Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

2 août 2018 4 02 /08 /août /2018 07:49
„Mergi în sufletul meu!”

                                       După lectura cronicii semnate de Andrei Corbea, despre publicarea în germană a romanului America de peste pogrom, a ieșeanului Cătălin Mihuleac, mi-au atras atenția și acuratețea cu care autorul subliniază „acest stil inconfundabil, cu propoziții scurte, replici sacadate și împănat cu jocuri de cuvinte / bons mots, unele de-a dreptul memorabile, livrate cu o viteză amețitoare”, - care nu e nimic altceva decît chiar haina romanului. Apoi, fraza care m-a determinat să caut romanului lui Mihuleac a fost aceasta: „cititorii romanului Oxenberg & Bernstein au avut a sesiza încărcătura incendiară – riscată și în original – a acestei maniere de a povesti „rîzînd“ istoria ca pululație de mecanisme ucigașe: un „rîs“ ca o crampă menită a preveni sau disimula invazia unei tristeți nesfîrșite față cu amestecul dintre cruzime și grotesc din spectacolul ucigaș în care măștile civilizației cad, pentru a lăsa loc doar manifestării slobode a instinctualității primare și primitive, victorie deplină a periferiei imunde asupra iluziei „progresului“ și „emancipării“ ființei umane de povara pulsiunilor ancestrale”.

M-am pus pe cale, să caut opera cu pricina! Căci sunt în așteptare de multă vreme să descopăr scrieri literare care să mă marcheze, și să mă pună serios pe gînduri, să-mi însămînțeze meditația, așa cum a făcut-o altădată un mare roman al secolului XXI, Austerlitz (2001), a lui W.G.Sebald. Au trecut zece ani de atunci, de cînd a apărut în românește (între timp, romanul a fost reeditat, în 2015), un deceniu de experimente, de lecturi multe, diferite, unele entuziasmante, altele de care am tras cu greu, posace, grafomane...Vroiam ceva pe măsura lui Austerlitz.

O recomandare ca cea făcută de profesorul Andrei Corbea - nu mă putea lăsa indiferent, căci dincolo de competența sa în materie de germanistică, îl știu un admirator al operei lui Celan, iar cartea domniei sale, Paul Celan și „meridianul” său (Polirom, 1998), m-a învățat cum să înțeleg poetica și destinul marelui cernăuțean. Pe cale de consecință, pentru că a vorbit despre America de peste pogrom, îmi devenea clar, că era o lectură de neratat pentru mine.

Am parcurs America de peste pogrom în două zile și o noapte! Pentru că am și dat-o altcuiva spre lectură, îmi lipsește textul de sub nas. Îi resimt lipsa. Vreau să-i simt duhoarea și aroma, deopotrivă. Chiar nu aș fi bănuit - deși nu mai sunt demult un puști, am văzut multe și am trăit multe! - că se poate scrie în acest fel despre fapte și evenimente atît de nedrepte, imunde, pestilențioase, terifiante, demonice pe alocuri. Cum? Felul în care o face Cătălin Mihuleac este, tehnic vorbind, similar cu povestea narată de W.G.Sebald, doar că ieșeanul nostru parcă surîde mereu, într-un colț al gurii. Pe cînd ochii săi lăcrimează, plîng întrascuns. Nu se poate, îmi tot dădea ghes conștiința, cum e să vorbești despre ororile imposibil de articulat în cuvinte din țara ta cu atîta candoare, pe cînd știi că încleștarea dinților e singura atitudine pe care trebuie să o ai?

Pe de o parte, Golda/Golduța/Dora este, după mine, personajul chintesențial în toată construcția imaginată de Cătălin Mihuleac; ea este cea care de jună visa să ajungă la Hollywood, să scrie scenarii de succes (vis pe care l-a desăvîrșit un alt conațional al său, I.A.L.Diamont, născut în Ungheniul vecin cu Iașul, cîștigător de Oscar, în 1960); ea cea care își duce rățuștele galbene de jucărie în vacanță, și le pune să înoate în Marea Nordului; ea este cea care asistă la violul colectiv al propriei mame (cu groază mi-am amintit de episodul din Cartea Regilor 19, 24-29, doar că acolo levitul și-a dat singur femeia pe mîna bărbaților din Gabaa); e martoră la raptul din propria casă a tatălui și a fratelui său de către regimul antisemit; ea este cea care, în oribila zi a lui 29 iunie 1941 (trupele germane începuseră invadarea URSS cu o săptămînă mai devreme, iar România fiind aliata Germaniei, a intra alături de aceasta în război!), cînd Pogromul de la Iași a zguduit din temelii țesutul societății românești, l-a salvat în plină stradă pe Rabbi, salvîndu-se astfel și pe sine; ea este Golda care uimește prin meșteșugul său de croitoreasă, și de bricoleur textil, odată ajunsă la Viena, și tot acolo e „găsită” de Făt-Frumos, și dusă în America, doar că în SUA nu mai era Golda, ci Dora; fie că vorbim despre Dora Bernstein (fostă Oxenberg, fiica lui Jacques Oxenberg, marele ginecolog din Iașiul interbelic, specialist în nașteri prin cezariană, pe care creștinii noștri, cu „evlavie creștinească”, probabil, îl numeau „marele pizdar” și „iudă belită”!), fie despre Golda,  dar tot despre „aur” vorbim, despre aurul inepuizabil și imposibil de descris al ființei umane, al caracterului feminin care știe să iubească, să urască, să se răzbune, și mai ales să rabde, să pună la cale, să ... 

