Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 mai 2016 7 01 /05 /mai /2016 02:59
Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

HRISTOS A ÎNVIAT!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Radicalisme
commenter cet article
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 08:35

Cred că aceste gînduri au pornit de la imaginea unui tablou, a unei lucrări văzute într-o expoziție care se intitula „120 de ani de pictură și sculptură în Albania”, iar cum eu cum eram și mai sunt interesat de analiza realismului socialist în pictură, m-a atras în special această pînză de mari dimensiuni, intitulată „Copiii”, 1966. Este semnată de artistul Spiro Kristo (n. 1936). Kristo era un artist destul de faimos în epocă, din moment ce i se îngăduia să-l picteze pe însuși dictatorul albanez, Enver Hoxha, și nu oricum, ci chiar cu umbră, deși ideologia oficială nu îngăduia deloc acest lucru. Corpul dictactorului era perceput ca ceva imaterial, imponderabil. Era revărsat în faptele sale, în trupul poporului său. 

Dar nu personalitatea sau autoritatea artistului Spiro Kristo sunt în discuție în notițele de mai jos, ci anume tabloul său amintit, care reprezintă un grup de copii care se joacă pe o stradă a Tiranei socialiste, desenînd cu creta o armă, iar doi dintre aceștia au peste umeri trecute cîte o pușcă. Și fetița din dreapta, și băiețelul de pe tricicletă, în stînga. De jucărie sunt armele, desigur. Și totuși, un artist dintr-o țară comunistă - cu un regim dintre cele mai cumplite - face din copiii patriei niște posibili combatanți. Luptători. Gata oricînd de luptă. Dealtfel, treptat, întreaga țară s-a transformat într-o imensă cazemată de beton, iar sîmburele ideologic era deja sădit în și prin mesajul acestei picturi, oferite de un artist de 30 de ani pe atunci. E de remarcat faptul că fetița din stînga, îmbrăcată în roz și lăsată într-un genunchi, ține în mîini o publicație, care nu poate fi decît o revistă pentru copii. Iar sugestia aceasta indică clar mecanismul de difuzare a informației ideologice. Pictura devine o ilustrație a acesteia. La început este cuvîntul, fraza, mesajul, apoi vine întruchiparea plastică a acestora.  

A trecut jumătate de secol de cînd a fost terminată, semnată și datată această pictură, iar mesajul ei militarist a produs în timp ecouri neașteptate, imprevizibile...Unele inspirate în chip nemijlocit de această pictură (anostă și banală din punct de vedere tehnic, formal), altele în într-un fel mai sublimat. Și asta nu în Albania, ci în Europa Occidentală. E oare întîmplător faptul că majoritatea teroriștilor care devastează această parte a lumii sunt tineri și foarte tineri, aproape adolescenți? Posibil că a tinereții (cu precădere) este să se revolte, să lupte, să persevereze chiar și cu arma în mînă. Dar cum de o astfel de idee cumplită a reprezentat-o un artist albanez, cu cincizeci de ani în urmă, într-un tablou ale cărui calități picturale l-ar fi scos pe autor din orice competiție cu posteritatea, dacă nu ar fi acolo sădită? Războiul ca joacă, militarismul e ludic? „Detaliul” (bambini con fucili) acesta îl remarca și ziaristul italian Luca Arnaudo, cînd a recenzat expoziția de realism socialist, deschisă la Tirana în 2012, la Galeria Națională de Artă.  

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

În mod direct s-a raportat la această pictură artistul austriac Peter Friedel, într-un scurt video intitulat exact ca și piesa din care s-a intitulat, Copiii (2009), achiziționată în 2013 de către Carre d''ART din Nimes. Peter Friedel a transpus imaginea din compoziția lui Kristo de pe stradă într-o cameră de hotel din era ocupației italiene a Albaniei. Friedler a mers cu aproaprierea contextului pînă acolo, încît a simțit nevoia să preia și inițialele partidului comunist albanez din epoca lui Kristo: P.P.CH., caligrafiate în pictură pe unul din zidurile blocurilor în construcție.  

