Simt un gol in plex - rog sa fiu crezut, e ceva organic! Am simtit aceasta stare de disconfort si sila cand am vazut pe rafturile editurii Humanitas (deja) versiunea hardcover a romanului Maestrul si Margarita. Intreband daca se mai gaseste pe piata si versiunea cu coperti moi - mi s'a raspuns franc: "Ah, nu, ambele tiraje au fost inghitite de piata!". Deci, din noiembrie - cand a fost lansata versiunea romanului in traducerea lui Ion Covaci - si pana acum, au fost trase doua tiraje, si epuizate deja. Lumea nu are habar pe ce da banii! Titlul, si acela stalcit - am obosit sa tot scriu despre asta - este suficient ca Humanitas sa faca bani! Bani multi. Chiar de curand semnalam deficientele majore ale felului in care este servita aceasta capodopera publicului romanesc, si ce folos? Cainii latra, camilele inainteaza impasibile. Fara remuscari, fara scrupule. Ziceam acum cateva zile ca voi plasa pe blog versiunea textului meu publicat in revista STEAUA, dar intentionam sa aman aceasta afisare - acum am decis sa o fac. Poate ajunge pledoaria mea macar la cativa fideli ai lui Bulgakov, si ii va opri sa-si scoata banutii din chimire - spre a-i da pe un produs editorial nedemn, imposibil de conciliat cu "duhul" cartii lui Bulgakov?! Deci, lectura atenta si intructiva...
Combinaţiile lui Woland?
Cu trei versiuni de traduceri „la activ”, romanul cel mai important al lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margarita, s-ar putea spune că ar trebui să aibă un destin grandios, aşa după cum, în mod inspirat, Ezdra Pound zicea că „fiecare generaţie are dreptul său la propria citire a clasicilor”. Românii au şi ei acest drept, cred eu.
Literatura secolului al XX-lea nu s-ar mai putea despărţi nicidecum de această piesă, la care Bulgakov a lucrat efectiv vreo 12 ani, dar în realitate, a pregătit acest roman întreaga lui viaţă. Versiunea finală, la care a scris, şi apoi, a dictat, până în ultimele luni ale vieţii, şi după care se fac traducerile acestei capodopere. Versiunea asta a fost dictată doar de moartea autorului. În prezent sunt catalogate 8 variante ale romanului, din care reiese clar cât de greu a ajuns Bulgakov la soluţia de care avem parte acum. Dificultatea nu era dată doar de complexitatea temei alese (relaţia omului cu diavolul), ci şi de circumstanţele în care scriitorul a activat (imperiul răului roşu, condus de Stalin). Suprapunerile acestor două planuri au dat naştere unei opere deloc uşor de citit, şi cu atât mai dificil de înţeles şi de transpus. Şi asta cu atât mai mult cu cât scriitorul însuşi a avut o poziţionare destul de ambiguă faţă de subiectul tratat. Se spune că primele schiţe ale romanului au circulat într-un fel de samizdat printre prietenii scriitorului; spionajul sovietic depistează scrierea „subversivă”, şi astfel se poate data apariţia primei versiuni a viitorului roman Maestrul şi Margarita, 1929. Variantele despre care s-au păstrat mărturii se numeau foarte diferit: „Magul negru”, „Jonglorul cu copite”, „Seara înfricoşătoarei sâmbete”, „Marele cancelar”, Săgeata de aur”, „Fiul lui V(eliar)”, „Turneul (lui Voland)”...În jurul lui 1930 Bulgakov întrerupe lucrul asupra „romanului despre diavol”. După un an, munca se reînnoadă şi scrierea nu se va mai opri, căci anumite complicaţii legate de sănătatea sa îl fac să devină mult mai nerăbdător şi mai râvnitor de a finaliza „cel din urmă roman crepuscular”, cum l-a numit el însuşi într-o scrisoare, din 15 iunie 1938, către soţia sa. Există o sumedenie de interpretări ale acestei opere literare, publicate de-a lungul deceniilor, dar toate se învârt în jurul ideilor de roman „inaugural”, „satiric”, „politic-religios”, „inovator”, „figural”.
