Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).
Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?).
A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă.
Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.
De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).
Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.
Gara auto centru din Chișinău este un nod de transport tensionat & multidicutat. Halucinant!
De fapt, Piața Centrală este un alt loc nevralgic, pitoresc & totodată dătător de dureri de cap autorităților locale & centrale, de care se ocupă urbaniștii, politicienii, artiștii, precum și sociologii. Pînă una-alta, avem un teritoriu uriaș în centrul istoric al Chișinăului care este un topos care a apărut în fotografii, filme, reportaje etc, dar pare că e fără un viitor...
Public o imagine cu interiorul Gării Auto Centrale, cu acel mozaic din epoca realismului socialist, într-o vreme în care acele interioare erau într-o fază de refacere, reînnoire, părelnică restaurare...cu prima ocazie cînd voi ajunge acolo, voi face o nouă fotografie, să vedem ce mai a rămas din imaginea acelui monument, cînd am fotografiat acel interior...
Compoziția în tehnica mozaicului, de mari dimensiuni, se numește Orașul se construiește și înflorește, a fost realizată în anul 1974, și l-a avut ca autor pe plasticianul Mihail Burea, împreună cu echipa.
Probabil că deja puțină lume își mai amintește de existența acestei bijuterii arhitecturale, în preajma fostei Hale Matache, în Piața Dr. Haralambie Botescu, al cărui bust (dezvelit în 1923) se află și astăzi vis-a-vis de fosta hală. Cei implicați sau mai puțin interesați deplîng dispariția, în 2013, a acestei remarcabile construcții cu carcasă de metal, care a fost Hala Matache. Dar dispariția imobilului cu fațadă neo-gotică, și cu o impresionantă curte interioară - nu o mai regretă nimeni. Și mai puțini, probabil, își dau seama astăzi că aceasta a fost pusă la pămînt cu un singur scop: degajarea terenului, în vederea concesionării ulterioare. Amplasarea lui în ușor unghi față de axul arterei, parte din proiectul Calea Victoriei-Buzești-Uranus, nu deranja în niciun fel evoluția și dezvoltarea acestuia.
Totuși, imobilul a fost demolat cu puțin înainte ca tronsonul Buzești să fie dat în folosință, la începutul anului 2014. O victimă colaterală? Dar de ce atîta crizime, față de un monument care figurează deja pe o carte poștală de la 1900? Era deci mai vechi decît însăși Hala Matache, pe care primarul urbei dorea să o refacă, după vechile planuri, cu structurile metalice demontate. Or mai fi, oare, pe undeva acestea? Mă refer la artefactele originare. Sau e doar un vis frumos, să mai credem că se pot recupera,reinstala, readuce la funcționalitatea pentru care au fost cîndva turnate?
Am avut ocazia și plăcerea să văd și să fotografiez pe îndelete imobilul dispărut, și despre care nici măcar nu se mai vorbește.
Acesta era balconul de de-asupra porții prin care se pătrundea într-o curte interioară, care dacă s-ar fi păstrat, ar fi fost un reper al felului în care se concepea pe vremuri un fel de patio bucureștean. Ei bine, poarta ea însăși era un exemplu de feronerie urbană, și care nu mai e. Asta pentru că în mintea unora e doar „fier vechi”, cantitate de metal, care nu reprezintă nicio altă valoare, decît una strict pecuniară, foarte măruntă...