Poate la alt registru, dar tot în 2009, regizorul austriac Michael Haneke a luat în discuție cruzimea și spiritul războinic al copiilor, sugerînd ideea că la bicicleta celui de-al doilea război mondial au pedalat inclusiv plozii acelei generații, arătate cu lux de amănunte și persuasiune în filmul The White Ribbon

 

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Cu totul epocală găsesc că este apariția copiilor înarmați în spectacolul recent regizat de Robert Wilson,  Adam's Passion, montat la Tallinn în 2015. După alungarea din Rai a lui Adam, acesta rătăcește pe pămînt, iar viziunea regizorală este să ne furnizeze numeroase secvențe biblice, mai vechi și mai noi, pînă să ne pomenim pe scenă cu doi copii ce poartă cîte o armă în mîini, avînd aproape aceeași vîrstă ca și aceia din pictura lui Spiro Kristo. Nu știu dacă Wilson are habar de existența acelui tablou din Galeria Națională de Artă a Albaniei, dar asta nici nu contează prea mult. Esențială în această paralelă este ideea că orice confruntare militară este precedată întotdeauna de joaca de-a războiul, că gestul de a lupta (chiar dacă i se spune negociere, tratative etc.) premerge mereu acțiunii războiului, or, războiul, care este egal cu orice fel de violență, a început încă de la conflictul fratricid dintre Cain și Abel, insuflat de invidie. Începutul cap. 4 din Geneză relatează despre dialogul lui Dumnezeu cu Cain, fratricidul, și pricepem cu amărăciune această începătură omenească, bazată de omor. Faptul că fratele lui Abel a fost agricultor, un țăran legat de pămînt, nu a contat în ochii lui Dumnezeu, căci doar pe Noe îl numește Acesta: „primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza 9, 20). Umanitatea de pînă la Noe a fost compet ștearsă, nu și faptele ei...acestea au rămas scrise în „cartea vieții”.

Dacă crima lui Cain este pînă azi un blestem  pe fața omenirii, rămîne adevărat că, după primenirea lumii de după Potop, și copiii albanezi ai lui Spiro Kristo tot de la Noe se trag, ca și tot ceilalți despre care am făcut vorbire. Instinctul de a lupta și de a ucide nu a fost spălat nicidecum de apele adînci ale Potopului. El se manifestă din fragedă copilărie. Oriunde pe lumea aceasta. 

Nota bene: recomand cu căldură acest blog despre cultura Albaniei, de ieri și de azi. Eu personal m-am „hrănit” pe săturate din merindele expuse cu generozitate acolo (multe cărți și reviste integral scanate, inclusiv volumul lui Mircea Grozdea, Arta monumentală în România, 1973).   

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Oameni și chipuri
commenter cet article
29 février 2016 1 29 /02 /février /2016 09:54
Știință vs. superstiție

Se afirmă de multă vreme că mari savanți, mai ales din sfera fizicii, se încred în superstiții. Un astfel de exemplu este cel al fizicianului Niels Bohr (1885-1962). Celălalt ar fi Werner Heisenberg (1901-1976). Despre ambii se afirmă, mai anecdotic, și mai serios, că avea în preajmă cîte o potcoavă. Primul chiar de-asupra biroului, celălalt - la poarta de la intrarea pe teritoriul proprietății. Primul a încasat Premiul Nobel pentru fizică, în 1922, celălalt s-a învrednicit de aceeași distincție zece ani mai tîrziu, în același domeniu. Mentorul & discipolul, savanți cu desăvîrșire, recunoscuți la cel mai înalt nivel.

