Ieri a fost Duminica Slăbănogului, a patra după Învierea Domnului. Textul ioaneic relatează despre o minune de tămăduire a unui om țintuit la pat timp de 38 de ani. O perioadă mai lungă decît însăși existența pe pămînt, în trup, a Mîntuitorului! Cu toate astea, Acesta din urmă a curmat lunga suferință a celui răpus de boală printr-o scurtă poruncă: „Ridică-te, ia-și patul și umblă!”
Ce suprinde însă în această pericopă evanghelică nu este puterea lui Dumnezeu de a însănătoși; asta este în firea lucrurilor făcute de EL. Îngrijorător cred, este ceea ce i se spune în final: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”.
Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.
Întradevăr, fraza aceasta scurtă este surpinzătoare, și neașteptată. Dumnezeu ne spune că și răbdarea Lui este limitată, că ceea ce ni se întîmplă rău, dezastruos și înfricoșător - în perspectiva lui Dumnezeu, au alt înțeles. Pentru omul de astăzi, și probabil pentru cel dintotdeauna - de la Facere încoace - orice suferință pare o apropiere de o limită. De limita dincolo de care acel om se separă de viața sa anterioară, de cea în care era precum toți ceilalți semeni ai săi. Și nimic nu mai e ca înainte! Or, slăbănogul din pericopa ioaneică s-a aflat în starea asta limitată vreme de 38 de ani. Cînd se face bine, în chip minunat, este avertizat, că i se poate întîmpla ceva mai rău. Să fim puțin atenți, unde se produce minunea: Bitezda, la vechii evrei, însemna Casa Milostivirii, a Milosîrdiei, în limbajul nostru arhaic. Era, deci, un loc al lucrării lui Dumnezeu, în care printr-un înger al Domnului, „la o anume vreme se tulbura apa”. Apoi, ni se mai precizează că: „cel ce intra întîi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ținut”. Apa, după cum drept mărturisește același Ioan, este stihia prin care a botezat Sfîntul Ioan-Înainte-Mergătorul pe Iisus însuși. Prin urmare, apele Bitezdei lucrează, în duh, precum Fiul Omului s-a arătat în Iordan. Desigur, în cazul slăbănogului apa este ceva colateral, el nu s-a atins de ea, pentru că nu a putut. Slăbănogul este întremat prin cuvînt. A fost tămăduit prin puterea tămăduitoare a cuvîntului dumnezeiesc. Dar rămîne întrebarea, de ce Hristos îl avertizează anume pe acesta, în timp ce nimănui altcuiva nu i-a făcut această înfricoșătoare remarcă? În alte cazuri, spune posedatului: „Întoarce-te în casa ta și spune cît a făcut Dumnezeu pentru tine” (Luca, 8, 39); sau, femeii cu scurgere de sînge: „Femeie, dezlegată ești tu ne neputința ta”! (Luca, 13, 12); sau, celuilalt slăbănog, scos prin spărtura casei, i-a zis doar atît: „Fiule, iertate fie păcatele tale!” (Marcu, 2, 5); sau, aceluiași demonizat din Gadara: „Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le cît a făcut Domnul pentru tine și cum te-a miluit” (Marcu, 5, 19).
Limita despre care vorbeam mai sus este, în acest caz și ziua sîmbetei, ținută cu atîta strășnicie de evrei - ca zi de cinstire a Domnului. Legea lor, prin Moise, impunea asta. Pe acest fundal vedem că multe dintre tămăduirile lui Iisus se produc anume sîmbăta, iar aceste acte nu sunt, desigur, niște sfidări, ci mai degrabă reprezintă o mai grabnică lucrare întru ajutorarea celor suferinzi, neașteptînd alte zile sau alte momente mai prielnice. Pentru Dumnezeu nu există zilele săptămînii, ci un „acum” continuu. Un prezent al lucrării vindecătoare, ziditoare, tainice. Or, suferința fizică a slăbănogului are, vrea să ne spună Domnul, cauze mult mai adînci, sufletești, duhovnicești, ascunse desigur ochiului, cărnii și înțelegerii imediate. Cred că această sentință: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”, este mereu actuală, care trebuie să dospească în noi precum o drojdie nestricăcioasă. Pe care trebuie să o avem la inimă oricînd. Și să ținem minte, că orice boală, infirmitate, uscare sau slăbire a trupului - de la suflet ne vin, de la îndepărtarea acestuia de Dumnezeu (sau pur și simplu, ignorarea Lui). Suferințele fizice sunt, putem intui, semne exterioare, acumulări a ceea ce se întîmplă înlăuntrul nostru, despre care tot Iisus spune: „Dacă n-ați vedea semne și minuni, n-ați crede” (Ioan, 4, 48). Slăbănoul a amînat această lucrare 38 de ani, a petrecut în pasivitate, expectare, repaos, în așteptarea unui om care să-l arunce în scăldătoare. Dar cînd bolnavul a zis: Doamne, om nu am.., însuși Dumnezeu l-a dezlegat de prinsorile chinului în care s-a aflat, și l-a pus pe calea cea cu adevărat trebuincioasă! „Ia-ți patul tău și umblă!”, este apelul la coparticipare la această lucrare dumnezeiască, pe care să nu o neglijăm, căci înțelegerea noastră este seacă, dacă nu este dublată de acțiunea, lucrarea, de faptele și de experiența imediată a fiecăruia dintre noi. Zi de zi, minut cu minut. Mintea, trupul și sufletul împreună să fie. Lucrarea trupului și cea a minții, ghidate de mișcările înțelegătoare ale sufletului.
”Lucrați nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne întru viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Și-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl” (Luca 6, 27).
