descleștând pumnii

„Descleștând pumnii” (2021) este al doilea film al tinerei regizoare Kira Kovalenko. A fost discipola marelui regizor în atelierul de cinema al lui Alexandr Sokurov, între 2010-2015.

În acest an „Descleștând pumnii” a încasat un Certain Regard, la fastivalul de la Cannes, și nu doar. Pentru că este un film care aproape că te sufocă, te ține încordat, aidoma pumnilor strânși ai Adadzei, care este realmente captivă între tatăl ei, frații ei și cel care o curtează. O tânără femeie între patru bărbați, dar care pare că este singura cu adevărat vie, neînfricată, capabilă de a lua decizii, chiar dacă se știe că rolul femeii în lumea Caucazului nu este deloc unul de lider...Dimpotrivă.

Adadza este însă fragilă, cu numeroase răni, suferindă; ea își dorește să evadeze, să fugă din acest orășel de foști mineri, Mizur, prins și el ca într-o menghină între munți, prin care trece șoseaua transcaucaziană. Adadza este încleștată între un „aici” sordid, cu un peisaj stâncos, dar cu o realitate de betoane și plasă-tabitz, cu rudele ei posesive, egoiste, cu un tată care are doar o singură cheie, spre a-și ține copii mari în prejma lui, și asta pentru că cel mare, Akim, a și plecat departe, la Rostov-pe-Don, pentru a fi independent, fără tutela asupritoare a tatălui...Adadza, când nu e la butikul mizerabil, în care lucrează, stă în stația de microbuz, în așteptarea fratelui plecat. Așteptarea ei pare un fel de „Așteptându-l pe Godot”, căci nu se știe dacă acel cineva va veni, sau dacă-și va aminti de ea. Dar Akim vine într-o zi, de ziua tatălui, și constată, că Adadza este chiar bolnavă, că are nevoie de ajutor, că tatăl ei și al lor, deși este conștient de traumele și suferințele ei, nu vrea să o lase să plece, căci nu știe cum va rezista fără prezența, ajutorul și supușenia eu. Femeia aceasta tânără este sprijinul și catargul ferm al tuturor bărbaților din această familie, și toți sunt atașați de ea, nimeni dintre ei nu este dispus să o lase liberă...În dorința ei de a pleca de acasă, consimte să-și ofere virginitatea lui Tamik, flăcăul care îi aține calea, dar intimitatea lor este un eșec, și tot atunci Adadza înțelege cât este de imatur și caraghios cel cu care ar fi dorit să întemeieze un cămin, căci i-a propus să o ia la el acasă! Dar Tamik face pasul înapoi, chiar dacă pare impresionat când fata îi arată urâtele cicatrici rămase pe trupul ei, ca urmare a declanșării unei bombe, detonate cândva în școală...înțelegem poate mai profund și mai adânc dramele Caucazului post-sovietic, care trec și prin trupurile mutilate ale foștilor copii. Consecințele încă supurează. 

Kira Kovalenko face un film deosebit de emoțional, captivant, foarte personal, melodramatic pe alocuri. Ea însăși este născută în Nalcik, în Abhazia, într-un spațiu geografic neliniștitor, cu focare de conflicte militare, cu munți care izolează Caucazul de ochiul indecent al străinului. Kira Kovalenko reușește și prin acest film - cel din 2016, Sofichka a fost un foarte matur debut, deși era o ecranizare după o nuvelă de Fazil Iskander! - să ne arate destinul femeii caucaziene la „firul ierbii”, cu camera înserată practic în intimitatea ei smerită, și aparent împăcată cu menghina tradiției locale care o sufocă. Doar că atunci când pare să-și fi descleștat pumnii, sensul existenței proprii se lasă pierdut din urgenta-i intensitate, din responsabilitatea cu care ea însăși s-a investit!

Când Akim decide să o ia cu el, să o ducă într-un spital bun, să o smulgă din brațele încleștate (la propriu!) ale tatălui său posesiv, Adadza nu mai pare deloc fericită, nici zâmbitoare, ci mai degrabă dimpotrivă, căci în goana motociletei, care o duce spre un nou destin - aruncă din pumnii descleștați traista în care se află pașaportul (actul ei de identitate, ascuns de tatăl ei, ca fata să nu plece de acasă!), actul care o făcea liberă, independentă, o femeie care să-și asume propriu destin. Ceața incertitudinii devine ea însăși substanță filmică, iar spectatorul este lăsat să guste din plin din vagul acesta...