Despre amîndoi bîntuie tot soiul de legende, bancuri, afirmații. Asta cu potcoava e prezentă cumva la ambii, în același fel. Fiind întrebați, dacă întradevăr cred în puterea magică a poctoavei, de a aduce fericire, și Bohr și Heisenberg ar fi răspuns, că nu, dar chiar și așa, potcoava „radiază” fericire chiar și în pofida a ccea ce ei nu cred. „Of course not, but I understand it brings you luck whether you believe it or not”, ar fi răspuns Bohr. Cei doi se cunoșteau, erau prieteni, și nu este exclus ca butada asta cu potcoava să fie doar rodul confuziei celor care gravitau în lumea lor, fără să o înțeleagă?

Potcoava este un vechi simbol, cunoscut practic în lumea întreagă, din cele mai străvechi timpuri. E prezentă la toate culturile agrare, dar și la cele nomade, căci e legată direct de prezența calului în viața omului. Totuși, cum acest obiect, care e întruchiparea efortului, uzurii, deteriorării, epuizării, a ceva tocit și subțiat, devine în imaginarul arhaic și actual o amuletă aducătoare de fericire? Poate că nici cei doi nu aveau o rețetă. Dar păstrau potcoava ca pe un simbol, smintind pe cei care nici ei nu și-au definit o poziție în raport cu știința vs. superstiția.

Cel puțin în artele vizuale cea mai veche reprezentare pare a se fi conservat de la Pompei, pe un mozaic extras în 1831, și depozitat la Muzeul din Neapole. Detaliul cu potcoava poate fi văzut cu claritate în cartea Joannei Berry, The Complete Pompeii, 2007 (Totul despre Pompei), ediția română, RAO 2008, pag. 163.

Mie personal îmi place enorm această formă, un fel de U gigantic, promițător, ofertant spre a specula sensuri & realități incredibile. Un fel de inimioară a cărei bază a rămas deschisă, ce poate fi invadată...

Nu cunosc studii speciale despre potcoavă în folcloristica & etnografia românească, dar în lumea de limbă engleză există un studiu clasic, publicat în 1898, de către Robert Means Lawrence - The Magic of the Horse-Shoe, a cărui ediție princeps este disponibilă online

Potcoava, cu un fragment de copită de cal, din imagine - aparțin colecției personale de artefacte găsite.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu ochiuldeveghe Radicalisme
commenter cet article
17 février 2016 3 17 /02 /février /2016 18:12
foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).

Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?). 

A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă. 

Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.   

De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).

Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.      

Repost 0
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 22:28
Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

În exact ziua în care se împlinește un veac de la inaugurarea Cabaretului Voltaire, la Zürich (5 februarie, 1916), în București s-a inaugurat expoziția TZARA.DADA.ETC., curatoriată de Erwin Kessler, asistat de Cătălin Davidescu.

Este o expoziție gigantică, blockbuster, cum i-a zis curatorul, dar nu ca dimensiuni, ci ca intensitate, anvergură, impact & noutate absolută. O expoziție-eseu, care arată solidul demers anti-artistic (în fapt, post-artistic) al lui Tzara, asistat de un grup de afini, la fel de războinici & alergici la pulsația tentaculelor răsuflate ale artei de tip clasic. DEmersul lui, al lor, au venit în contradicție cu orice formă de artă cunoscută, practicată, promulgată & instituționalizată.

Tzara venea dintr-o țară genuină din punct de vedere cultural, inocentă din toate punctele de vedere; el s-a prezentat precum o mireasa castă, care nu mai voia să rămînă fată mare! A fost primit cu brațele deschise, a fost aplaudat, aclamat, primit în rîndurile scandalagiilor, pentru că era nevoie de acea spontaneitate dadaistă, pe care o aducea, atunci, cu sine Tzara. Tristan transportă cu sine  întreaga țară - universul ancestral al păstorilor, al transhumanței, al viei de demult, universul incomesurabil al prelucrării pămîntului, care nu aduce întotdeauna rod...

Expoziția TZARA. DADA.ETC. prezintă un număr apreciabil de documente unicat, fotografii, desene, stampe, manuscrise, dedicații olografe, cărți poștale etc., care documentează într-un registru absolut inedit la noi în România, fenomenul DADA. Toate acestea provin din colecția lui Emilian Radu. 