Îmi povestea un arhitect, recent, că dacă acea casă supraviețuia putea beneficia de o restraurare adecvată, și primea o binemeritată destinație publică - spre folosul comunității, cartierului, cu o pătură socială defavorizată, deloc puțin numeroasă. Mai mult, Bucureștiul conserva un specimen rar de arhitectură neo-gotică, un revival atît de drag perioadei romantice din perioada 1870-1880, și din jurul lui 1900. Ei bine, cineva a decis altfel, dintr-un calcul mult mai meschin, care confirmă că orașele nu produc doar genii, ci și mediocrități mult mai numeroase decît acestea. Bucureștiul a pierdut din prostie omenească o capodoperă arhitecturală. Și cred cu tărie, că specialiștii domeniului îmi vor da dreptate! Fie ca această barbarie (încă una!) să fie pe conștiința celor care, fiind puși la pîrgiile orașului să-l protejeze, să-l facă să fie viu și să înflorească - îl mutilează, îl urîțesc fără milă și din oportunism crează „parcele”, spre a fi scoase ulterior la mezat.
La editura ART a apărut cartea de reportaje şi reconstituiri istorice ale scriitorului polonez Mariusz Szczygieł (a se ceti: Şcigel), cu titlul Gottland (coleţia Ocheanul întors), a cărei ediţie princeps a fost editată la Frankfurt am Main: Suhrkamp, în 2008.
Văzînd coperta acestui volum, imediat gîndul m-a dus la statuia aleasă pentru a o ilustra. Este vorba de grupul statuar dedicat lui Stalin, lucrare a sculptorului ceh Otakar Švec, cel care şi-a curmat viaţa într-un moment în care lucrarea sa încă nici nu fusese inaugurată! Szczygieł ne arată că trupul asfixiat al artistului a zăcut 50 de zile, fără ca nimeni să fi observat dispariția îndelungată a acestuia. A lăsat un bilețel pentru notarul său, în care preciza să fie incinerat, iar toți banii care-i revin ca drepturi de autor pentru acest monument, să fie donați pentru îngrijirea soldaților orbi, care și-au pierdut vederea în război...
Întrucît mă ocup de multă vreme de moştenirea artistică stalinistă, în catalogul meu figura şi această realizare diabolică, la care autorul a lucrat între 1952-1955. Dimensiunile grupului statuar sunt cu adevărat ciclopice: 14.000 de tone de piatră, înălţime - 15 m., lungime - 22 de metri, lăţime - 12, şi este compus din 32.000 de fragmente de piatră naturală, aduse din întreaga Cehoslovacie. Dezvelirea monolitului sculptural a avut loc la 1 mai 1955, în prezenţa lui Nikita Hrusciov, prim-secretar al URSS. În 1962, după ce Nikita Hrusciov a criticat vehement activitatea lui Stalin, la al XX-lea congres al PCUS al URSS (1956), s-a decis demolarea colosului al căruia autor a fost Otakar Švec, secondat de arhitectul Jiří Štursa. S-a folosit o cantitate mare de dinamită, dar a fost nevoie de 3 detonări, ca monumentul să fie dislocat şi spulberat de pe soclu.
Povestea lui Švec şi a lucrării lui o reconstituie autorul cărţii Gottland, după date de arhivă ceheşti. Dar e de consemnat aici, că după demolarea monumentului a rămas soclul, precum şi galeriile de sub acesta, care au slujit mulţi ani ca depozit pentru cartofi...Tocmai în 1991 s-a decis montarea unui metronom, pe locul pe care se înălţa figura impunătoare a lui Stalin, urmat de muncitori, ostaşi şi ţărani.
Soarta acestui soclu nu era decisă pînă de curînd, cînd se propunea demolarea înregului ansamblu, şi înlocuirea cu un oceanarium, dar încă nu e pecetluită aceasta, întrucît organizaţia Za Staru Prahu (Pentru vechea Pragă), înfiinţată în 1900, se opune demolării, şi propune includerea acestor ruine în lista monumentelor protejate, pe motiv că acestea sunt reprezentative pentru epoca realismului socialist.
