Desigur că știam despre existența acestor Jurnale!
Și asta de mai multă vreme. Încă de pe timpul când trăia Corneliu Baba, jurnalistul de artă C.R. Constantinescu (1938 - 2001) mi-a vorbit despre existența unui extins diariu, pe care pictorul Baba l-a ținut de-a lungul vieții, și care urma a fi publicat, conform testamentului lăsat, după 20 de ani de la moartea acestuia. Pentru că eram un „protejat” al lui C.R.C., pentru că mă publica la Adevărul Literar și Artistic, acesta îmi mai vorbea despre diverse chestiuni din culisele artei românești, pe care le știa în dedesubturile ei. Această știință îi dădea multă libertate de exprimare, și era o voce temută, adică cu pondere, în epocă...ei bine, era unul care-l vizita pe Baba la atelier, cu care se conversa, și despre care știa că întreaga sa viață s-a „împărțit” între scris și pictură, că până la finele vieții se tot întreba, ce este el, pictor sau scriitor? Acest fapt m-a făcut cu atât mai curios, cu cât nu știam nimic despre trecutul său literar, și urma să aflăm, cum spuneam, peste două decenii...
În 2018, după 21 de ani de la moartea lui Corneliu Baba a fost publicat primul volum din Confesiuni și Jurnale, care acoperă perioada anilor 1944-1965. Cartea a apărut și acompaniază o expoziție cu lucrările lui Baba, realizate în perioada oglindită în acest prim volum.
Urmează altele trei tomuri.
Somptuosul și bogat ilustratul volum, de 272 de pagini, se deschide cu un calup de Confesiuni. Apoi, prima notație înscrisă în Jurnal datează din 1 februarie 1944, și acest moment este luat ca debut al letopisețului personal al artistului.
Parcurgînd acest savuros volum, pe îndelete și cu opriri, mi-am dat seama de un lucru esențial, unul care reiese cel puțin din acest material deja publicat: Baba nu putea pleca definitiv din țara lui, căci la fiecare ieșire a sa tânjea după casa sa din România, după confortul, liniștea și mai ales, după prezența Constanței Zosin (Țuca), care i-a fost întreaga sa viață indispensabilă! Toate plecările sale din România socialistă, fie că era vorba de URSS, Italia, Franța, Belgia sau Olanda, sunt consemnate cu migală, și cu o oarecare amărăciune...
În 1955 face prima să călătorie peste granițele țării, la Moscova și Leningrad. La Moscova are norocul să vadă expoziția cu lucrări de la pinacoteca din Dresda, care urmau să fie restituite Germaniei socialiste, după ce în al II-lea război mondial acestea fuseseră spoliate, și duse în URSS. Scrie în câteva rânduri că este apreciat acolo, în URSS, și că: „La mine acasă, în țara mea, mă bucur azi mai mult de efectul prieteniei artiștilor din Uniune [a Sovietică] de cât de căldura directă a colegilor mei de aici. Uneori sunt atât de sigur. Ba nu uneori, ci aproape permanent, lucru ce îl simt din ce în ce mai puternic. Mai ales că din generația mea au rămas foarte puțini, și aceia contează tot mai puțin. Ceilalți sunt la vârsta când toți sunt „mari” (pag. 134). Desigur că la Ermitaj are loc adevărata sa întâlnire cu Rembrandt, maestrul clar-obscurului care i-a marcat definitiv opera, felul de a privi, de a iubi fără rest pictura.
Pot să mărturisesc că pictura lui Corneliu Baba era foarte cunoscută și apreciată în fostul impreiu sovietic, și acest lucru îl pot spune chiar din interiorul vremii în care eram elev la liceul de artă, și se vorbea adesea despre expozițiile care i se organizau în marile orașe, și nu doar...pe la mijlocul anilor 1980, i s-a făcut o personală și la muzeul de artă din Odessa. Ei bine, grupuri de elevi au fost duse acolo, spre a vedea minunea picturală „marca” Corneliu Baba. Am fost și eu printre ei...și l-am regăsit pe Baba multă vreme mai tîrziu, cumva dintr-un alt unghi, cel al prietenie sale cu sculptorul Lazăr Dubinovschi (1910-1982).
