Seb Rochford, dar improvizaţia şi creativitatea fiecărui membru nu par nicidecum pereclitate. Dimpotrivă. Aceştia se pun la treabă doar din priviri, şi zîmbete frugale. Calităţile fiecăruia le resimţeai în oricare gest, notă şi ritm, chiar dacă unele durează şi o miime de secundă...felul în care relaţionează muzicienii este exemplar, iar muzica - de neuitat. Ceea ce face în materie de muzică "Polar Bear" te pune foarte serios la încercare, mintea şi adrenalina, îţi gîdilă certitudinile în materie de ceea ce simţi şi ştii în acest domeniu incomensurabil, de fapt. Bucuria de a întîlni astfel de oameni e recompensată cu vîrf de măsură. Ursul strănută, dar mai şi mormăie băţos, îmbietor şi convingător. Recitalul lor de la Green Hours a fost un nedisimulat Regal.

Să sperăm să-i reauzim, în curînd, pe undeva...

În imagine:  Seb Rochford.