Revenind pe meleagurile noastre, consider că nici soclul lui Lenin, din Bucureşti, care este gol din ianuarie 1990, iar între 2010-2014 a fost "scena" (curator Ioana Ciocan), nu trebuie demolat, aşa cum se intenţionează în cel mai scurt timp. Modalitatea de a-l păstra pentru posteritate, ca un imens bold în obrazul conştiinţei noastre, este de a iniţia de urgenţă o procedură de clasare a întregului sit, şi includerea lui în Lista Monumentelor Istorice. Mai ales că din isprava lui Dumitru Demou (1920-1997), cu monumentul lui Stalin, nu a mai rămas nici măcar memoria. A fost complet demolat în acelaşi an, 1962, cu monumentul de la Praga.
Consider că indiferent de culoarea politică, de simpatii & antipatii, epoca realismului socialist nu trebuie complet aneantizată, căci nu putem lăsa posterităţii un gol. Cine-şi poate aroga atîta cutezanţă de a face tabula rasa din monumentele unei întregi epoci? Cum vor şti urmaşii noştri, cum arătau oraşele şi satele noastre, în materie de monumente de for public, dacă vom rade chiar mărturiile de vîrf ale acelei epoci? Doar din fotografii, cred, ca istoric de artă, că nu-ţi prea poţi întemeia o opinie, o analiză, un crez. Statuia lui Lenin era reprezentativă pentru realismul socialist românesc, pentru epoca oportunismului şi a lentorii minţii umane din acea vreme. A fost dată jos. Excelent! Dar măcar soclul este necesar să fie păstrat; aşa cum nu a inoportunat pe nimeni aproape un sfert de veac, nici de aici încolo nicio minte limpede nu va avea nevoie de altceva decît de acea pauză, care s-a instalat după dispariţia "Tătucului"! Pledez pentru o discuţie publică pe chestiunea soclului lui Lenin, care nu s-a consumat încă.
Să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva Aripilor lui Mihai Buculei, doar că pledez pentru instalarea acestei lucrări în alt loc. Dealtfel, amplasamentul iniţial era rondul din Piaţa Presei Libere (în inima traficucului!), nicidecum pe locul rămăşiţelor leniniene, baraschiene...
Că încă mai interează astfel de "detritusuri", o dovedeşte fără tăgadă şi apariţia la noi a cărţii lui Mariusz Szczygieł! La la lansarea căreia vor paricipa şi doi ambasadori, ai Poloniei şi Cehiei. Cartea a apărut deja în engleză, franceză, rusă, portugheză, maghiară, italiană (vezi aici, lista completă).
Sunt socluri de monumente de care va trebui să ne împiedicăm o veşnicie, o spune şi Szczygieł!
Era cîndva o casă. Se afla pe un colț de străzi: Anton Pann și Parfumului. E drept, era demult părăsită, sfîșiată, molestată și jerpelită. Și ocupa un teren, aproape un petic de pămînt. Și-a pierdut stăpînii, gospodarii. Nu se mai știa a cui este. I s-a dus întîi tencuiala, apoi acoperișul, după care s-au spart geamurile, ferestrele le-au urmat exemplul! S-au instalat strigoii. Apoi, a rămas o stafie, cu ochii larg holbați, înfricoșători, terifianți. Îți venea să fugi, cînd o vedeai. Dar ea murmura un fel de rugă, cerea clemență, solicita încă o șansă. Nu i s-a acordat nimic: după agonie, moartea, dispariția, fără prohod și colivă. Nici doliu nu pare să fi purtat nimeni!
Am făcut această mărturie fotografică în 02 octombrie a lui 2013, iar după ce a trecut iarna ruina a fost radiată, punîndu-se în locul ei un gard metalic, cum se obișnuiește de mai mulți ani în acest oraș minunat și neîndurător cu cam tot cei vechi!
Iar acest document fotografic este făcut în 20 mai, adică acum cîteva zile. Colțul este eliberat, trerenul - curățat. Ce dacă întrega stradă Anton Pann este ”rezervație arhitecturală”? Cui îi pasă de asta? Ruine sunt multe pe această stradă, de pildă la nr. 23 mai e un imobil care se prăbușește.