Nu caracterizările romanului sau interpretările multiple ale acestuia ne interesează aici. Ci felurile în care această capodoperă a fost tradusă/transpusă în româneşte, şi cum versiunile existente în română reuşesc să ne transmită cât mai mult din opera finală a lui Bulgakov. Când ai cele trei versiuni în faţă, cele semnate de Natalia Radovici[1], Vsevolod Ciornei[2] şi Ion Covaci[3], ai semntimentul, nu tocmai reconfortant, că fiecare dintre ei a tradus câte un alt roman, dintr-o limbă rusă diferită; dacă aşa ceva e cu putinţă, se probează acum. O spun din start, versiunea oferită de Natalia Radovici este (după gustul meu) cea mai îngrijită şi mai atentă, celelalte două trădează cu vârf de măsură faptul că ambii traducători sunt poeţi, şi că au simţit necesitatea de a „picura” în textul bulgakovian câte ceva din „fiorul poetic” propriu. Or, cât e de admis într-un astfel de roman, unde fiecare frază, toată construcţia stilistică, şi chiar numele fiecărui personaj – sunt rodul unor distilări prelungi, bine chibzuite, şlefuite, „incifrate”? Când ai originalul rus în faţă – este cel mai lesne să-ţi dai seama de aceste lucruri. Textul lui Bulgakov este un text limpede, dens, simplu, direct, deşi (doar) pe alocuri, obscur şi misterios. Dar e cert că densitatea ascunsă a acestuia nu mizează pe o lectură poetizantă, ci mai degrabă pe una meditativ-simbolică. Romanul lui Bulgakov este o parodie în primul şi în primul rând, o parodie crudă, frisonantă, veninoasă, deşi foarte subtil servită. Cu graţie. Pentru a-i gusta adevărata savoare trebuie să ştii foarte bine nuanţele limbii ruse, care e o limbă extrem de evocatoare şi de polimorfă. Problema e că deşi Bulgakov scria în deceniul al III-lea al secolului XX, lexicul lui este foarte variat şi paradoxal, şi autorul jonglează cu cuvinte contemporane lui, deopotrivă cu cele care au o vechime considerabilă, arhaisme demult ieşite din uz. Personal, am folosit dicţionare chiar şi de secol XIX, pentru a desluşi sensurile anumitor cuvinte pe care traducătorii noştri fie le ocultau, fie le transpuneau după ureche, inexact, aleatoriu. Trebuie menţionat şi faptul că romanul s-a scris cu o grijă nemaivăzută, tipicăreşte, fără niciun fel de compromisuri, tocmai pentru că autorul nu-şi închipuia că acesta se va publica vreodată. În vremurile acelea dure, Bulgakov nu se aştepta ca Maestrul şi Margarita să devină (cândva) un roman pentru masse. De aceea, scria ca pentru sine. Sau pentru ai săi. Pentru oamenii epocii apuse odată cu instaurarea cruntei dictaturi staliniste... Am întâlnit în trama cărţii un lung şir de cuvinte ieşite din uz, dar care făceau sens tocmai prin semantica lor difuză, uitată, arhetipală. Tocmai de aceea, Maestrul şi Margarita nu se poate citi pe sărite, selectiv, şi fără a se urmări rând cu rând, cuvânt cu cuvânt, căci ţesătura verbală – care e monolită, se destramă, se face zdrenţe. Voi încerca în cele ce urmează o înşiruire de pasaje în care – printr-o traducere twisted[4], merçi Marc! – Bulgakov nu mai sună propriu pre limba lui.
Cred că unul din neajunsurile cele mai mari ale tuturor variantelor este lipsa unui aparat critic şi a notelor de subsol, a lămuririlor, necesare publicului românesc. Căci M&M are mare nevoie de aşa ceva. Covaci mai scapă pe ici-colo câte o notă, dar acestea nu salvează impresia unui automatism al traducătorului, care mai degrabă intuieşte sensurile depuse de autor, decât le şi înţelege în profunzime. Iar la paginile 31 şi 35 şi-a permis chiar omisiuni. Fraze care lipsesc. Dar să mergem mai departe. Versiunea proaspăt pusă la dispoziţia cititorilor suferă şi de lipsa unei redactări generale. Iau câteva exemple, spicuite la întâmplare, căci dacă aş aduce în cuprinsul acestui articol toate erorile, aceasta ar ocupa, poate, zeci de pagini. Şi nu încerc să mă erijez aici în dispecerul erratelor, ci voiesc a semnala doar lipsa de acurateţe cu care se traduc operele clasice. Nu mai aduc în discuţie faptul că, în acest caz, până şi titlul lăsat de Bulgakov a fost schimonosit încă de la prima versiune românească a romanului, şi care rămâne aşa până în acest moment[5].
