În toamna tîrzie a anului 1927, mai exact în 6 noiembrie, apărea în revista RAMPA un amplu dialog dintre poetul şi traducătorul Adrian Maniu şi artistul plastic Nicolae Tonitza, acesta din urmă devenit un adulat maestru al publicului, care se simţea în puteri şi mare vervă. Din lungul interviu am spicuit cîteva fragmente, care aduc detalii interesante legate de debutul său ca artist, dar şi despre atitudinea pe care o formulează faţă de cei care nu erau în aceeşi barcă estetică cu el...precum şi reacţia lui M.H.Maxy la opera lui.
1.
Adrian Maniu: Ce imagine nu puteţi uita?
Nicolae Tonitza: "O albă acuplare michelangeliană, între un ţăran şi o ţărancă, pe verdele peliniu al unei pajişte bârlădene - în primăvară...Aveam pe vremea aceia vreo şease ani..."
Adrian Maniu: Debutul?
Nicolae Tonitza: "Adevăratul meu debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, când am primit de la o cucoană bătrână comanda de să-i fac portretul în "oloi". Doamna îmi făgăduise patru lei pentru această operă - şi libertatea să-i ciupesc la discreţie, din "agudele" grădinii, tot timpul cît voi lucra. Am reuşit, fireşte, să zugrăvesc o cucoană bătrînă, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulţumită şi m'a pus să-i corijez tabloul, după indicaţii tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subţire, cerceii mai lucioşi - până cînd mă trezisem că pictasem o fetiţă de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată (avea peste 65 de ani) - şi m'a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă şi strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că erau false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor...Ceia ce am putut constata, cu prisosinţă, verifica şi mai târziu..."
Adrian Maniu: Care a fost marele dv.insucces?
Nicolae Tonitza: "Acum trei ani, când colegul Maxy m'a pârât publicamente că îmi comercializez munca...ceia ce a avut ca urmare deschiderea unei prăvălii rivale, de perpetuă concurenţă, în strada Câmpineanu..."
* * *
2.
Avangardistul (pe atunci) M.H.Maxy a reacţionat prompt, în paginile aceleeşi publicaţii, în ediţia din 10 noiembrie, printr-o replică:
"Susţineam în acel articol că te-am iubit odată pentru ascetismul literar, simplu, pentru ironia unei reprezentări de viaţă, pentru o culme transcendentală la care ai ajuns, pentru tonurile de gri şi marouri ce-ţi slujeau de minune intenţiile. Şi iartă-mă dacă peste noapte, te-am regăsit (cu durere) roz, chaire, pufos, şi în serie. Îmi amintesc chiar că am insistat pe lângă cîţiva amatori de artă care nu-ţi considerau genul anterior astei situaţii, să te cumpere acum când deveniseşi pe gustul lor. Te acuzam de o dulcegărie voită, în afara caracterului d-tale, dulcegărie ce ţi-ai impus-o graţie unei anumite vitregii de viaţă. Vorbeam dintr'un punct de vedere al artei. La această afirmare, unul dintre cei cu care te compui ca să te formezi în 4 (e vorba de "grupul celor patru"-nota mea, v.b.), a răspuns că şi'n griurile de odinioară era aceiaşi dulcegărie literară. O simplă diferenţă, între cei cu cari te aduni (pentru interesele culpei) şi cel ce te-a iubit...
Şi fiindcă cele 3 rânduri din interviul d-tale nu-ţi iau o apărare legală bazată pe alte adevăruri decât pe noi atacuri, prieteneşti şi subtile, permite-mi să te fac să înţelegi în fond ceva.
În prăvălia concurentă d-tale vei găsi cu prisosinţă pentru uzul practic câteva obiecte de artă, produse ale academiei de artă modernă aplicată ce conduc, ca metaluri, mobile, lămpi, legături de cărţi frumoase, chiar foarte frumoase. Picturilor mele însă, nu le-am văruit faţa ca să le dau o alură comercială şi nici n'am parfumat aspectul lor, ca să'mi înduplec clienţii.
În prăvălia mea de artă decorativă te invit să expui gratuit. Fi deci fără grijă, eşti pe drumul cel drept şi comercialmente îţi promit să-ţi fiu nu o concurenţă ci o încurajare.
Al d-tale cu respect M.H.Maxy".
Foto: vladimir bulat
1. Nicolae Tonitza, Stînca albă, colecţie privată, Bucureşti.
2. Lucrări de M.H.Maxy în colecţia de artă a Muzeului Brăilei.