Pe de alta, Sînzianei Stipiuc, devenită Suzy Bernstein, prin căsătoria cu fiul Dorei, este cea care povestește într-un fel determinant despre noi, românii, despre țara noastră, despre lumea noastră second-hand, numită glumeț-precupețesc: vintage. Ea este cea care e născută în plin comunism, în orașul de baștină al Nadiei Comăneci, iar acest amănunt o translata cumva imaginar, și în chip simbolic în America, în care Sînziana nu visa să ajungă, așa cum și-o dorea de mică Golda Oxenberg! Suzy Bernstein descoperă în America minimalismul. Pentru mine, ca istoric de artă, nu este un amănunt oarecare, cum nici pentru Cătălin Mihuleac nu era atunci cînd l-a ales, și l-a accentuat. Autorul optează special pentru minimalism, spre a-i defini mai explicit caracterul minimalist al Sînzianei (nu am de gînd să produc un spoiler, de aceea nu explic deloc). Orice izm ai pronunța astăzi, îl poți asocia lejer cu comerțul, „bienializarea”, promovarea agresivă, globalizarea; și doar minimalismul a rămas un stil artistic în sine, auto-reflexiv, sobru, simplu, lăsat cumva în umbră; iar viața minimalistă e doar pentru unii, puțini; deși Sînziana a devenit americancă, răspunzînd la caraghiosul Suzy, persistă în a fi trează, dubitativă, calculată, povestitoare, tonică, iscoditoare, anume ea este cea care-i capabilă să-și dea seama, că viața autentică a acestei lumi e de fapt ca o „viață de tinichea, viață la mîna a doua, obială zdrențuită“. Nu pot să mă abțin în acest context să nu amintesc de cartea Svetlanei Alexievici, Vremuri second-hand, care tare se potrivește pentru a înțelege secundaritatea și precaritatea vieții de după comunism, într-un areal geografic post-comunist. În fapt, nu ne trăim propria viață, fiind incapabili de așa ceva, ci a altora, a vedetelor de carton, a îmbogățiților acestei lumi, vieților celor pe care nu-i vom cunoaște niciodată, noi, cei superficiali în opțiuni, tabloizați, iuți în pasiuni, grabnici la mînie, incapabili de a zice în public: „am greșit, iertați-mă!”.

America de peste pogrom este acel ceva (nu știu exact ce este: roman, eseu, pamflet, poem în proză, tratat de etică, filipică morală?!?) care ne-a lipsit în societatea românească, este un manifest necesar și urgent al unei conștiințe publice scăpate de necroza care ne macină pe ceilalți; căci nu ne mai lecuim de povara propriei suficiențe, de evlavia fățarnică, bisericoasă, de incapacitatea de a ne fi rușine de istoria noastră recentă și mai puțin recentă, pentru că nu învățăm căința și nu o practicăm, deși ne credem creștini ortodocși, majoritari (turma șterge urma?); o spun responsabil, în nume propriu: nu în numele lui Hristos a menținut biserica ortodoxă sclavia pînă în secolul al XIX-lea, nici tăcerea noastră asupra Holocaustului românesc nu mai este de amînat pînă-L vom uita cu totul pe Hristos!

Să învățăm blîndețea, recunoștința, toleranța și iertarea lui Rabbi, care nu precupețea la a spune, firesc: „Mergi în sufletul meu!”...cred că spiritul public are acum nevoie ca niciodată de acest sentiment, de această înțelegere tămăduitoare.       

 

Partager cet article

Repost0
27 janvier 2018 6 27 /01 /janvier /2018 23:11

În rugăciunea de vineri, de după Utrenie, a Sfîntului Chiril al Turovului, găsesc aceste invocări: „...nu aștept să fiu pîrît, ci ca lamech mărturisesc asupra mea răutățile mele, că iată, vremea vieții mele se scurtează, iar întinăciunile sufletului meu s-au înmulțit... ”

În Septuaginta ni se relatează fapta homicidă a lui lamech: „Lamech a zis femeilor sale:

Ada și Sella, ascultați glasul meu,
femei a lui Lamech, luați aminte la cuvintele mele,
că am ucis un om, pentru o rană,
un băiețandru, pentru o vînătaie;
Cain a fost pedepsit de șapte ori,
Lamech va fi pedepsit de șaptezeci de ori cîte șapte
”. -- Geneza, 4, 23-24.

La acest nivel al pocăinței ne cheamă și ne îndeamnă Sfîntul Chiril al Turovului!

Așijderea, Canonul cel Mare al Sfîntului Andrei Criteanul, în „cîntarea a doua”, îl invocă iarăși pe Lamech:

O, cum am rîvnit eu să-i seamăn lui Lamech, ucigașul cel de demult, ca pe un bărbat ucigîndu-mi sufletul, ca pe un tînăr mintea și ca pe un frate trupul, așa cum fusese și ucigașui Cain, cu pornirile cele poftitoare de plăceri” (diortosire de +Bartolomeu al Clujului, 2004).

