pentru că-mi plac buruienile, plantele în general, și florile în particular, nu am putut trece peste această postare, de aceea aduc o rețetă de ciorbă țărănească aici, în speranța că o vor putea face și orășenii...
„—Noa! Șez blând, nu tie spăriea, nu tie gândi c-a trăbui să tai on bou să-i iei limba! Nici vorbă! Limba bouli, fătumnieu, îi zâce la o frunză die scai care tumna amu o afli pă imaș. Frunza asta-i bugăt die cărnoasă, slipteștie p-o partie, pă ceie partie îi mai alboaie, o frunză lunguiață crestată o țârucă pă marjini, p-acolo pă undie s-or face stinii scaiuli. Da, să nu carecumva să lași să treacă vremea lor și să nu faci zama asta! Că nu țân mult, odată îmbătrânesc și nu-s mai bunie!
Tie duci și aduci o coșercuță bună die frunză di-aieste.
Îț mai trebe o legătură bună die ai verdie, o’ tri scrijele die clisă uări die pecie afumată, uoauă, fărină, frunză die leuștian uări ce frunză verz ai și care-ț plac. Și-ț mai trebe, bunînțăles, zăr!
Tai clisa coștie mnici. Tăt așe tai aiu verdie. Tie pui apoi și diesfaci hiecare frunză di pă cotor. Le iei la mână pă tăitie și diesfaci cotoru di cătă frunză. Cotoru nu-l pui în zamă, nu-ț trebe! Faci lucru ista după ce ai spălat binie frunzăle în apă curată, rece.
Pui în oală o lingură die oloi și friji clisa tăietă. O lași să să cârcălească binie, binie și adauji aiu. Le amesteci le lași să să moaie laolaltă. La o vreme pui o lingură die fărină, amesteci, friji și fărina o țârucă fără să o arz și începti să adauji tăt pă rând apă rece. Lași să hiarbă, iar adauji apă, după cum să îngroașe zoaftu ista. Da-l faci mai lunguț. Pui sare, pui thiperi și pui în zama asta mai grosuță frunzăle pă care le-ai diesfăcut după cum ț-am zâs. Die crez că trebe mai pui apă caldă da nu uita că-i punie și zăru’! După ce limba bouli o hiert, pui zăru’. Atâta pui cât să coatie binie zama și cât die acru îț place. Poț face zama și cu jintuială. Lași să hiarbă laolaltă.
Noa, zama-i gata! O poț mânca așe uări o poț face mai domniească și pui uoauă întreji să hiarbă în oală. Lași on clocot încet și sloboz câtie on uou și lași să hiarbă. Die vrei să hie mai țifrașe uoauăle le poț hierbe dietilindi înt-o uălucă cu apă, sare și uățăt. Hierz tăt câtie on uou și-l scoț pă lășcar să să scurgă. Abdie dup-aceie le pui în zamă.
Când făcieam zama asta făcieam și cocoradă și cu cocorada asta o mâncam, în loc die ptită! Nu uita să pui oareșce verdeață în blid! Iubască-vă Dumniezo și vă țâie sânătoși!”
Mărturisesc că frunzele astea nu-mi sunt familiare, iar ”limba-boului” e-un nume după care eu recunosc o altă plantă, Anchusa officinalis. Cum Mircea nu a adăugat în povestea lui și numele științific al plantei la care fac referire socăcițele de mai sus, mi-a fost greu să-i dau de capăt. Îmi părea a fi o pălămidă oarecare, dar am apelat la ajutorul Paulei Anastasiu, directorul Grădinii Botanice, care pe loc mi-a și dat răspunsul—este vorba de Cirsium canum, cunoscută popular ca ”limba-oaiei” sau ”pălămidă”, cum apare la Zach. Panțu în Plantele Cunoscute de Poporul Român din 1906, dar, iată, și ca ”limba-vacii” (în zonele Buzău și Prahova) sau ”limba-boului” (în câteva zone din Ardeal). Unii zic că i-ar mai spune și ”verze”, tot prin Ardeal (în satele Mirșid și Hereclean).”