Tristan Tzara a fost un calofil, un om cu un simț acut al materialităților, proporțiilor, nuanțelor & ritmului poetic. TACTica poeziei sale s-a răsfrînt în chip definitoriu, indelebil, asupra felului în care își concepea publicațiile, plachetele de versuri, compozițiile grafice...Cînd era nevoie - apela la amicii săi, artiști plastici, graficieni, pictori, arhitecți. Picabia, Sonia Delaunay, Tanguy, Arp, Matisse, Janco, Ion Vinea, Jacques Costin, Picasso,  Breton, Giacometti, Miro, Aragon, Eluard...doar o parte dintre cei care au gravitat în jurul & în fenomenul DADA, a cărui însuflețitor & creator a fost Tristan Tzara. Tzara - înnoitorul, farseurul, grafomanul, neliniștitul, anecdoticul, fermecătorul artist, a cărui contribuție la subminarea fundamentelor vechi ale artei nu se poate îndeajuns evalua nici pînă astăzi, după un veac de la ieșirea la rampă...

Să sperăm că în 18 februarie, conferința domnului Marius Hențea să aducă mai multă lumină în elucidarea acestui fenomen, atît de complex & pe cît de iluzoriu, pe atît de robust implementat în conștiința artistică a Europei cel puțin. În cadrul expoziției, această conferință, va suna ca o confirmare, precum o mărturie teoretică asupra a ceea ce intuiția (deopotrivă cu erudiția) ofereau ca previziune, fără să se poată formula în cuvinte. Imaginea va căpăta, să sperăm, un suport scriptic situat la înălțimea enunțului plastic. 

Domnul Marius Hențea este autorul celei mai ample cercetări asupra personalității artistice a lui Tristan Tzara: TaTa Dada. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, MIT Press, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme Simeze Agenda
commenter cet article
29 juillet 2015 3 29 /07 /juillet /2015 16:40

Albumul O Antologie a picturii moldovenești s-a născut pe nepusă masă!

Un domn dintr-ai noștri, pe numele Mariu Marin, inspirat se pare, de minunățiile poligrafice și de design ale editurii PHAIDON Press, legendară pentru albumele sale de arhitectură, artă, fotografie, gastronomie, film, ediții de colecție etc. -, a decis să lanseze o provocare de proporții,  să coordoneze un volum cu cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei de după perioada interbelică, pînă în zilele noastre.

Cine să facă parte din corpus-ul de artiști?

Cine este reprezentativ pentru o perioadă istorică sau alta?

Ce opere de artă pot fi considerate definitorii pentru perioada de după 1940?

Ce tematici au fost, și vor rămâne în istoria artei noastre regionale?

Ce știe lumea occidentală și întreg universul despre pictura din Republica Moldova?

În ce măsură artiștii din RM sunt prezenți pe marile agende expoziționale și editoriale ale lumii contemporane?

Un șir de întrebări la care trebuiau găsite răspunsuri pe măsura provocării, a exigențelor zilelor noastre, calibrate la înălțimea cerințelor unui public răsfățat și cultivat, a unor specialiști deopotrivă snobi și competenți. Sarcina nu a fost deloc ușoară, nici răgazul nu a fost prea mult, pentru a insista îndelung asupra unor soluții libere de orice răstplmăciri. Accentul însă a fost ales corect - trăim într-o lume esențialmente vizuală. Iar dinamica acesteia face diferența între trecut și prezent. Imaginea prevalează și covârșește cuvântul. De felul în care reușești să prinzi pulsul acestei dinamici a imaginii, pentru a intra în ritmul ei, depind în enormă măsură - succesul, receptarea adecvată, confortul unei poziționări demne pe piață, în biblioteci, în conștiința publică.

În fine, albumul a apărut. Într-un timp record. Tipărit fiind la o tipografie din Chișinău: Nova IMPRIM (iunie, 2015). Deja există intenția unei augmentări, îmbunătățiri, deci a unei reeditări a acestei ediții limitate.