 

Vine vremea postului, vremea pocăinței, a tăcerii și înfrînării, iar cel care a fost Lamech să ne trezească pofta de a fugi plîngînd de răutăți, răzbunări, violență și exagerări lacome de tot felul...un exemplu străvechi, dar atît de viu și de actual printre oamenii actuali!

„...ca Lamech mărturisesc...”

Partager cet article

Repost0
15 septembre 2017 5 15 /09 /septembre /2017 01:19

Bulgaria este țara în care te duci ca acasă, chiar mai mult decît te-ai reîntoarce în Moldova transpruteană, să zicem. Poate că lucrul acesta au vrut să-l afirme cu vîrf de măsură cei care au decis includerea noastră frățească în comunitatea europeană (așa-numita uniune europeană!). Bulgaria are un duh asemănător cu al nostru, și asta dincolo de apartenența noastră comună la creștinismul ortodox; din acest punct de vedere există diferențe majore, dictate în primul rînd prin încingerea lor ca spațiu spiritual și politic în mantia Imperiului Otoman. Ortodoxia în Bulgaria a avut greu de suferit de pe urma secolelor de asuprire turcă (care a durat peste patru secole); în al doilea rînd, vecinii noștri au fost un satelit al fostului imperiu sovietic, fiind în același rînd, un stat cu deschideri mai largi către lumea apuseană, decît eram noi, cei de la nord de Dunăre. Totuși, un anume „topos” mai ales urban, ne face foarte asemănători, la fel de traumatizați încă de trecutul socialist, egalitarist, cu planificare centralizată.

Cît de asemănători suntem cu vecinii noștri o confirmă filmul Ralitzei Petrova, Безбог / Godless (2016). Reprezintă un soi de neorealism contemporan, din a cărui atmosferă glacială, frisonantă, ieși anevoie, sacadat; parcă înghiți cu noduri o vreme... Avem de-a face cu o dramă articulată de niște personaje închistate în propria dezumanitate, iar titlul filmului ne sugerează, că sunt amorțite în lipsa lui Dumnezeu. Cea pe care o vedem adesea-n prim-plan este Gana, o îngrijitoare la bătrîni singuri, dezechilibrați, simpli, dar nostalgici, unii. Gana înaintează de la o locuință la alta, deschizînd uși, administrînd pastile, făcînd masaje, schimbînd scutece și lenjerie, vorbind puțin, sec, plictisit, sastisit. Fizionomia ei este a unei măști, iar oboseala a unui măgar de tracțiune. Urcînd greoi în duba cu care se deplasează, ducînd pe umăr o geantă șleampătă, ea nu are nimic feminin, grațios, atractiv. Este la fel de doborîtă de viață ca și pacienții pe care-i vizitează, pe unii zilnic, pe alții - cînd se nimerește; lucrează pentru o firmă de asistență socială, iar de acolo mai și fură morfină, iar de la cei asistați - actele de identitate, pe care prietenul ei, Aleko, le dă mai departe (contra cost, desigur) unei grupări infracționale, care este mînă în mînă cu organele de poliție. Uneori Gana își vizitează mama, și ea singură, temătoare și posesoare a unui apartament de bloc, apăsător și acesta ca și toate cele cărora Gana le mai calcă pragul. Orașul în acest film este însuși un personaj: cu blocuri hidoase, jupuite, înalte și fără încălzire, cu betoane monotone, cu șosele necurățate de zăpadă, sparte, prost luminate, cu oameni puțini pe străzi; și chiar dacă e la poalele muntelui, urbea aceasta (apare o plăcuță cu denumirea acestuia: Vratsa) este lipsită de orice urmă de pitoresc al orașului submontan. Gana deambulează prin el ca printr-o mlaștină, și parcă simțim cum tina acesteia o trage în jos, o suge și o mutilează...

Dar, un fel de „metanoia” se produce la de la un moment dat încolo; Gana asistă la repetiția unui cor de amatori, care învață cîntarea liturgică, repetii care se au loc într-o sordidă sală de sport. Psalmodierea aceasta are darul să-i trezească cumva Ganei conștiința adormită sau anesteziată de morfină, astfel se atașează de conducătorul corului, de Yoan, pe care-l întreabă, în lift, dacă crede în Dumnezeu. El, care a fost o victimă a regimului sinistru comunist, nu mai crede în nimeni și nimic, decît în sine însuși! Blazat, renunțînd la orice luptă sau răzbunare, își poartă pașii doar între casă și acel cor de amatori; iar în ultimă instanță acesta moare, în timp ce Gana nimerește în aceeași mașină cu ucigașii, care la începutul filmului fugeau de la locul faptei, după ce au trimis pe lumea cealaltă pe cineva care le-a stat în cale. În mînă are un pumn de pastile...cam prea multe pentru a-i face bine. 