Cel care nu mai e, era la nr. 27. Treptat, din vechea urbe a Bucureștilor vor rămîne doar mărturiile fotografice, cele de ieri, sau cele de azi, tot mai triste.
Poate că, o dată, cîndva, orașul acesta era mai vesel, mai luminos și deosebit de pitoresc. Din acel oraș rămîne tot mai puțin, și e tot mai dezolant, mai funest...Deplorabil este că tot mai puțini dintre noi îi observă implacabila lui dispariție. Și vom spune, pe urmele lui Anton Pann, născut pe această uliță, într-o casă năpădită acum de ciment, sub masca unei cosmetizări:
O voi, fericiri trecute,
Care n-o să mai veniţi...
FOTO: © vladimir bulat, 2013, 2014.
TREBUIE să recunosc, că atunci cînd citeam acest articol, și admiram conceptul și ideea de monument propus pentru concursul ”Monumentul Limbii Române” la Chișinău, nu m-am gîndit la locul în care acesta se dorește a fi amplasat.
Apoi, am aflat!
ESTE vorba despre scuarul-piațetă din fața sediului Academiei de Științe a Republicii Moldova. Adică chiar pe artera principală a capitalei RM - bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt, la căpătîiul acestuia. În acel spațiu însă deja se află un monument. Este Monumentul eliberării Moldovei de ocupația germano-fascistă (așa stă scris pe soclul înnoit după anii 1990). Autorul monumentului - Lazăr Dubinovschi (1910-1982), poate cel mai important sculptor din spațiul moldovenesc din secolul XX! Spun ”moldovenesc”, pentru a delimita spațiul aflat între Siret și Nistru. Asta pentru că doresc să fiu nițel eufemistic. De fapt, eu cred cu tărie că în materie de artă monumentală Lazăr Dubinovshi este de departe specialistul nr. 1. Ei bine, tocmai opera lui a avut cel mai mult de suferit, îndeosebi după moartea artistului. Seria monumentelor sale de for public dispărute (mă refer doar la cele care se aflau în Chișinău), este una care să ne facă să roșim:
- Compoziția sculpturală ”Întîmpinarea zorilor/ În zori”(1960); se afla în parcul catedralei; a dispărut în perioada reamenajării și configurării parcului, la începutul anilor 90;
- Altorelieful ”Iscusința Moldovei” (finele anilor '50), fost pe frontonul Teatrului Național; distrus la finele anilor '80;
- Portretul funerar al Lilei Dubinovschi (1972), lucrat în bronz; se afla în cimitirul Central de pe strada Armenească. Furat de pe soclu după 1990;
- Bustul din marmoră roșie al scriitorului Maxim Gorky (1975-1976); a fost înălțat în preajma Sălii cu orgă; s-a demontat pentru a se face loc unui straniu monument al lui Eminescu, după 1996;
- Grupul sculptural Marx și Engels (1976), care era amplasat în fața fostului sediu al C.C.al PCUS; vandalizat și demontat în 1991;
- în 2010 s-a făcut mare vîlvă în spațiul public, pentru a se demonta monumentul Eroilor-comsomoliști (1959); atunci m-am implicat serios în campania publică de a menține opera sculpturală a lui Dubinovshi pe amplasamentul inițial, adresînd în acest sens și o ”Scrisoare deschisă” primarului general al Chișinăului. Ulterior, am avut o conversație cu domnul Dorin Chirtoacă.
Acum, se zvonește că pentru instalarea Monumentului Limbii Române se dorește demontarea Monumentului Eliberării...astfel că au apărut gărzi patriotice, pentru a-l proteja de acest act.
1.