Lansarea albumului va fi în data de 15 septembrie a.c., într-un spațiu privat  din Chișinău. Lansarea din București, va fi în seara zilei de 24 septembrie, la minunata librărie Carusel, din strada Lipscani.

Dar vreau să cred deja că O Antologie a picturii moldovenești va avea  mai ales un destin internațional, pentru că este o ediție integral bilingvă (engleză-română). Pentru că este făcut pentru un public multicultural, dornic să descopere noi spații ale picturii și, deopotrivă, noi vectori culturali de certă și indubitabilă valoare. Și dacă arta este un ferment viu și activ al unei națiuni, acest album intenționează să vorbească despre cum a evoluat aceasta de-a lungul a trei pătrimi de veac: 1940-2015. 

An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze Radicalisme
commenter cet article
1 juillet 2015 3 01 /07 /juillet /2015 13:13

Cînd am decis să fac un ciclu de publicații despre troițele basarabene nu bănuiam că vor trezi atîta interes! Dar mi s-a transmis pe diferite canale, că tema este foarte captivantă, ofertantă și cam necunoscută în România. Pot afirma că nici dincolo de Prut tematica troițelor țărănești nu este pe agenda priorităților în studiile cercetătorilor, istoricilor de artă. Poate că este un teren prea îngust, aproape lipsit de documentație istorică, de mărturii care să ajute la înțelegerea fenomenului, la clasificarea lui, la încadrarea lui în niște calapoade de natură academică. Este, prin urmare firesc, că nu deținem prea multe mărturii despre această manifestare a genialității tradiționale țărănești. Multe dintre aceste mărturii au dispărut. Unele - mai stau în picioare. Trecutul e trecut, nu poate fi readus în actualitate decît pe releele esteticului. Ne ajută foarte mult în acest sens fotografia. Mediul acesta, devenit artă, conservă trecutul. Și nu doar asta. Mai ales ne ajută să regăsim temeiul privirii. A privitului. Iată ce ne spune în acest sens eseista și scriitoarea Susan Sontag, care a scris o carte epocală despre fotografie (On Photography, 1973), tradusă recent și în limba română, la editura Vellant. Ei bine, în capitolul Eroismul viziunii, Sontag afirmă: „Eliberați de necesitatea de a opta pentru soluții limitate (ca pictorii) cu privire la imaginile care merită contemplate, grație rapidității cu care aparatul înregistrează orice, fotografii au transformat actul de a privi printru-un nou tip de proiect: ca și când vederea în sine, urmărită cu suficientă aviditate și hotărâre, ar putea să reconcilieze pretențiile adevărului cu nevoia de a descoperi lumea ca fiind frumoasă”. Iar mai încolo, Sontag îl citează pe marele Zola, care ar fi declarat, în 1901, că „nu poți avea pretenția că ai văzut ceva până nu-l fotografiezi”. În cele din urmă autoarea conchide: „În loc să înregistreze doar realitatea, fotografiile au devenit norma pentru felul în care lucrurile ne apar, modificând astfel însăși ideea de realitate și de realism” (ed. română, p. 95-96).

Aceste lucruri sunt suficiente, ca bază, pentru a susține ce doresc să demonstrez în cele ce urmează.       

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Această troiță de piatră e consemnată fotografic în curtea bisericii cu hramul Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, din satul Bravicea. Este de data asta o troiță de închinare (sau închinăciune), nu de mormînt. La poalele ei se află o masă de piatră. Blatul acesteia a fost cioplit dintr-un singur bloc masiv. Cel mai probabil, masa aceasta era destinată sfințirilor, pomenilor, agape-lor frățești ale enoriașilor care veneau la sărbători, pentru a cinsti pe Dumnezeu, pe sfinți, dar și pe răposații din familie.Atît troița, cît și masa sunt date cu un strat gros de var, jupuit pe alocuri. Vechimea artefactelor nu pare a ridica semne de întrebare. Doar că atunci cînd privești mai atent la baza cruficixului, observi ceva absolut inedit. O reprezentare în meplat a acvilei bicefale, cunoscută la bizantini, în Sfîntul Imperiu Roman, pînă la dinastia Romanovilor. Era cunoscută ca stemă heraldică, în Țara Românească, ca blazon de familie a Cantacuzinilor.     