Corneliu Baba, Portretul sculptorului Lazăr Dubinovschi, București, 1971. Colecția familiei sculptorului Dubinovschi, Chișinău.
Dar să revin la acest jurnal al lui Baba, afundîndu-mă în notițele sale din primăvara lui 1964, când istoricul de artă Emile Langui (1903- 1980) i-a organizat lui Baba o mare expoziție la Ixelles, o municipalitate lipită de metropola Bruxelles. Despre această expoziție scrie cu maximă amărăciune: „Acesta a fost vernisajul. Nici un afiș, nici un microfon, nici o înregistrare, nici un fotograf, pentru această zi unică din viața mea. Primul meu vernisaj, la cincizeci și opt de ani, la Muzeul din Ixelles, în țara lui Van Eyck, a lui Memling, a lui Rembrandt și Hals. Încet, încet, am început să înțelegem o rezervă ciudată din partea belgienilor - nu față de pictura mea, dar față de caracterul propagandistic ce i s-a dat expoziției mele. Langui a dorit o expoziție Baba - din ea s-a făcut la săptămânile româno-belgiene: un taraf de lăutari, țuică, mititei, Expoziția Baba și filmul Codin - singurul despre care s-a vorbit, fiindcă este a lui Henri Colpi (...) Pictura mea, cu un caracter mai mult flamand sau olandez decât românesc, îi interesează, dar ca un fenonem izolat. Asta este, și nu se poate îndrepta nimic.” (pag. 206). Și acest fapt se întâmpla pe fundalul unui mai vechi episod petrecut în 1958, când Baba fusese ales membru de onoare al Academiei de Arte din Moscova. URSS îl consideră un pilon al picturii, și lumea apuseană îl exilează într-un colț al unei capitale occidentale...și în același timp, în țara lui:„...oamenii nu sunt lăsați să picteze cum vor (...)Veninul îl simt însă asupra mea. Mă retrag din ce în ce mai mult din drumul fiecăruia și nu vreau decât să am liniște în micul meu colț de atelier. Uneori și asta este prea mult” (pag. 142).
Corneliu Baba, „Peisaj în Assisi”, 1960. Galeria Națională, MNAR.
La începutul lui noiembrie, 1961, Baba împreună cu Țuca vizitează Parisul. La vârsta de 55 de ani Baba se întâlnește cu marea artă depozitată la Luvru, experiență pe care o rezumă astfel: „În general decepții și surprize. Nu știu, poate că sunt bolnav de pictură, obosit, și mi se pare că încep să dau dreptate celor care caută „altceva”. Luvrul mi-a amintit de încăperea aceea cu fluturi morți presați, puși în rame. Am plecat trist, nervos. Doresc să îmi găsesc liniștea. Dar unde?” (pag. 153). Lumea de acolo îl indispune pe artist, remarcă un fel de subordonare a artistului față de cel care plătește, cumpără și susține arta: „E o lume cu care nu avem nimic în comun și cu care e greu să mai avem ceva. Patroni, Patroane, sună ciudat și mă cam strânge în spate...Banii patronului, ce stupid! Câini care așteaptă osul din mâna stăpânului...și fac sluj” (pag. 154). Și câteva pagini mai încolo, Baba face descrierea situației din Place du Tertre, unde artiștii ambulanți și-au scos arta pe șevalete...„Pictura nu mai aparține artistului, aparține „Patronului” - negustor nicidecum generos, nicidecum interesat de valoarea adevărată a pictruii și de chinurile artistului. „Semnătura” , asta e tot. Valoare de bursă. Socoteală rece de negustor, care joacă mizând pe ceva mai mult sau mai puțin riscant. Clientul - același mic burghez de pretutindeni. Întradevăr, de aici pleci cu impresia că s-a terminat cu pictura” (p.158).