Mă bucur nespus că din cele 21 de propuneri pentru acest monument, s-a ales proiectul cel mai bun, anume cel semnat de artistul american de origine română Vlad Basarab, și căruia îi era consacrat articolul pomenit în debutul acestor notițe. Vlad Basarab este secondat în acest proiect de Andrei Ciubotaru. Dar, oricît de mult mi-ar putea plăcea propunerea plastică a lui Vlad Basarab, precum și alegerea adecvată, făcută de academicienii moldoveni, nu voi fi însă niciodată de acord cu demontarea operei lui Lazăr Dubinovschi. O potențialitate nu poate prevala nicicînd, dar nici covîrși prin importanță existența unei opere finite și deja consacrate public, începînd cu anul 1969, și mai ales că aparține unui artist de prim rang pentru acest spațiu cultural. Istoria însăși a avatarurilor acestui monument este un material prețios pentru scrierea unui roman, iar demontarea sau translatarea lui ne-ar reconfirma prezența, ca neam, în registrul nedemn al outsiderilor istoriei și a lumii civilizate.
2.
Integrarea în spațiul public a acestui grup statuar ține de metabolismul orașului, este un patrimoniu cultural cîștigat în timp de către toți locuitorii metropolei, și nu ține - cred cu tărie acest lucru! - de bunul plac sau buna-dispoziție a unui pîlc de academicieni, să dispună de soarta lui. Vechiul monument trebuie să-și păstreze locul în care se află acum.
Acesta se află în Registrul monumentelor istorice, protejate de stat încă din anul 1993.
Foto: 1.Vladimir Bulat, 2006.
2. Leo Koolhoven, 2007.
Strada Alexandrina, din București, a fost pînă mai de curînd una din străzile mele preferate, pentru că a avut șansa să conserve duhul unei străzi liniștite, interbelice, vag burgheze, cu cel puțin o vilă în stil neo-românesc, pe lîngă care treceam și aveam sentimentul că nu mai sunt în capitală, ci undeva într-un colț de Muntenie de altă dată, boierească, de pe la poalele Dealului Mare, aproape de podgoriile sale celebre! Ei bine, de vreo doi-trei ani s-a dus cu molcomeala de demult, s-a duc cu tihna, cu oamenii de altă dată. Au început să se depopuleze casele, apoi au urmat demolările, și desigur cum locurile nu rămîn prea mult neocupate, s-au pornit șantierele, construcțiile de toate soiurile. Apoteoza dezastrului însă avea să se consume la întretăierea acestei străzi cu Docenților, unde sunt în construcție deja doi mastodonți de beton, și un al treilea își va face cu certitudine la anul, căci terenul pentru acesta e eliberat deja de prea mult timp...De prin 2010 trebuia să fie acest edificiu. Cîteva accente arhitecturale ale străzii Alexandrina puteau da, sau conferi acesteia, statutul de ”rezervație arhitecturală” sau o zonă protejată. N-a fost să fie! Și chiar nu e o excepție destinul străzii despre care am făcut vorbire, căci mai în inima orașului se întîmplă lucruri și mai grozave, sfîșietor de revoltătoare.
Strada Mîntuleasa e chiar un loc special în topografia bucureșteană, cu o stufoasă mitologie proprie. Poate una din cele mai cunoscute artere din inima istorică a Bucureștiului. Acesteia i s-au dedicat cărți întregi, numeroase articole, eu însumi am dedicat acestei parcele teza mea de licență la absolvirea Academiei de artă, în 1994 (nepublicată). Dar cel mai important lucru care trebuie spus e că Mircea Eliade a învățat la școala care se afla pe această stradă, la nr. 7-9. Acest edificiu a fost demolat în 2002. Acum, acolo este un teren viran, și se dorește construirea a unui bloc cu 6 nivele. Proprietarii de pe această stradă au devenit activiști. Pînă în 2009 aici se intenționa construirea unui turn cu 17 etaje, însă spiritul civic, presa și anumite presiuni au stopat apariția unei astfel de construcții care ar fi schimonosit pentru totdeauna peisajul urban legat și de nuvela lui Eliade, Pe strada Mîntuleasa. Astăzi trecînd prin strada Mîntuleasa, la colț cu Negustori am dat de acest afiș: ”Ne-am săturat de indiferența Primăriei Capitalei în ceea ce privește zonele istorice, protejate!”. ”Tirania istoriei” se manifestă, în umbra acestei străzi, poate mai abitir decît oriunde în alt loc din acest oraș, care se va pomeni, horribile dictu - în cîțiva ani - fără mărturii ale trecutului, fără certitudinea care mai persistă, că această urbe nu este nicidecum recentă, nici adolescentină, cu atît mai puțin fără personalitate și un profil propriu. Să nu fie!