De fapt, «Безбог» este un topos, o denumire de munte, care s-ar traduce prin această sintagmă cumplită: «FărăDumnezeu», loc unde oarecînd un preot și-a condus turma duhovnicească, spre a se ascunde de turci, ca să fie fie astfel mai aproape de Dumnezeu, iar în acea ascunzătoare ienicerii au și căsăpit întreaga adunare. Locul devenise proscris, funebru, era sinonim cu părăsirea de Dumnezeu. Iar dacă El nu era în vîrful unui munte, cum putea să fie prezent la poalele acestuia?

Ralitza Petrova proiectează legenda asupra unei neașezate realități post-comuniste, o suprapune peste aceasta, arătînd sumbra degradare a omului contemporan, care-și cîștigă sordida existență din suferința aceluia mai slab, mai neputiincios, mai bolnav, iar lumina maladivă care îmbracă imaginea acestui film nu mai lasă nicio șansă speranței, reversibilului. Pentru că într-o lume fără Dumnezeu nu mai rămîne nimic care să-și atingă împlinirea, certitudinea, răbojul. 

Filmul acesta al Ralitzei Petrova este o cronică socială și morală sumbră, nemiloasă,  lacerantă chiar, este ca un jăratec care se așează pe o rană deschisă, producînd mai mult o rafală de întrebări de natură existențială, decît niscaiva răspunsuri; dar e clar să sunt lucruri despre care trebuie să se vorbească, să fie întinse pe tapet, căci omul se obișnuiește cu răul, și starea aceasta tinde să devină „firească”...purgatoriul submontan se năruie în umbra stîncilor!  Tenebrele unui Caravaggio revin, peste secole, printre oameni!  

  

Purgatoriul submontan

Partager cet article

Repost0
1 mai 2016 7 01 /05 /mai /2016 02:59
Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

HRISTOS A ÎNVIAT!

Partager cet article

Repost0
31 mars 2016 4 31 /03 /mars /2016 08:35

Cred că aceste gînduri au pornit de la imaginea unui tablou, a unei lucrări văzute într-o expoziție care se intitula „120 de ani de pictură și sculptură în Albania”, văzută la Tirana, iar cum eu eram și mai sunt încă interesat de analiza realismului socialist în pictură, m-a atras în special această pînză de mari dimensiuni, intitulată „Copiii”, 1966. Este semnată de artistul Spiro Kristo (n. 1936). Kristo era un artist destul de faimos în epocă, din moment ce i se îngăduia să-l picteze pe însuși dictatorul albanez, Enver Hoxha, și nu oricum, ci chiar cu umbră, deși ideologia oficială nu îngăduia deloc acest lucru. Corpul dictactorului era perceput ca ceva imaterial, imponderabil. Era revărsat în faptele sale, în trupul poporului său. 

Dar nu personalitatea sau autoritatea artistului Spiro Kristo sunt în discuție în notițele de mai jos, ci anume tabloul său amintit, care reprezintă un grup de copii care se joacă pe o stradă a Tiranei socialiste, desenînd cu creta o armă, iar doi dintre aceștia au peste umeri trecute cîte o pușcă. Și fetița din dreapta, și băiețelul de pe tricicletă, în stînga. De jucărie sunt armele, desigur. Și totuși, un artist dintr-o țară comunistă - cu un regim dintre cele mai cumplite - face din copiii patriei niște posibili combatanți. Luptători. Gata oricînd de luptă. Dealtfel, treptat, întreaga țară s-a transformat într-o imensă cazemată de beton, iar sîmburele ideologic era deja sădit în și prin mesajul acestei picturi, oferite de un artist de 30 de ani pe atunci. E de remarcat faptul că fetița din stînga, îmbrăcată în roz și lăsată într-un genunchi, ține în mîini o publicație, care nu poate fi decît o revistă pentru copii. Iar sugestia aceasta indică clar mecanismul de difuzare a informației ideologice. Pictura devine o ilustrație a acesteia. La început este cuvîntul, fraza, mesajul, apoi vine întruchiparea plastică a acestora.  

A trecut jumătate de secol de cînd a fost terminată, semnată și datată această pictură, iar mesajul ei militarist a produs în timp ecouri neașteptate, imprevizibile...Unele inspirate în chip nemijlocit de această pictură (anostă și banală din punct de vedere tehnic, formal), altele în într-un fel mai sublimat. Și asta nu în Albania, ci în Europa Occidentală. E oare întîmplător faptul că majoritatea teroriștilor care devastează această parte a lumii sunt tineri și foarte tineri, aproape adolescenți? Posibil că a tinereții (cu precădere) este să se revolte, să lupte, să persevereze chiar și cu arma în mînă. Dar cum de o astfel de idee cumplită a reprezentat-o un artist albanez, cu cincizeci de ani în urmă, într-un tablou ale cărui calități picturale l-ar fi scos pe autor din orice competiție cu posteritatea, dacă nu ar fi acolo sădită? Războiul ca joacă, militarismul e ludic? „Detaliul” (bambini con fucili) acesta îl remarca și ziaristul italian Luca Arnaudo, cînd a recenzat expoziția de realism socialist, deschisă la Tirana în 2012, la Galeria Națională de Artă.  

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

Spiro Kristo, „Copiii”, 1966 foto: vladimir bulat, 2009.