Una din „lămuririle” hilare pe care le dă Covaci o găsim la pag. 65. Bulgakov spune că individul pe care-l întâlneşte Bezdomnîi pe malul râului Moscova, poartă o tolstovkă. Este vorba de o bluză largă, cu pliuri, care se încinge pe talie, şi e numită după tipul celei purtate cândva de contele Lev Tolstoi. În loc ca această explicaţie să se găsească într-o simplă notă de subsol, traducătorul o „topeşte” în textul bulgakovian, de parcă şi cel care citeşte romanul în original ar fi avut nevoie de o astfel de „iluminare”. Puţin mai în faţă, când Bulgakov ne spune că acţiunea se petrece pe o străduţă slab luminată, Covaci „înfloreşte” mistic atmosfera, şi ne anunţă că aceasta era „zgârcit miluită cu becuri chioare” (pag. 63). În ambele versiuni definitive rămase de la Bulgakov, capitolul al XIII-lea (deloc întâmplător e acest număr, infernal!), se numeşte Apariţia eroului. Covaci îşi îngăduie să fie ceva mai „explicit”, şi îl intitulează Apare Maestrul. Îl bate pe umăr, cum ar veni, pe Bulgakov...Ceilalţi doi traducători, rămân la formula bulgakoviană. Misteriosul vizitator se înfăţişează în salonul lui Bezdomnîi, la ospiciu; şi aflăm că pe femeia care are grijă de bolnavi nu o cheamă, ca la Bulgakov, Parascovia Feodorovna, ci Ivanovna, că aşa l-a „botezat” Covaci pe tatăl acesteia (p.162). Iar peste câteva rânduri, îi pune în gură Maestrului următoarea frază: Aşadar, dacă tot suntem la index, stăm puţin de vorbă? (p.163). La Ciornei fraza sună mai franc: „Deci, stăm?” (p.170). Natalia Radovici încearcă să fie şi mai aproape de sensul dat de Bulgakov: „Aşadar, stăm[6] închişi?” (p.142). Tot pe aceeaşi pagină, Bezdomnîi întreabă: „Profesiunea?”, iar Covaci înţelege: „Profesor?”. E o evidenţă, nu e acelaşi lucru. Iar camera 119, în care fusese „priponit” nefericitul „ascunzător de valută”, Nikanor Ivanovici Bosoi, ajunge re-numerotată de Covaci, şi devine, 199 (p.164). Lapşionnikova, cea care l-a anunţat pe Maestru că manuscrisul lui e respins de la publicare, aflăm că e de fapt Lepşonnikova (p.176). Maestrul avansează cu povestitul, şi ajunge să precizeze că au apărut o serie de articole, în unul dintre ele, criticul Mstislav Lavrovici, aminteşte de „pilaterie” (la Radovici, „pilatism”; „pilaterie” e şi la Ciornei), şi de cuvântul, practic intraductibil, „bogomaz”[7], pe care doar Ciornei îl traduce ca iconar (p.184), ceilalţi doi pur şi simplu îl omit. Folosirea de către Bulgakov a acestui arhaism este o aluzie la ideea de creaţie, dar este şi o ironie, căci bogomaz, ar echivala şi cu „mâzgălitor sau zugrav de chipuri”. Ei bine, în tandem, cele două cuvinte (pilaterie şi bogomaz) voiau să accentuieze atitudinea/mobilizarea negativă a lectorilor romanului despre Ponţiu Pilat şi, implicit, era o critică furioasă la adresa lui Bulgakov. Se ştie prea bine că Bulgakov a avut multe de suferit de pe urma pieselor şi romanelor sale...
