Succesul enorm pe care-l are în SUA filmul JUNO, 
lansat pe ecranele americane la începutul lui decembrie, este cu adevărat o realizare şi bine făcută, şi inteligentă. Te-ai aştepta ca problematica adolescenţilor, aşa cum e ea înţeleasă şi servită în cultura americană, să nu mai aibă multe de transmis. Dar iată că această lucrare independentă iese din context. E vorba de o tânără liceană rămasă gravidă (oare cum, dată fiind drastica educaţie sexuală la americani?!), într-un bătrânicios fotoliu -, rolul căreia este jucat magistral de Ellen Page, care iniţial se decide să "scape" repede de corvoadă, după care hotărăşte că rodul pântecelui ei să fie oferit, ca dar, unei familii nefertile. Familia e găsită într-un ziar local, iar vizitele pe care Juno le face acestui cuplu devin tot atâtea prilejuri de amuzament şi meditaţie socială, deopotrivă. "Viitorul tătic" al celui ce avea să se nască, are aceleaşi preocupări ca şi Juno (muzica rock şi filmele de groază), iar mama vitregă a Junei se pomeneşte a fi chiar o femeie (Allison Janney) tare de treabă! Este un film despre tinereţe, despre bucuriile ei, despre cum adolescenţii greşesc, dar ştiu să facă facă situaţiilor, şi să iubească atunci când ai sentimentul, ca matur, că este imposibil. Tinerii aceştia o fac cu firescul vârstei, şi pot oferi soluţii de cum viaţa nu este doar ceea ce ştim şi ceea ce devine obişnuinţă. Fiind un film profund american, s-ar putea ca publicul nostru să nu-l "guste" la cota la care acesta ar merita...
Filmul Surorile e ceva mai vechi, e din 2001, şi realizat într-o perioadă în care cinema-ul rus, suprasaturat de filme cu bandiţi şi mafioţi, încerca şi o altă problematică. Cea a existenţei copiilor într-o astfel de societate. Tânăra Ocsana Akinshina a fost remarcată de Lukas Moodysson anume în acest film, după care a invitat-o în mult-aclamatul şi tulburătorul film cu o pronunţată problematică socială, Lilya 4-ever. În Surorile asistăm la un tur de forţă a celor 2 fete care deşi avea aceeaşi mamă păreau străine şi apatice una în raport cu cealaltă. Dar anumite împrejurări (intenţia unei bande de recuperatori de a o răpi pe fata cea mică) le fac să se apropie mult, şi să devină prietene. Ele pornesc în bejenie, ascunzându-se stângaci de urmăritori, iar aceste zile le fac pe ambele să înţeleagă viaţa crudă într-o Rusie dezaxată, nemiloasă şi perversă (sărăcie, trădare, mizerie, frică, duplicitate, cerşetorie, exploatare infantilă etc). Dar pe fundalul acesta general, vedem şi oameni (oarecum) de onoare (miliţianul care nu a vrut să predea fetiţa, pentru bani, bandei de killeri, căzând el însuşi victimă a acestora, beţivul de pe insulă, care se juca atât de frumos cu Dina, fetiţa cea mică...). Neputinţa copiilor are şi ea limitele sale, după care clachează, lunecând în deznădejde şi oroare. Cei maturi ar trebui să le fie prin preajmă - să nu crească prea devreme...Copilăria nu trebuie forţată sau pierdută, ci trăită şi savurată în pace şi iubire. Sunt lucruri de care au nevoie.
Mai e un film despre care vreau să fac o scurtă vorbire. E vorba de filmul Ticăloşii (Cволочи), realizat în 2005, de regizorul rus Alexander Atanesjan. Realizatorii susţin că subiectul acestuia este bazat pe fapte reale, dar serviciile federale de securitate infirmă cu străşnicie existenţa unor "colonii de reeducare" pentru minori, în care tinerii delicvenţi erau pregătiţi, în condiţii de maxim anonimat, pentru a deveni comandouri de luptă împotruva nemţilor - în timpul celui de-al II-lea război mondial. Subiectul nu este numai dur, ci şi foarte delicat! Cum un stat putea folosi copiii săi, fie şi mici criminali, pentru a acţiona ca terorişti? Fireşte că filmul a trezit multiple reacţii, dintre cele mai violente, dar şi discuţii uşor diferite faţă de cele care luau în dezbatere simplul subiect de război, devenit în cinematografia sovietică/rusă, unul la îndemână. Acum e altceva. Chiar dacă oficial existenţa unei astfel de şcoli cu regim special este infirmată zgomotos, nu se poate nega totuşi că a funcţionat un act normativ, potrivit căruia micii delicvenţi, recidivişti şi deosebit de periculoşi, puteau fi condamnaţi la moarte! Şi executaţi. Aşa ceva a existat în URSS-ul lui Stalin. Filmul încearcă să pătrundă în psihologia acestui univers tenebros şi insondabil al criminalităţii infantile, fără a explica în vreun fel schema şi mecanismul de funcţionare al acestuia. Vedem nişte criminali gata făcuţi, "ei nu se tem nici de dracul, nici de dumnezeu, nici de puterea sovietică, fiecare dintre ei este o canalie desăvârşită", afirmă tăios şeful acestei şcoli de "reeducare". Şi pentru ce anume erau ei acolo pregătiţi ni se arată mai spre finalul filmului, când o echipă de tineri este îmbarcată în avion, şi catapultată după multe ore de zbor, şi o tranbordare, undeva în Transilvania, pentru a arunca în aer un depozit de carburanţi al armatei germane.
Supravieţuiesc doi dintre ei, care se reîntâlnesc peste decenii la locul în care au plecat spre acea fatală misiune, departe şi sus, în munţii din Kazahstan...cu un peisaj mirific şi periculos.
