Overblog Suivre ce blog
Editer la page Administration Créer mon blog

Recherche

/ / /

Dovid Knut s-a născut la Orhei în anul 1900, în familia unui proprietar de băcănie, Meer Fiksman, iar în 1903 familia lui s-a mutat la Chişinău. A locuit acolo pînă în 1920, cînd a decis să plece la Paris, alăturîndu-se unor cercuri literare avangardiste, inclusiv al dadaiştilor, acolo a editat cîteva plachete de versuri: Mileniile mele (1925), A doua carte de poeme (1928), Satire (1929), Nopţi parisiene (1932) etc. Nina Berberova relatează că odată plimbîndu-se în trei, ea, Knut şi Vladislav Hodasevici, poetul nostru a dat dovadă de multă cutezanţă:

Hodasevici: Nu se vorbeşte astfel în rusă!

Knut: Unde nu se vorbeşte?

Hodasevici: La Moscova.

Knut: Iar la Chişinău se vorbeşte.

Mie mi se pare că are mult sens această încăpăţînare a lui Knut, şi dă măsura caracterului său... 

Tot acolo, la Paris, s-a căsătorit cu Ariadna (1906-1944), fiica marelui compozitor A. N. Skriabin, în acel moment aceasta avea trei copii, de la căsnicii anterioare, iar în 1943 s-a născut fiul lor comun, Yosi. Cei doi părinţi au devenit membrii unei organizaţii clandestine, de rezistenţă franceză, antinazistă, care se ocupa de transportul de armament spre teritoriile ocupate. În timpul unei astfel de operaţiuni Ariadna a fost prinsă şi împuşcată...Poetul cu cei 4 copii ajunge în Elveţia, unde se află pînă la încheierea războiului. În toamna lui 1944 revine la Paris. În 1947 editează cartea «Contributions a l’histoire de la resistance juive en France», şi în acelaşi an se căsătoreşte cu tînăra acriţă Virginia Şarovskaya. În toamna aceluiaşi leat se mută cu toţii în Israel, unde poetul moare în 15 februarie 1955, din cauza unei exrescenţe maligne la creier. Personalitatea lui este legată de istoria emigraţiei literare ruse, iar în cazul nostru este interesant pentru scrierile pe care le-a dedicat oraşului Chişinău (seria: "Povestiri din Chişinău"),  iar acest poem, inclus în toate antologiile personale şi de grup, a fost publicat în placheta Nopţi parisiene (1932). Doresc să menţionez că scrierea aceasta a mai fost tradusă în româneşte de poetul şi cărturarul Leo Butnaru. Micile adnotări de la subsol îmi aparţin. Date despre poet, precum şi alte poeme se pot consulta aici.

Dedic această traducere soţiei mele, Cristina Bulat.

 

Dovid Knut

 

Înmormântare Chişinăuiană portrete0039

Mi-amintesc de seara aceea chişinăuiană:

Ocoleam colina Inzov[1],

Unde Puşkin-a locuit. Colină tristă,

Funcţionarul scund şi cârlionţat trăia acolo –

Slăvit chefliu şi dezmăţat artist –

Cu ochi aprinşi, ca de harap

Pe faţa-i vie şi pocită.

 

De-a lungul uliţei Asia[2], prăfoase şi sumbre,

Şi dincolo de zidurile Maternităţii,

Duceau pe năsălie pe evreul mort.

Supt giulgiul ponosit şi funerar

Scheletic relief se intuia

Al omului forfecat de viaţă.

Slăbit cumplit, nici viermilor emaciaţi

Al ovreescului cimitir neputând fi hrană.

 

În urma bătrânilor gropari,

Venea o gloată de evrei, ca cei pictaţi de Mane Katz,

Cu straie galben-verzulii, cu ochii mari.

Iar surtucurile lor cu iz de sfinţenie şi soartă,

Miros specific evreiesc – de sărăcie lucie şi acritură,

De scumbrie, molii, ceapă călită şi sfinte cărţi,

De scutece udate şi pântece de sinagogă.