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Suprinzătoare este însă limba hiperbolizată a celor două capete de acvilă, care proiectează această imagine în sfera excepției. Ce simbolizează această acvilă, fiind amplasată la baza unei troițe? Mai mult, cum și de către cine a fost ea ridicată aici, dat fiind mărturiile de necontestat că biserica satului Bravicea a fost închisă pe perioada comunismului. Asta dacă piesa este anterioară perioadei comuniste. Iar astfel de vestigii erau, de regulă, fie strămutate, fie distruse. Ei bine, aceasta fie a supraviețuit vederii vigilente a politrucilor, fie a fost readusă, cîndva după prăbușirea comunismului în URSS, și re-instalată pe vechiul amplasament. Consider că piesa aceasta merită tot efortul cercetării, prin intermediul căreia să aflăm mai multe amănunte cu privire la data apariției ei, precum și cu privire la sensul amplasării acestei acvile bicefale la bază, cu atît mai mult cu cît soclul troiței are și urmele unui chivot de icoană.

Ancheta asupra acestei opere de artă țărănească merită făcută pînă la capăt, pentru că ea nu este doar frumoasă, ci trebuie să fie percepută și ca adevărată. Ca un adevăr ce a rezistat în timp, și nu i s-a pervertit sensul și menirea.   

Repost 0
11 mai 2015 1 11 /05 /mai /2015 13:49

După doar cîteva zile de delir, sămbătă seara pretinsa operă de artă a fost vopsită cu alb, calcanul imobilului din str. Băniei nr. 5 (Piața Sfântu Gheorghe, București) redevenind curat, neangajat ideologic, doctrinar, politic, estetic, curat pur și simplu! Ne așteaptă noi provocări?

În realitate eu cred că dispariția acestei intervenții nefericite nu se datorează nicidecum BOR; aceasta nu avea de ce să le facă ONG-ilor PR pe gratis.

Pe cînd aceștia din urmă au arătat cît sunt de scindați, inculți, anonimi, repeziți și incapabili de dialog. Și asta au făcut: s-au dat la fund! Decît să răspundă pentru faptele și ideile lor, pe care unii le calificau drept „exprimare artistică liberă”, și să le susțină serios și argumentat, au preferat să lichideze rapid urmele inepțiilor pe care le-au comis. Trebuie să recunosc că, o dată în plus, mi s-a arătat amploarea mocnită a anticreștinismului din țara noastră. Și m-am înfricoșat cîtă ură dospește-n cei care se cred „liber cugetători”, precum și tovarășul Ion Iliescu este...

calcanul imobilului din Băniei, nr. 5. Foto: © vladimir bulat, 10 mai 2015.

calcanul imobilului din Băniei, nr. 5. Foto: © vladimir bulat, 10 mai 2015.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
2 mai 2015 6 02 /05 /mai /2015 23:28

cerșetori!

pe strada Pușkin, lîngă SUN City, ©vladimir bulat, aprilie 2015.

pe strada Pușkin, lîngă SUN City, ©vladimir bulat, aprilie 2015.

Chiar dacă fac ascultare, pocăință - tot cerșetori rămîn. Imaginea monahului răsăritean este prin asta, iremediabil, compromisă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme ochiuldeveghe
commenter cet article
28 avril 2015 2 28 /04 /avril /2015 00:41

„Mașinăriile născocite de noi au,

ca și corpurile noastre și nostalgia noastră,

o inimă cuprinsă încet de incadescență.

Întreaga civilizație umană a fost de la bun început

 numai o mocnire...”