Când începuseră chinurile, provocate de hărţuirea şi intoxicarea prin presă la care era supus, Maestrul se trezeşte la ora 2 după miezul nopţii, iar Covaci îşi informează cititorii că s-ar fi întâmplat la 7 ceasuri ale dimineţii (p.180). Fără sens. Cum fără sens rămâne, oarecum, şi toastul lui Woland – în traducerea românească, fireşte - când messir ridică pocalul făcut din craniul lui Berlioz, şi declamă: „Beau în sănătatea dumneavoastră, domnilor, zise Woland cu glas egal...” (p.341). Toate cele trei traduceri ne aduc în faţă această expresie arhicunoscută, „în sănătatea”, dar Bulgakov foloseşte exact formula: „beau sănătatea dumneavoastră”, şi aici avem de-a face cu un joc prea subtil de cuvinte şi de sensuri: Woland bea sănătatea, care e sângele, iar sângele este viaţă, Woland bea sănătatea pentru propria sănătate, am putea conchide. Pentru cea veşnică. Astfel îl contrazice pe Berlioz, care susţinea că nu există viaţă dincolo de moarte. Că e anume aşa, o confirmă chiar următoarea frază: Atunci s-a produs metamorfoza. Ciudat, dar aceste subtilităţi nu au fost remarcate sau sesizate de traducătorii noştri. Păcat. La Bulgakov nu e nimic întâmplător sau comun. Ci multe lucruri sunt încifrate, ascunse, tăinuite. Poate cel mai tainic cuvânt din acest roman apare în fiţuica pe care motanul Behemoth o dictează Hellei, petru a-i folosi lui Nicolai Ivanovici; este cel numit de Bulgakov „borov”, tradus de toţi traducătorii noştri prin „vier”. De bună seamă, dicţionarele moderne şi contemporane indică acest termen, însă cele mai vechi aduc la suprafaţă semantica străveche a acesui cuvînt, care este exact pentru a desemna natura malefică a celui ce semnează „adeverinţa”. Termenul ne spune că nu e vorba de porc, ci de seminţiile caprelor sau ale oilor, oves, caprae[8]. În cazul nostru e, incontestabil, vorba de ţap! Şi e mai firesc să fie aşa, căci ţapul „în Evul Mediu este însuşi Răul, Satana. Iar diavolul se va vedea reprezentat, în iconografia clasică, cu coarne şi picioare de ţap”[9]. Ce alt chip putea lua Nicolai Ivanovici, după ce fusese uns cu crema lui Azazello, de către Natalia Prokofievna (Nataşa)? „Într-o clipă, chipul respectabilului locatar de la parter luase formă de rât, iar mâinile şi picioarele i se împodobiseră la extremităţi cu copite” (Covaci, pag. 303). Termenul borov apare la Bulgakov de 10 ori pe întinsul a doar două pagini! Deci, nu pare o vocabulă inocentă... Termenul revine după balul satanei, în atmosfera întâlnirii Maestrului cu Woland, şi începem să înţelegem, subtil, că autorul romanului despre Pilat este chiar...satana. Apariţia în miez de noapte în salonul lui Bedomnîi, povestirea despre găsirea biletului de loterie în rufele murdare[10], coşmarurile nocturne, caracatiţa care pusese stăpânire pe el – toate pregătesc înţelegerea aceasta.
„- Întunericul venit dinspre Marea Mediterană acoperise oraşul pe care procuratorul îl ura...Da, întunericul...” (Ciornei, pag. 379).
„Tenebrele venite dinspre Mediterana învăluiseră oraşul atât de odios procuratorului...Da, tenebrele...” (Covaci, 370).
Ultimele stricăciuni, Koroviev şi Behemoth le fac în Moscova, în magazinul Torgsin (abr. de la: torgovyi sindikat = sindicate comerciale), înainte de părăsirea definitivă a oraşului[11]. Iarăşi, din traducerile existente nu aflăm ce fel de magazin e ăsta, deşi în politica economică a primelor cincinale sovietice această reţea comercială a avut o menire foarte importantă. Tocmai pentru că Bulgakov a încercat să fie cât se poate de critic faţă de anomaliile pe care le-au generat aceste „torgsinuri” pentru populaţie, aduce în acţiune maleficul cuplu, care provoacă un tărăboi asurzitor şi fumigen în unul din ele. Covaci îl numeşte: „Splendid shop! Un shop foarte, foarte şic!” (p.429). Or, pînă la apariţia shop-urilor, a celor din amurgul comunismului, mai era vreme multă de aşteptat. De unde atunci această „înflorire”, cu de la sine putere, a unor realităţi aparţinătoare altor epoci, din partea traducătorului. Care se interpune autorului...Din nou şi din nou? Să fie iarăşi mâna lui Woland, oare? Sau e doar dezinhibarea traducătorului?
