textul e mai vechi, e publicat pe fb., în dar găsesc că e de păstrat, de ce nu, să-l recitesc...
indubitabil, întâlnirea lui evghenii ghermanovici vodolazkin cu cetitorii săi români poate fi considerat un eveniment major al mondenității noastre literare!
discuția lui cu un scriitor autohton al editurii humanitas, horia roman patapievici, avea menirea, desigur, să ațâțe interesul publicului spre acest nou roman al cărturarului rus, „Aviatorul”.
oricât a dorit interlocutorul nostru să-l descoase în fel și chip pe vodolazkin asupra „nodurilor problematice” ascunse între coperțile acestui roman, era foarte clar că aproape de fiecare dată, adică la cam fiecare dintre întrebări, acesta dorea să facă referire la altceva, să deschidă alte paranteze; nu era deloc întâmplător că vodolazkin a strecurat în această seară trei anecdote pur rusești, care în traducere nu și-au atins deloc ținta, iar domnul patapievici continua să păstreze o gravitate spartană, de neînduplecat.
cele trei bancuri au fost despre: hrușciov, lujkov /darenko, și despre o turistă franceză, rătăcită în zăpezile și gerurile rusești...cel din urmă, savuros, merită repovestit în acest context, pentru că dă seama asupra naturii foarte tonice și pozitive a lui vodolazkin, și care știe să fie un om mai puțin grav, cu simțul umorului, chiar și atunci când vorbește despre răutatea absolută a omului, cea mai presus de cea a animalelor sălbatice...când un câine preferă să fugă în pădure, doar să nu stea în preajma unui biped sadic, hain și violent (o situație descrisă de vodolazkin, a unui om adevărat, care a trăit până în anii 1970, fiind prototipul lui voronin din roman).
bancul lui evghenii: se spune că o turistă franceză vizita rusia, iar seara, obosită și extenuată, nu găsea nicio cazare, unde să rămână peste noapte. căci e știut: hotelurile rusești nu au niciodată locuri disponibile... i s-a sugerat la recepția unuia dintre hoteluri să meargă la o anumită cameră, unde un domn singur ocupa o cameră dublă, iar dacă domnul respectiv o poate primi, atunci poate rămâne acolo peste noapte. zis și făcut. franțuzoaica se postează la ușa cu pricina, bate, i se deschide și explică situația în care se află, că nu are unde rămâne peste noapte. a fost primită, ocupând patul liber. după o vreme, când se stinge lumina, aceasta pretinde că-i este cald, și roagă pe acel domn să deschidă fereastra, că se sufocă. acela, își pune pantalonii, sacoul, pantofii și merge să deschidă geamul. la scurtă vreme, se plânge din nou, că-i este frig, iar domnul, simțit, se îmbracă iar, și închide geamul. apoi, cucoana se plânge iarăși de zăduf, că este încinsă, că arde, nu mai poate suporta, și i-ar face iar bine aerul curat, rece, de afară, atunci același domn o întreabă franc, vrei să trăim în această noapte ca bărbatul cu femeia? la care franțuzoaica, fericită, care de-abia aștepta o astfel de întrebare, sare cu încuviințarea...mintenaș domnul i-a răspuns cu maximă franchețe: „mergi atunci, cucoană, să-ți deschizi singură cât mai larg fereastra”!
un astfel de „contrapunct” la problemele morale și etice descrise în romanul „aviatorul”, făcea ca discuția să nu devină un rechizitoriu asupra aceea ce deja este formulat auctorial, și asupra cărora poate medita cetitorul în chip individual, căci tot vodolazkin o spune: „cetitorul este mereu co-autor, câți cetitori există atâția sunt și autori”, pentru că vodolazkin nu postulează nimic prin scrierile sale, el meditează și formulează întrebări, nu face o literatură pe care bahtin o numește „autoritară” și, din acest unghi de vedere, el nu se consideră un „scriitor creștin”. el este un creștin practicant, dar care poate scrie despre orice, cu maximă libertate, de pildă despre cosmos, despre oraș, copaci, despre viața tihnită de la țară...dealtfel, acesta era și reproșul care i se aduce în rusia, că de ce problemele căinței, păcatului, a milei și a iertării sunt proiectate în roman în planul doi, iar banalitatea vieții de zi cu zi ocupă avanscena? este însăși concepția autorului despre viață și om: cu adevărat fericit e acel om care se simte minunat la sine în familie, în fața samovarului, cu ai săi apropiați, într-un dialog tihnit, iar adevăratul dar al vieții acesta este: frica de a pierde această stare constantă de bine!
iar răul nu are propria sa materialitate, acesta parazitează mereu. răul este insuficiența binelui, sau chiar lipsa acestuia, el gripează rapid binele, și îl sufocă. de la căderea lui lucifer așa a fost...iar anume răul acumulat în oameni a fost principala forță care a dus la victoria bolșevismului în rusia când, practic în câteva zile, a fost zdrobit și mutilat un imens imperiu creștin, vechi de aproape un mileniu, și azi mulți se întreabă: cum a fost cu putință?!? cum s-a întâmplat ca o „gașcă de aventurieri” - cum erau numiți bolșevicii de către adversarii lor - să spulbere rusia țaristă, un imens imperiu, punând în locul acestuia un regim de teroare, violență, umilință, decimare și ură generalizată. vodolazkin răspunde: nu există pe lume doar oameni buni și răi, iar cel mai cumplit păcat nu este nici măcar deznădejdea, ci e lehamitea, e omul căldicel, plictisit de toate, care spune aidoma torționarului voronin din roman: „am obosit”! oboseala aceasta scriitorul o numește „теплопрохладность”...este acea stare în care ajunge omul care nu-și mai asumă nimic, toate-i devin indiferente, relative, „nicicum”; aici se resimte ecoul din Apocalipsă, 3, 15: „îți știu faptele: tu nu ești nici rece, nici fierbinte. O, de-ai fi rece sau fierbinte!” și mai departe vine cuvântul pe care l-a consacrat și limba română: „căldicel”: „așa, pentru că ești căldicel - nici fierbinte, nici rece - , am să te vărs din gura Mea” - 3, 16. această „căldiceală” a oamenilor este forța care subminează temeinic triumful binelui! sunt cei care s-au dezlegat și de Dumnezeu și de diavol, și nu e întâmplător că de acest termen, „теплопрохладность”, s-au ocupat mari teologi și cărturari ai rusiei, ca: ivan iliin, serghei bulgakov, nikon rodjestvenski, și iată, în zilele noastre, vodolazkin.
a încheiat evghenii vodolazkin cu o idee care-mi este foarte dragă, și anume, a spus că noi toți, europenii, fie ruși, fie români, fie occidentali, avem nevoie unii de alții, implicit ortodocșii de catolici, și invers; într-o lume în care valorile europene decad sau sunt împinse într-un ungher al desuetudinii, e foarte important să înțelegem că avem toți nevoie să fim împreună, uniți, pentru că aparținem unei imense culturi, în mijlocul căreia a rânduit Dumnezeu să ne naștem!