În mod direct s-a raportat la această pictură artistul austriac Peter Friedel, într-un scurt video intitulat exact ca și piesa din care s-a intitulat, Copiii (2009), achiziționată în 2013 de către Carre d''ART din Nimes. Peter Friedel a transpus imaginea din compoziția lui Kristo de pe stradă într-o cameră de hotel din era ocupației italiene a Albaniei. Friedler a mers cu aproaprierea contextului pînă acolo, încît a simțit nevoia să preia și inițialele partidului comunist albanez din epoca lui Kristo: P.P.CH., caligrafiate în pictură pe unul din zidurile blocurilor în construcție.  

Poate la alt registru, dar tot în 2009, regizorul austriac Michael Haneke a luat în discuție cruzimea și spiritul războinic al copiilor, sugerînd ideea că la bicicleta celui de-al doilea război mondial au pedalat inclusiv plozii acelei generații, arătate cu lux de amănunte și persuasiune în filmul The White Ribbon

 

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Peter Friedel, The Children, 2009, foto: http://www.carreartmusee.com

Cu totul epocală găsesc că este apariția copiilor înarmați în spectacolul recent regizat de Robert Wilson,  Adam's Passion, montat la Tallinn în 2015. După alungarea din Rai a lui Adam, acesta rătăcește pe pămînt, iar viziunea regizorală este să ne furnizeze numeroase secvențe biblice, mai vechi și mai noi, pînă să ne pomenim pe scenă cu doi copii ce poartă cîte o armă în mîini, avînd aproape aceeași vîrstă ca și aceia din pictura lui Spiro Kristo. Nu știu dacă Wilson are habar de existența acelui tablou din Galeria Națională de Artă a Albaniei, dar asta nici nu contează prea mult. Esențială în această paralelă este ideea că orice confruntare militară este precedată întotdeauna de joaca de-a războiul, că gestul de a lupta (chiar dacă i se spune negociere, tratative etc.) premerge mereu acțiunii războiului, or, războiul, care este egal cu orice fel de violență, a început încă de la conflictul fratricid dintre Cain și Abel, insuflat de invidie. Începutul cap. 4 din Geneză relatează despre dialogul lui Dumnezeu cu Cain, fratricidul, și pricepem cu amărăciune această începătură omenească, bazată de omor. Faptul că fratele lui Abel a fost agricultor, un țăran legat de pămînt, nu a contat în ochii lui Dumnezeu, căci doar pe Noe îl numește Acesta: „primul om care a lucrat pămîntul și a sădit viță de vie” (Geneza 9, 20). Umanitatea de pînă la Noe a fost compet ștearsă, nu și faptele ei...acestea au rămas scrise în „cartea vieții”.

Dacă crima lui Cain este pînă azi un blestem  pe fața omenirii, rămîne adevărat că, după primenirea lumii de după Potop, și copiii albanezi ai lui Spiro Kristo tot de la Noe se trag, ca și tot ceilalți despre care am făcut vorbire. Instinctul de a lupta și de a ucide nu a fost spălat nicidecum de apele adînci ale Potopului. El se manifestă din fragedă copilărie. Oriunde pe lumea aceasta. 

Nota bene: recomand cu căldură acest blog despre cultura Albaniei, de ieri și de azi. Eu personal m-am „hrănit” pe săturate din merindele expuse cu generozitate acolo (multe cărți și reviste integral scanate, inclusiv volumul lui Mircea Grozdea, Arta monumentală în România, 1973).   

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Robert Wilson, „Adam's Passion”, video still, capture: vladimir bulat

Partager cet article

Repost0
29 février 2016 1 29 /02 /février /2016 09:54
Știință vs. superstiție

Se afirmă de multă vreme că mari savanți, mai ales din sfera fizicii, se încred în superstiții. Un astfel de exemplu este cel al fizicianului Niels Bohr (1885-1962). Celălalt ar fi Werner Heisenberg (1901-1976). Despre ambii se afirmă, mai anecdotic, și mai serios, că avea în preajmă cîte o potcoavă. Primul chiar de-asupra biroului, celălalt - la poarta de la intrarea pe teritoriul proprietății. Primul a încasat Premiul Nobel pentru fizică, în 1922, celălalt s-a învrednicit de aceeași distincție zece ani mai tîrziu, în același domeniu. Mentorul & discipolul, savanți cu desăvîrșire, recunoscuți la cel mai înalt nivel.

Despre amîndoi bîntuie tot soiul de legende, bancuri, afirmații. Asta cu potcoava e prezentă cumva la ambii, în același fel. Fiind întrebați, dacă întradevăr cred în puterea magică a poctoavei, de a aduce fericire, și Bohr și Heisenberg ar fi răspuns, că nu, dar chiar și așa, potcoava „radiază” fericire chiar și în pofida a ccea ce ei nu cred. „Of course not, but I understand it brings you luck whether you believe it or not”, ar fi răspuns Bohr. Cei doi se cunoșteau, erau prieteni, și nu este exclus ca butada asta cu potcoava să fie doar rodul confuziei celor care gravitau în lumea lor, fără să o înțeleagă?