Nu îmi propusesem să analizez pagină cu pagină ediţiile româneşti ale capodoperei M & M., ci doar să semnalez rapid faptul că nu stăm prea bine cu transpunerea în limba actuală a operelor clasice, şi că pledoaria mea este să se facă, pe viitor – pentru clasici, cu precădere – ediţii critice, îngrijite cu mai multă acurateţe, acribie şi fără tendinţe expresioniste, poetizante, colocviale. Ediţii care să fie exacte nu numai în raport cu stilul, atitudinea şi plurivalenţa semantică a originalelor, ci şi pline de respect faţă de autorii lor. Nu poţi poetiza pe seama lui Bulgakov, când acesta a fost un prea sobru prozator. Şi o uriaşă conştiinţă civică!
[1] Am folosit ediţia Humanitas, 2001, colecţia Cartea de pe noptieră. Toate trimiterile vor face referire la această ediţie. Ediţia aceasta o urmează pe cea prima oară apărută la editura Minerva, colecţia BPT, în 1972, prefaţă şi tabel cronologic de Alexandru Sincu. Nr. Catalog 719.
[2] Am avut la dispoziţie ediţia editurii Cartier, Chişinău, 2003.
[3] Ediţia Humanitas Fiction, 2007, postfaţă de Ion Vartic.
[4] Caracterizarea este valabilă pentru noua versiune a romanului, datorată traducătorului Ion Covaci.
[5] Deşi şi eu şi Ruxandra Cesereanu am încercat în repetate rânduri să semnalăm că romanul lui Bugakov este Maestrul şi Margarita, nu Maestrul şi Margareta! Poate prin „contaminare” forţată cu Margareta lui Goethe, poate prin perfectă asemănare cu prenumele unora dintre româncele noastre? Cine ştie?
[6] Verbul rus, sideti, desemnează şi a şedea, şi a fi încarcerat. Trebuie menţionat că Bulgakov a fost un maestru desăvârşit al jocurilor de cuvinte, şi că de capcanele acestora nu-ţi poţi da seama decât după lecturi repetate. Vom vedea mai încolo.
[7] Termenul este polivalent: Bog (Dumnezeu) şi maz de la verbul mazati (a murdări, a mânji, a picta prost, de mântuială ). Sensul peiorativ al sintagmei trimite cu gândul la lucrul prost făcut, dar sugerează şi, prin opoziţie, actul de a zugrăvi icoane. Literar: Pictor. Pentru nimeni însă nu este un secret că romanul poartă un puternic substrat de natură religioasă. Referinţele sunt nenumărate. Există şi studii care au dezbătut aceste aspecte, venite în special din zona teologică.
[8] Cred că nu e forţată interpetarea care duce cu gîndul la pericopa evanghelică cu separarea oilor de capre, la Înfricăşătoarea Judecată (Matei, 25, 31-46). Termenul se întâlneşte în limba slavonă veche încă de pe la 1270, anume cu acest sens, oarecum malefic, cf.I.I.Sreznevsky, S.P.1893. vol.II, A-K, pag.152.
[9] Cf.Jean-Paul Cl bert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Editurile Artemis şi Cavaliotti, Buc., 1995, pag. 314.
[10] Există într-o versiune păstrată a romanului, din 1938, o referinţă la biletul de loterie care conţinea, printre numerele câştigătoare, şi perechea numerică „13” – cf. ediţiei editurii Vagrius, Moi bednîi, bednîi master...(Sărmanul, sărmanul meu maestru), Moscova, 2006, pag. 462.
[11] Reţea de magazine care au funcţionat în URSS între 1931-1936, care iniţial erau destinate exclusiv străinilor, pentru cumpărături pe valută sau aur, apoi, la scurtă vreme, ele au început să primească şi lumea autohtonă.