Chiar dacă există o anumită forță, neghioabă, care își dorește cu tot dinadinsul să întinerească chipul acestei străzi, și a orașului în datele sale esențiale, se mai conservă pe ici-colo cîte un însemn discret, umil, pitit pe fațada vreunei case cu tencuiala scorojită, decolorată, anostă. O plăcută de stradă, cu numărul pe ea - este mult mai mult decît o signalectică urbană, sau un crîmpei contabilicesc. Este un declanșator inepuizabil de interpretare...o siglă care dă ghes acestora, le potențează și le irigă copios.
fotografii: ©: vladimir bulat, 2013.
Credeam că am văzut multe! Dar m-am înșelat. Se pare că nu este niciodată prea destul, în confruntarea noastră cu lipsa de măsură, cu prostul-gust, cu ”estetica” ortodoxismului contemporan, care ”știe” el cel mai bine, ce e frumos și bine, în perpectiva chiar a elenisticului ”kalos”!
Ei bine, acest catarg-troiță ne întîmpină la intrarea în curtea bisericii Buna Vestire din Chișinău, sfințită acum mai bine de două veacuri, și despre care am mai scris aici. Edificiul e printre cele mai bătrîne, păstrate în urbea noastră. Se află la nr. 10 a străzii B.P.Hașdeu, în partea de jos a orașului vechi.
Iată pisania originală a edificiului, încastrată în zidul lateral (drept) al intrării principale.
Textul acesteia glăsuiește: ”Acest sfînt lăcaș cari din / nou s-au făcut de căpitanu(l) / Gavriil Teri(n)ti și de alți / iubitori de Hristos, unde să cinste/ște hramul Bunii Ves /tiri la leat 1810, octombrie 2”.
Pînă mai ieri s-a păstrat și gardul de incintă, pe care nici anii comunismului ateu și hîd nu l-au atins, dar recent cineva a decis că discreția și integritatea acestui monument trebuie perturbată. S-a decis ridicarea acestui monstruos stîlp, care nu numai că este urît, neestetic, ci este și de neocolit. Căci, ca să ajungi în fața intrării în sfîntul locaș, trebuie să ocolești acest monstru, să urci pe niște trepte placate cu gresie de baie, trecînd pe lîngă un soclu de-o confuzie arhitecturală decurajantă, care nu are altă menire decît să prezinte credinciosului, care se va nimeri prin acele locuri străvechi, un fel de letopiseț al avatarurilor prin care a trecut acest locaș de-a lungul acelor veacuri, de cînd stă în picioare, și face umbră pe acest pămînt...
Și ca anomia acestei intervenții nefericite să aibă o finalitate indubitabilă, columna aceasta este încununată de o cruce cu un crucifix aurit, iar la baza acestei coloane constatăm o reprezentare multiplicată pe fiecare latură a unui cub, a aceluiași chip, care se dorește a fi cel al Mîntuitorului, într-o versiune standardizată, de ”măști” asemănătoare cu cea a magicului King-Kong. Nu încape nicio îndoială că investiția într-o astfel de operă a fost insignifiantă. Dimpotrivă! Rămîi pur și simplu mut, cînd constați cum se risipește și se investește bănuțul credinciosului basarabean, sau poate a vreunului sponsor, care și-a dorit o troiță în fața bisericii în care vine să se închine! Chiar avem mari probleme în ziua de azi cu gustul, cu bunul-simț, cu înțelegerea unor valori fundamentale ale ortodoxiei, ale dreptei-credințe: evlavia, discreția, smerenia, armonia, cumpătarea, grija pentru conservarea tradiției etc...