Potcoava este un vechi simbol, cunoscut practic în lumea întreagă, din cele mai străvechi timpuri. E prezentă la toate culturile agrare, dar și la cele nomade, căci e legată direct de prezența calului în viața omului. Totuși, cum acest obiect, care e întruchiparea efortului, uzurii, deteriorării, epuizării, a ceva tocit și subțiat, devine în imaginarul arhaic și actual o amuletă aducătoare de fericire? Poate că nici cei doi nu aveau o rețetă. Dar păstrau potcoava ca pe un simbol, smintind pe cei care nici ei nu și-au definit o poziție în raport cu știința vs. superstiția.

Cel puțin în artele vizuale cea mai veche reprezentare pare a se fi conservat de la Pompei, pe un mozaic extras în 1831, și depozitat la Muzeul din Neapole. Detaliul cu potcoava poate fi văzut cu claritate în cartea Joannei Berry, The Complete Pompeii, 2007 (Totul despre Pompei), ediția română, RAO 2008, pag. 163.

Mie personal îmi place enorm această formă, un fel de U gigantic, promițător, ofertant spre a specula sensuri & realități incredibile. Un fel de inimioară a cărei bază a rămas deschisă, ce poate fi invadată...

Nu cunosc studii speciale despre potcoavă în folcloristica & etnografia românească, dar în lumea de limbă engleză există un studiu clasic, publicat în 1898, de către Robert Means Lawrence - The Magic of the Horse-Shoe, a cărui ediție princeps este disponibilă online

Potcoava, cu un fragment de copită de cal, din imagine - aparțin colecției personale de artefacte găsite.   

Partager cet article

Repost0
17 février 2016 3 17 /02 /février /2016 18:12
foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

foto: © vladimir bulat, 12.01.2014.

Astăzi chiar nu simt nevoia să scriu lucruri deștepte (și mă îndoiesc serios, că le-aș fi scris vreodată).

Am stat îndelung însă și am studit această fotografie, făcută acum mai bine de doi ani, într-o zi de ianuarie, cu soare ca cel care a fost ieri. Privit, studiat cu luare aminte, și nu-mi prea venea să cred că zidurile din dreapta imaginii erau cîndva interioare, pereți interiori; o confirmă și cele două uși obturate cu plasă metalică, din planul secund. Ori s-au surpat, ori s-au dat jos, cert este că a rezultat un soi de buzunar în țesătura urbană, o parodie de curte interioară, care s-a și astfaltat proaspăt, după care a venit cineva și scris cu majuscule: „NU PARCAT IIII”. Iar ca spectacolul josnicei vanități să fie complet, în mijlocul țarcului s-au încastrat două ghizduri din beton (probabil, sunt guri de canalizare; dar de ce două alături, și de ce amplasate în chiar centrul îngrăditurii?). 

A rezultat un spațiu între două calcanuri involuntare, și la ce va folosi? Piață alimentară? Un Hyde-park? O parcare pentru mașini, desigur? Nu-mi dau seama, cum într-un oraș ca al nostru inutilitatea, ridicolul pot lua locul unei eficiente folosințe a spațiului. Altfel spus, ne permitem luxul să improvizăm sagace? Buzunare au apărut peste tot, ca o plagă. 

Ah, da, am uitat să spun, că buzunarul din fotografie este chiar în proximitatea axei Buzești-Berzei, tot un fel de scobitură mai mult inutilă în inima orașului, care nu a rezolvat nici problema traficului, nici cea a construcțiilor de pe laturi, nici nu a șters deocamdată rușinea unor demolări inexplicabile, forțate, penibile... Dezmembrări urbane nejustificate, pripite. Și în locul cărora nu cred că se va pune ceva prea curînd. „Trecutul devine deja o țară străină” (David Lowenthal). Insignifianța a pus stăpînire pe întregul oraș, ceva rizibil & tulburător permanent ne întîmpină, la fiece pas. Și tot nu mă pot obișnui.   

De fapt, buzunarele acestea se nasc din voia întîlmplării, sau ca proiecție a unor vinovate neputințe omenești? (da, vinovate...).

Pe bună dreptate, nimic nu poate jusifica schimonosirea, batjocorirea, mutilarea, urîțirea trecutului, a orașului care a fost.      

Partager cet article

Repost0
5 février 2016 5 05 /02 /février /2016 22:28
Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

Tristan TZARA, 1915. Fotografie de epocă.

În exact ziua în care se împlinește un veac de la inaugurarea Cabaretului Voltaire, la Zürich (5 februarie, 1916), în București s-a inaugurat expoziția TZARA.DADA.ETC., curatoriată de Erwin Kessler, asistat de Cătălin Davidescu.

Este o expoziție gigantică, blockbuster, cum i-a zis curatorul, dar nu ca dimensiuni, ci ca intensitate, anvergură, impact & noutate absolută. O expoziție-eseu, care arată solidul demers anti-artistic (în fapt, post-artistic) al lui Tzara, asistat de un grup de afini, la fel de războinici & alergici la pulsația tentaculelor răsuflate ale artei de tip clasic. DEmersul lui, al lor, au venit în contradicție cu orice formă de artă cunoscută, practicată, promulgată & instituționalizată.