 

După apariția în română, în 2008 a romanului Austerlitz, W.G.Sebald a intrat în conștiința românilor ca un scriitor atipic, deosebit de erudit, și pe alocuri provocator, ilustrînd o conștiință morală care a folosit genul romanesc pentru a enunța problematici grave, tot mai rar formulate în zilele noastre. În acel roman personajul principal era chiar cel care a dat numele scrierii, un alter-ego cumva al autorului, dar exprimîndu-se indirect. În noua traducere românească, Inelele lui Saturn, autorul se prezintă la persoana 1, și face o lungă călătorie pe coasta britanică a Mării Nordului, mai exact prin pustiitul comitat Suffolk, unde hălăduiește prin sate, printre castele, bărăgane și plaje ca, în cele din urmă, să fie internat „într-o stare de imobilitate aproape totală”, după cum însuși autorul o mărturisește chiar din capul însemnărilor sale. 
Pe întinsul a 300 de pagini ale ediției românești parcurgem un traseu atît geografic, topografic, cît și cultural și spiritual. Naratorul ne face cunoștință atît cu locurile prin care hoinărește, cît și cu preocupările sale intelectuale, fie de natură empatică, livrescă, fie prin intermediul unor relații de amiciție și profesionale directe, cu oameni la fel de atipici, ca și autorul însuși. Din chiar primul capitol al acestei cărți-caleidoscop facem cunoștință cu doi specialiști în literatura clasică de expresie franceză: Michael H. Parkinson și Janine Rosalind Dakyns, cărora Sebald le dedică mici bijuterii literare, o dovadă clară a atașamentului avut pentru cei doi, după ce ambii părăsesc
subit această lume, în 1994. Emoționantele și profundele sale rînduri le putem interpeta ca pe niște ferpare literare.     

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Umează apoi o lungă disertație despre ciudatul savant Thomas Browne (1605-1682), care practicase medicina și botanica în Norwich - orașul în care naratorul a zăcut o vreme în spital. Numele lui Browne apare presărat în mai multe locuri în carte și, desigur, este pomenit în acurata narațiune despre viermii de mătase, care ocupă practic întregul capitol final al cărții. Acest discurs, despre viermii de mătase este, în esență, o foarte compactă istorie a omenirii, a ascensiunii capitalismului britanic, legat de prelucrarea mătăsii anume aici, la Norwich, care era în pima jumătate a secolului al XVIII-lea al doilea oraș al Angliei, după Londra. Aflăm și cum oăle de viemi de mătase au fost aduse din China în Europa, pe vremea lui Justinian, de către doi călugări sirieni, ouă transportate într-un baston de bambus, folosit de anahoreții bizantini drept cărjă pentru sprijin...De la acel gest furtiv - Europa și-a schimbat fața, economia, nevoile și gustul. Mătasea a devenit una dintre cele mai îndrăgite țesături, care marcase pînă și tradiținalele obiceiuri funerare, după cum presa vremii avea să consemneze ținuta Ducesei de Teck - la înmormîntarea Reginei Victoria (1819-1901), cea mai longevivă regină din istoria Angliei, care a stat pe tron 63 de ani, 7 luni și 2 zile - , „care și-ar fi făcut apariția într-o rochie cu adevărat răpitoare  din mătase neagră de Mantua (...), învolburată toată împrejur cu niște voaluri dense, țesătoria de mătase Willet & Nephew din Norwich producînd în acest scop unic, chiar înaintea de închiderea ei definitivă și pentru a-și demonstra meșteșugul în continuare neîntrecut în domeniul mătăsii de doliu, o bandă lungă de aproape douăzeci de metri”(p.300-301).