În debutul toamnei lui 1964, mai exact la 22 august s-a deschis personala expoziției de pictură a lui Corneliu Baba la Berlin. Ocazie cu care a fost ales și Membru al Academiei. Nici din Germania nu a plecat cu emoții mai pozitive, mai înbucurătoare, dar devine tot mai clar că pentru împlinirile sale interioare Corneliu Baba chiar a avut nevoie de aceste titluri, confirmări, de aceste recunoașteri internaționale...Deși: „Toate acestea sunt deșertăciuni. Și spui până la urmă: nu contează nimic. Există o diferență, o ostilitate care te jenează. N-am alergat nici după succes, nici după titluri. Cunosc valoarea tuturora. Le-am avut pe neașteptate, mi-au sosit toate și nu doresc decât linilte. Simt un fel de rânjete în jur și mârâituri care mă irită ” (pag. 223).
Un fel de nemulțumire endemică străbate întreaga perioadă de două decenii, pe care le acoperă notițele din acest volum. O nemulțumire de sine. Desigur, Baba pleca și se întorcea. Colinda prin țări și culturi. Făcea expoziții, și primea titluri, voiaja în lagărul socialist și nu doar. În același timp, în RSR, pușcăriile erau pline de deținuți politici și de țărani, pe preoți și intelectuali. Ororile, țipetele și violența de dincolo de zidurile temnițelor nu ajungeau însă la urechile artiștilor; ei erau preocupați de lumea lor. Dar oare ce vină poartă un artist care încerca să trăiască normal, dar și firesc - într-o lume cu totul întoarsă pe dos? O lume dezumanizată, schimbată, confuză, săracă, și tristă, dar în același timp Baba este și conștient că: „Pictura a rezolvat mai simplu, de când tinerii mei colegi sunt înfierbântați de probleme mari ale contempraneității, omul a început să dispară de tot. Pictorii privesc totul cosmic...sau pretind că esența lucrurilor pe care le descompun și le cercetează o redau prin metafore într-un limbaj alambicat, recompunând-o, fie vorba între noi, după niște formule pe care le-au descoperit alții mai vrednici înaintea noastră” (pag. 259)...
Către sfârșitul acestei perioade Baba pare preocupat de problematica „modei plastice”. De Marie Claire-ul și Vogue-ul plastic; devine clar că după numeroasele sale călătorii în Vestul Europei observă o adevărată mutație în problematica artei, și acest lucru mai degrabă îl îngrijorează decât să-l încurajeze să-și schimbe el însuși direcția, și este mai degrabă scârbit de proliferarea acestui stil modern. Meditațiile artistului în jurul acestor problematici trebuie cetite individual, cu acuratețe și prudență, iar șirul lor, sunt sigur va continua și în fasciculele următoare. O frază ca cea pe care o citez aici devine cât se poate de lămuritoare, că neclintit rămâne crezul său asupra picturii: „Nimic nu se întoarce din loc și n-o să-i ceri pictorului din 1965 să facă ce a făcut Goya sau Rembrandt. Când începi să nu mai guști aceste lucruri, să treci pe lângă obiecte, pe lângă oameni, pe lângă tot ce te înconjoară, absent, să nu mai vezi nimic, s-a terminat. Cauți soluții noi care să te distingă dintre ceilalți. Bineînțeles că nu mai poate fi întrecerea de altă dată pe chestie de meșteșug. E o copilărie” (pag. 263).
Să așteptăm cuminte apariția celorlalte volume, pentru a avea o privire de ansamblu asupra diaristicii lui Corneliu Baba. - Efortul de transcriere și editare a manuscriselor îi aparține moștenitoarei legatare a operei literare, Maria Muscalu Albani.