 

Acea tristeţe-adâncă inima le veselea,

Mergeau molcom şi mut,

Cu pasul măsurat, egal, smerit şi fără grabă,

De parcă ani de zile pe mort îl însoţeau,

De parcă procesiunea nu ar fi avut sfârşit,

Dar nici un început...E mersul lor, al înţelepţilor

Sionului din Chişinău.

 

În faţa lor, chiar înapoia acestui dar al morţii

Păşea femeia în vesperalul praf,

Al cărei chip nu îl vedeam, dar glasul ei

Prea minunat se-auzea!

 

Cadenţa paşilor, strivind al frunzelor obol,

Gunoiul, tusea,

Nu copleşeau acea cântare nelumească.

Amestecată cu lacrimi de smerită dulceaţă,

Şi supunere voii lui Dumnezeu,

Arăta chiar încântarea supunerii şi fricii...

 

O, mirifică voce, ca din înalturi!

 

Evreul costeliv de pe năsălii nu se pune,

Cântarea nu e doar despre el, ci – despre mine,

Pentru noi toţi, despre deşertăciune, cenuşă,

Bătrâneţe, tristeţe, înfricoşare,

Milă, mirare şi vanitate,

Despre ochii muribunzilor copii...

 

Ovreica mergea făr’ să ezite,

Şi doar atunci când, pietrele săltau cadavrul,

Spre năsălie ea se năpustea,

Cu răcnete, şi glasul dânsei  tot creştea,

Aproape ca metalul surd,

Solemn, ameninţând pe Domnul,

Se-nsufleţea cu mare bucurie de vorbe blestemate.

Femeia pumnii ascuţea, îi îndrepta spre ceruri,

Spre Cel ce levita în norii verzulii,

Preste copacii prăfuiţi, preste cel mort,

Ş-acoperişurile Maternităţii,

De-asupra humei tari şi scorojite.

 

Dar iată – femeia se înfricoşează,

De a le sale slove dure, în piept ea se izbea, şi înmărmurea,

Se tot căia, cu lungi sughiţuri şi gemând,

Definitiv înspământată de voinţa Celui,

Căruia iertare-I implora:

Credinţa, smerenia şi încredinţarea,

Târându-se şi pitulându-se pe jos

Sub greutatea văzului insuportabil,

Din ceruri se îndreaptă, suveran şi trist.

 

Dar ce a fost? O seară, linişte, un zid şi steaua,

Precum şi praful greu...Poemele mele în „Curierul de seară”,

Credula liceană Olga,

Ritualul unei înmormântări evreieşti,

Femeia din Cartea Facerii.

 

Dar niciodată nu voi şti să pun în cuvinte

Duhul care levita atunce asupra uliţei Asia,

Preste ale felinarelor lumină, din mahala,

Şi de-asupra hohotelor, ascunse-n curţi,

Şi ale chitării nevăzute tânguială,

De Dumnezeu ştiute, ce lunecă asurzite’n

Bătaia câinilor visători, pe undeva, pe la Râşcanu[3].

 

...Acel văzduh slavo—evreiesc, deosebit...     

Fericit e cel care, măcar cândva, l-a respirat.

 


[1] E zona în care se afla casa generalului Inzov, unul dintre protectorii lui Puşkin în exilul acestuia la Chişinău. Acum strada se numeşte Colina Puşkin.

[2] Actuală stradă Romană, situată în oraşul de jos, aproape de râul Bâc. În vremea sovietică s-a numit uliţa Sverdlova. Se consideră că aceasta e una din străzile cele mai vechi ale oraşului, care a fost identificată şi pe un plan de la 1800, şi aici era o mare concentraţie a populaţiei evreieşti. Autorul suprapune acest topos ideii de supliciu prin care a trecut aceasta – aluzie, probabil, la Pogromul antievreiesc din 1903. 

[3] Un alt topos vechi chişinăunian, aflat la vremea accea dincolo de râul Bâc, şi e legat de satul Râşcanu şi de biserica ctitorită de familia de boieri Râşcanu.  

 

În fotografie: secvenţă din Muzeul de istorie naturală din Chişinău, 26 septembrie, 2004 (foto: v.b.) 

Partager cette page

Repost 0
Published by