Personal pe mine, la Sebald, mă atrage modul său firesc de a colaționa imaginea alb-negru cu textul. Este printre puținii autori de literatură, care a dezvoltat un gust desăvîrșit pentru imagine, și mai ales pentru hemeneutica acesteia. Îl înțeleg perfect pe acest autor, care a devansat cu mulți ani cultura blogului, în care astăzi poți lejer insera în text: imagini, scheme, hărți etc. Pînă la Sebald nu prea știu alte cazuri de scriitori, care să apeleze la acest tip de abordare. M-a încîntat această „tehnologie” încă de la lectura romanului Austerlitz. Imaginea, poate mai mult decît chiar și cele mai meșteșugite cuvinte și fraze, te introduce cumva mai repede și mai palpitant în lumea despre care se face vorbire în scris, și te captivează, te seduce, fără drept de apel, uneori. După moartea lui Sebald a apărut o serie lungă de scrieri romanești și eseistice care au preluat această „tehnică” sebaldiană. Nu este neapărat o pastișare. Ci e, mai degrabă, vorba despre un anume trand, căruia Sebald i-a dat naștere, sau și mai exact - l-a anticipat prin scrierile sale. Și din acest punct de vedere autorul nostru poate fi considerat un inovator. De bună seamă, lista cărților care folosesc întru ilustrarea textului devine tot mai variată și bogată ca tematici. O confirmare a faptului că „ideile plutesc în aer”, și doar unii sunt capabili să le capteze, este și apariția recentă a unui volum de proză scurtă, la noi, cel al Anei Barton, intitulat Mamifer, care conține o superbă serie de fotografii tipărite după clișee de sticlă, din provincia românească a intebelicului nostru, adesea atît de mult supralicitat istoricește. E adevărat că în îndepărtatul an 1999, a mai apărut la noi o carte-experiment: 40238 Tescani, care conținea fotodocumente ale unor picto-poezii, și texte literare.

Revenind la Inelele lui Saturn, pot spune că este o carte care m-a învățat enorm de multe lucruri, de la povestea despre heringi, la evocarea destinului unui mare om, iubitor al libertății de expresie, Roger Casement, executat de autoritățile britanice, pentru că a demascat sclavagismul colonialist, și în general, nedreptatea socială (în treacăt fie spus, Mario Vargas LLosa i-a dedicat romanul Visul celtului); de la excentricul poet Algernon Charles Swinburne și amicul său, Watts Dunton, la meticulosul domn pe numele său Alec Garrard, care construiește de mai mulți ani modelul Templului de la Ierusalim, a lui Irod cel Mare, iar fotografia construcției i-a fost oferită autorului de însuși Garrard, și se găsește în carte la paginile 250-251 - un proiect cu adevărat grandios, dar nu mai puțin caraghios, cu atît mai mult cu cît casa lui Garrard a devenit un loc de pelerinaj pentru savanți, jurnaliști, istorici, arheologi, agenți ai unor secte din întreaga lume...care admiră ascensiunea constructivă a locașului care nu a durat în realitatea decît un singur veac. Micile poeme în proză se mai referă: la poetul Chateaubriant, Sfîntul Sebald, Diderot, Joseph Conrad, Michael Hamburger, Edward FitzGerald, Sir Cuthbert Quilter, Bioy Casares, Buffon...afișează o discretă conservă de erudiție, aparent doar umplută cu lucruri fictiv insignifiante, uitate, prăfuite, ale căror relevanță o aflăm prin intermediul „inelelor lui Saturn”.

Las la urmă încîntarea de a pricepe, în sfîrșit, sensurile ascunse ale unui tablou mai mult decît faimos - Lecția de anatomie a doctorului Tulp - al lui Rembrandt, sensuri pe care le decriptează Sebald pentru noi, ca o propunere de lectură a acelei dimineți concrete de ianuarie, a anului 1632, în care a avut loc disecția cadavrului lui Aris Kindt. Chestiunea disecției se pune în termenii unei „discontinuități a compoziției”, iar această observație subtilă a lui Sebald, cu referire la tabloul lui Rembrandt, poate fi aplicată și în analiza scrierii sale, în care observăm că finețea fragmentului, detaliului, amănuntului, witz-ului - precumpănesc asupra voinței „clasice” de a armoniza întregul, ansamblul, stabilitatea de nestrămutat a narațiunii.         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Radicalisme
commenter cet article