Îndrăznesc să afirm, că o astfel de imagine nu se putea naște din credință, ci în atmosfera lipsei desăvîrșite a acesteia. Căci, ce poate avea în comun o astfel de butaforie cu sugestia pe care o dă, amintind vag de Năframa Veronicăi (Mahrama Sfintei Veronica), una din primele acheropoietos, adică icoane nefăcute-de-mîna omului? O astfel de imagine nu este un chip iconic, ci e o speculație ieftină pe seama privirii asupra Crucii, despre care poetizat Claudel! Este o întruchipare a neputinței de care trebuie să ne rușinăm, și să ne dăm seama cît de puțin credem, cît de puțin înțelegem, și cît de de-departe suntem de Revelația Prezenței lui Hristos, căci asta este adevărata icoană...Astfel, ceea ce trebuia să fie o ofrandă, o entuziastă manifestare a spiritului contemporan, s-a materializat în ceva hidos, chiar monstruos, și în ultimă instanță - inutil! Scump, și degeaba. Frumoasa noastră alergare spre biserică (despre care slavoslovește Sfîntul Sofronie al Ierusalimului) este, de aici încolo, umbrită de acest colos de metal, vopsit în culoarea caloriferelor de demult, cu imagini flasce, nemeșteșugite, cu texte care nu-și au acolo locul.
foto: ©: vladimir bulat, 2013.
TREBUIE să recunosc public că nu recunosc Bucureştiul, şi-mi devine tot mai străin pe măsură ce trăiesc mai mult în el. Acum două decenii Bucureştiul era un alt oraş, acum este diferit, mutilat, cu imense cratere înconjurate de garduri de fier, cu case părăsite, dărăpănate, dar multe dintre acestea au dispărut pur şi simplu! Şi parcă nu aş observa acest lucru dacă ar dispărea magherniţe, cocioabe şi bojdeuci, de pe la periferiile marii urbe, care dispar fără urmă, ci se fac una cu pămîntul numeroase reşedinţe şi case arătoase, mici palate şi întregi complexe arhitecturale cu natura din preajma lor cu tot. Una din străzile de care m-am ataşat de la venirea mea în Bucureşti, era cea cu numele de atunci, Cosmonauţilor, apoi, George Enescu; era aproape de facultate, apoi şi de loculunde aveam biroul, la Oficiul de Patrimoniu Cultural (Calea Victoriei, 118). E chiar în inima capitalei, şi leagă Calea Victoriei de Bd. Magheru. Era acolo un palat care mă făcea visător de fiecare dată cînd treceam pe lîngă. Este la numărul 11, colţ cu Intrarea Biserica Albă. Acum clădirea aceea este în grea suferinţă, de-abia de se mai ţine în picioare, iar vecina ei, casa de la final de secol XIX, care a aparţinut profesorului Constantin Istrati (1850-1918), care era la numărul 13 - nu mai este! A fost demolată după o perioadă lungă de AGONIE (părăsire, schimonosire, incendiere etc.).
ACUM întreaga parcelă, pînă la casa care face joncţiunea cu str. Mendeleev, este un imens şantier, o fundaţie pentru cel puţin două clădiri impunătoare...Cea de lîngă pălăţelul de la numărul 11 va avea, se spune, 9 etaje! Dar ni se afirmă, că aceasta va fi consolidată şi restaurată.
Pînă atunci, am făcut un fotoreportaj, ca să avem cu ce compara, atunci cînd dezvoltatorul va face recepţia obiectivului primenit...
credit foto ©: vladimir bulat, 2013.