Tzara venea dintr-o țară genuină din punct de vedere cultural, inocentă din toate punctele de vedere; el s-a prezentat precum o mireasa castă, care nu mai voia să rămînă fată mare! A fost primit cu brațele deschise, a fost aplaudat, aclamat, primit în rîndurile scandalagiilor, pentru că era nevoie de acea spontaneitate dadaistă, pe care o aducea, atunci, cu sine Tzara. Tristan transportă cu sine  întreaga țară - universul ancestral al păstorilor, al transhumanței, al viei de demult, universul incomesurabil al prelucrării pămîntului, care nu aduce întotdeauna rod...

Expoziția TZARA. DADA.ETC. prezintă un număr apreciabil de documente unicat, fotografii, desene, stampe, manuscrise, dedicații olografe, cărți poștale etc., care documentează într-un registru absolut inedit la noi în România, fenomenul DADA. Toate acestea provin din colecția lui Emilian Radu. 

Tristan Tzara a fost un calofil, un om cu un simț acut al materialităților, proporțiilor, nuanțelor & ritmului poetic. TACTica poeziei sale s-a răsfrînt în chip definitoriu, indelebil, asupra felului în care își concepea publicațiile, plachetele de versuri, compozițiile grafice...Cînd era nevoie - apela la amicii săi, artiști plastici, graficieni, pictori, arhitecți. Picabia, Sonia Delaunay, Tanguy, Arp, Matisse, Janco, Ion Vinea, Jacques Costin, Picasso,  Breton, Giacometti, Miro, Aragon, Eluard...doar o parte dintre cei care au gravitat în jurul & în fenomenul DADA, a cărui însuflețitor & creator a fost Tristan Tzara. Tzara - înnoitorul, farseurul, grafomanul, neliniștitul, anecdoticul, fermecătorul artist, a cărui contribuție la subminarea fundamentelor vechi ale artei nu se poate îndeajuns evalua nici pînă astăzi, după un veac de la ieșirea la rampă...

Să sperăm că în 18 februarie, conferința domnului Marius Hențea să aducă mai multă lumină în elucidarea acestui fenomen, atît de complex & pe cît de iluzoriu, pe atît de robust implementat în conștiința artistică a Europei cel puțin. În cadrul expoziției, această conferință, va suna ca o confirmare, precum o mărturie teoretică asupra a ceea ce intuiția (deopotrivă cu erudiția) ofereau ca previziune, fără să se poată formula în cuvinte. Imaginea va căpăta, să sperăm, un suport scriptic situat la înălțimea enunțului plastic. 

Domnul Marius Hențea este autorul celei mai ample cercetări asupra personalității artistice a lui Tristan Tzara: TaTa Dada. The Real Life and Celestial Adventures of Tristan Tzara, MIT Press, 2014.

Partager cet article

Repost0
29 juillet 2015 3 29 /07 /juillet /2015 16:40

Albumul O Antologie a picturii moldovenești s-a născut pe nepusă masă!

Un domn dintr-ai noștri, pe numele Mariu Marin, inspirat se pare, de minunățiile poligrafice și de design ale editurii PHAIDON Press, legendară pentru albumele sale de arhitectură, artă, fotografie, gastronomie, film, ediții de colecție etc. -, a decis să lanseze o provocare de proporții,  să coordoneze un volum cu cei mai reprezentativi pictori ai Moldovei de după perioada interbelică, pînă în zilele noastre.

Cine să facă parte din corpus-ul de artiști?

Cine este reprezentativ pentru o perioadă istorică sau alta?

Ce opere de artă pot fi considerate definitorii pentru perioada de după 1940?

Ce tematici au fost, și vor rămâne în istoria artei noastre regionale?

Ce știe lumea occidentală și întreg universul despre pictura din Republica Moldova?

În ce măsură artiștii din RM sunt prezenți pe marile agende expoziționale și editoriale ale lumii contemporane?

Un șir de întrebări la care trebuiau găsite răspunsuri pe măsura provocării, a exigențelor zilelor noastre, calibrate la înălțimea cerințelor unui public răsfățat și cultivat, a unor specialiști deopotrivă snobi și competenți. Sarcina nu a fost deloc ușoară, nici răgazul nu a fost prea mult, pentru a insista îndelung asupra unor soluții libere de orice răstplmăciri. Accentul însă a fost ales corect - trăim într-o lume esențialmente vizuală. Iar dinamica acesteia face diferența între trecut și prezent. Imaginea prevalează și covârșește cuvântul. De felul în care reușești să prinzi pulsul acestei dinamici a imaginii, pentru a intra în ritmul ei, depind în enormă măsură - succesul, receptarea adecvată, confortul unei poziționări demne pe piață, în biblioteci, în conștiința publică.

În fine, albumul a apărut. Într-un timp record. Tipărit fiind la o tipografie din Chișinău: Nova IMPRIM (iunie, 2015). Deja există intenția unei augmentări, îmbunătățiri, deci a unei reeditări a acestei ediții limitate.

Lansarea albumului va fi în data de 15 septembrie a.c., într-un spațiu privat  din Chișinău. Lansarea din București, va fi în seara zilei de 24 septembrie, la minunata librărie Carusel, din strada Lipscani.

