Wolfgang Beltracchi: "Standardul de aur"

31.10.2011

Sfîrşitul săptămînii trecute a însemnat pentru piaţa de artă europeană formularea verdictului pentru grupul de falsificatori, cunoscut ca vînzători din "Colecţia Werner Jägers" ("The Jaegers Forgery Case") - afacere de peste 10 mln. de euro. (Suma reprezintă doar cota de profit a grupului ajuns pe banca acuzaţilor). Putem considera că acesta a fost cel mai spectaculos proces din jurul pieţei de artă contemporane.

Liderul grupului, Wolfgang Beltracchi, a fost condamnat la 6 ani de temniţă, după ce aceasta a recunoscut în faţa instanţei că a pictat acele tablouri, " care au lipsit în opera unor artişti " ca: Heinrich Campendonk, Fernand Léger, Max Ernst, Kees van Dongen, Max Pechstein...Mai departe confesiunea este şi mai percutantă: "Am pătruns în gîndirea lor, şi le-am dus pînă la finalitate ideile. Nu e întîmplător faptul că experţii nu şi-au putut da seama de inautenticitatea operelor". Procesul a analizat "fir a păr" apariţia şi comercializarea a 14 tablouri, dar în esenţă e vorba de peste o sută! Dar cel mai interesant de consemnat este faptul, că deşi asupra încă multor opere negăsite planează incertitudinea - datorate penelului lui Beltracchi, procesul este închis, şi irevocabil.

Povestea care a avut ca deznodămînt acest proces de falsificare a artei (Kunstfälscherprozess) a debutat în 2004, cînd actorul Steve Martin a cumpărat la galeria parisiană Cazeau-Béraudière o lucrare atribuită lui Heinrich Campendonk, Peisaj cu cai, pentru suma de şapte sute de mii de euro. La scurtă vreme, probabil alertat de experţii consultaţi, Martin a scos piesa la mezat, aceasta vînzîndu-se în pierdere, pentru suma de cinci sute de mii de euro, la Casa Christie’s, din Londra. După această tranzacţie piesa cu pricina a nimerit la licitaţia Lempertz, din Köln. Aici lucrarea buclucaşă a plecat la noii proprietari pentru suma de 2,5 mln. de euro! Dar la această bornă drumul s-a îngustat, şi aceşti proprietari au solicitat o analiză chimică a stratului pictural, şi s-a constatat că avea în componenţă un tip de alb care nu exista la pretinsa dată a executării operei... Procesul nu a durat mult, iar cei patru care au format grupul falsificatorilor se pregătesc să fie încarceraţi. Avocaţii lui Beltracchi au obţinut pedepse blînde - probabil că s-a dorit o cît mai slabă "publicitate" a cazului, fiind implicate prea multe instituţii cu renume...

.

În opinia specialiştilor operele făcute de Beltracchi aparţin " standardului de aur " ("gold standard"), asta însemnînd că deşi există un suport documentar şi referinţe legate de existenţa lor - acestea lipsesc din orizontul controlabil. Adică, deşi pot fi găsite fotografii şi date cronologice, piesele în materialitatea lor nu se pot identifica. Aici, în acest "siaj" factologic a funcţionat " Colecţia Werner Jägers ", care a aparţinut chipurile binicului soţiei lui Beltracchi. Întradevăr, un personaj pe numele Werner Jägers a existat, dar n-a achiziţionat în viaţa lui niciun tablou. Dar "fundalul" acesta al bunicului era folosit ca certitudine a vechimii şi autenticităţii pieselor nou-apărute. Cînd ele figurau pe fotografiile cu pereţii unor camere din anii'30, aceste artefacte vizuale erau suficiente pentru specialişti caselor de licitaţie, pentru a nu le pune sub semnul întrebării paternitatea. Dar aceste fotografii erau contrafăcute, construite după un scenariu gîndit cu precizia unei operaţiuni militare de succes.

Unele piese proveneau dintr-o altă pretinsă colecţie, Schulte-Kellinghaus, a unui croitor cu numele "Knops"...

În toată povestea aceasta prevăd mai multe hibe. Întîi, carenţele sistemului comerţului de artă, şi lipsa de reacţie a experţilor, apoi, constat o "fetişizare" maximă a numelor de artişti, în condiţiile în care sursele de verificare a autenticităţii sunt şubrede, neconcludente adesea, iar exclusivitatea cumpărăturii devine serios pereclitată. Ca să fiu sincer, personalitatea lui Beltracchi mi-a trezit o reală simpatie, acesta merită o mai multă atenţie din partea specialiştilor, decît doreşte să strecoare presa - pentru că el nu este un falsificator oarecare. Sistemul juridic, se pare, nu face diferenţa între "fals" şi "replică" la opera unui artist. Mecanismele acestuia sunt incapabile să reacţioneze cu instrumente adecvate. Piaţa de artă este vulnerabilă la orice fel de "nuanţe", în afara celor pecuniare.

Iar faptul că Beltracchi a deprins felul de a picta al mai multor artişti expresionişti, devenind un "continuator" al acestora este foarte preţios, şi trebuie analizat cu maximă seriozitate şi discernămînt. Totuşi, nu este la îndemîna oricui să intre în pielea a mai multor creatori şi celebrităţi de prima mînă! Să picteze aidoma, şi să le "augmenteze" personalitatea. Dar cel mai grav este că cel care cumpără astfel de piese nu cumpără de fapt ceva din opera artistului, ci "fetişul", "umbra" celebrităţii acestuia, valoarea lui financiară - ca plasament al unei investiţii. Însă, de cele mai multe ori, valoarea financiară nu are nimic în comun cu valoarea intrinsecă a artei! În umbra cotelor stau, cel mai adesea, hoarte de paraziţi, profitori, "formatori de opinie", comercianţi dubioşi, intermediari etc.

Noroc că există încă oameni precum Werner Spies şi Dr. Nicholas Eastaugh, graţie şi cu ajutorul cărora s-a putut identifica ceea ce marile case de licitaţie păreau a scăpa din vedere: lucruri esenţiale, în goana lor după profit cu orice preţ.

foto: "luxury hippy": Wolfgang Beltracchi, credit: www.express.de