Dar vreau să cred deja că O Antologie a picturii moldovenești va avea  mai ales un destin internațional, pentru că este o ediție integral bilingvă (engleză-română). Pentru că este făcut pentru un public multicultural, dornic să descopere noi spații ale picturii și, deopotrivă, noi vectori culturali de certă și indubitabilă valoare. Și dacă arta este un ferment viu și activ al unei națiuni, acest album intenționează să vorbească despre cum a evoluat aceasta de-a lungul a trei pătrimi de veac: 1940-2015. 

An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING
An Anthology of MOLDAVIAN PAINTING

Partager cet article

Repost0
1 juillet 2015 3 01 /07 /juillet /2015 13:13

Cînd am decis să fac un ciclu de publicații despre troițele basarabene nu bănuiam că vor trezi atîta interes! Dar mi s-a transmis pe diferite canale, că tema este foarte captivantă, ofertantă și cam necunoscută în România. Pot afirma că nici dincolo de Prut tematica troițelor țărănești nu este pe agenda priorităților în studiile cercetătorilor, istoricilor de artă. Poate că este un teren prea îngust, aproape lipsit de documentație istorică, de mărturii care să ajute la înțelegerea fenomenului, la clasificarea lui, la încadrarea lui în niște calapoade de natură academică. Este, prin urmare firesc, că nu deținem prea multe mărturii despre această manifestare a genialității tradiționale țărănești. Multe dintre aceste mărturii au dispărut. Unele - mai stau în picioare. Trecutul e trecut, nu poate fi readus în actualitate decît pe releele esteticului. Ne ajută foarte mult în acest sens fotografia. Mediul acesta, devenit artă, conservă trecutul. Și nu doar asta. Mai ales ne ajută să regăsim temeiul privirii. A privitului. Iată ce ne spune în acest sens eseista și scriitoarea Susan Sontag, care a scris o carte epocală despre fotografie (On Photography, 1973), tradusă recent și în limba română, la editura Vellant. Ei bine, în capitolul Eroismul viziunii, Sontag afirmă: „Eliberați de necesitatea de a opta pentru soluții limitate (ca pictorii) cu privire la imaginile care merită contemplate, grație rapidității cu care aparatul înregistrează orice, fotografii au transformat actul de a privi printru-un nou tip de proiect: ca și când vederea în sine, urmărită cu suficientă aviditate și hotărâre, ar putea să reconcilieze pretențiile adevărului cu nevoia de a descoperi lumea ca fiind frumoasă”. Iar mai încolo, Sontag îl citează pe marele Zola, care ar fi declarat, în 1901, că „nu poți avea pretenția că ai văzut ceva până nu-l fotografiezi”. În cele din urmă autoarea conchide: „În loc să înregistreze doar realitatea, fotografiile au devenit norma pentru felul în care lucrurile ne apar, modificând astfel însăși ideea de realitate și de realism” (ed. română, p. 95-96).

Aceste lucruri sunt suficiente, ca bază, pentru a susține ce doresc să demonstrez în cele ce urmează.       

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Această troiță de piatră e consemnată fotografic în curtea bisericii cu hramul Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, din satul Bravicea. Este de data asta o troiță de închinare (sau închinăciune), nu de mormînt. La poalele ei se află o masă de piatră. Blatul acesteia a fost cioplit dintr-un singur bloc masiv. Cel mai probabil, masa aceasta era destinată sfințirilor, pomenilor, agape-lor frățești ale enoriașilor care veneau la sărbători, pentru a cinsti pe Dumnezeu, pe sfinți, dar și pe răposații din familie.Atît troița, cît și masa sunt date cu un strat gros de var, jupuit pe alocuri. Vechimea artefactelor nu pare a ridica semne de întrebare. Doar că atunci cînd privești mai atent la baza cruficixului, observi ceva absolut inedit. O reprezentare în meplat a acvilei bicefale, cunoscută la bizantini, în Sfîntul Imperiu Roman, pînă la dinastia Romanovilor. Era cunoscută ca stemă heraldică, în Țara Românească, ca blazon de familie a Cantacuzinilor.     

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Suprinzătoare este însă limba hiperbolizată a celor două capete de acvilă, care proiectează această imagine în sfera excepției. Ce simbolizează această acvilă, fiind amplasată la baza unei troițe? Mai mult, cum și de către cine a fost ea ridicată aici, dat fiind mărturiile de necontestat că biserica satului Bravicea a fost închisă pe perioada comunismului. Asta dacă piesa este anterioară perioadei comuniste. Iar astfel de vestigii erau, de regulă, fie strămutate, fie distruse. Ei bine, aceasta fie a supraviețuit vederii vigilente a politrucilor, fie a fost readusă, cîndva după prăbușirea comunismului în URSS, și re-instalată pe vechiul amplasament. Consider că piesa aceasta merită tot efortul cercetării, prin intermediul căreia să aflăm mai multe amănunte cu privire la data apariției ei, precum și cu privire la sensul amplasării acestei acvile bicefale la bază, cu atît mai mult cu cît soclul troiței are și urmele unui chivot de icoană.

Ancheta asupra acestei opere de artă țărănească merită făcută pînă la capăt, pentru că ea nu este doar frumoasă, ci trebuie să fie percepută și ca adevărată. Ca un adevăr ce a rezistat în timp, și nu i s-a pervertit sensul și menirea.   

Partager cet article

Repost0