În ziua cea din urmă a lui septembrie, însorită şi chiar călduroasă la orele amiezii, am asistat la două evenimente cu "magnitudini" diferite. Le-am perceput în mod diferit, vor avea implicaţii diferite. Primul, poate un eveniment unic în felul său - întronizarea noului patriarh Daniel. Am ajuns în Dealul Patriahiei deja după Sfânta Liturghie, când întregul alai oficial şi-a ocupa fotoliile în Palatul Patriarhiei, pentru şedinţa solemnă a Sfântului Sinod. Am remarcat două elemente noi: Catedrala Patriarhală era "înţolită" în schele metalice, semn că noul Întâistătător al bisericii române s-a şi apucat să pună la punct primul locaş religios (ca importanţă ierarhică) al ţării, iar al doilea amănunt ţine de chiar ziua de azi. E vorba că pentru prima oară BOR foloseşte cu cel mai mare firesc posibil tehnologiile high-tech, anume acele ecrane pe care se proiectau, pentru mulţimea aflată în jurul Catedralei Patriarhale, cele petrecute în interiorul locaşului. 
Partea proastă a evenimentului petrecut azi o consider prezenţa întregului contingent politic/ideologic al acestei ţări, adunat ca la un spectacol cu miză uriaşă, pentru a se afişa cu fudulie în faţa căpeteniei bisericii naţionale, şi spre a mai colecta simpatia poporului. Majestatea Sa Regele Mihai I era alături de Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Iar Tăriceanu stătea chipeş în chiar coasta PF Daniel. Ei, fireşte, perspectiva, scopurile şi dorinţele fiecăruia erau altele! Ce m-a bucurat însă a fost tonul deschis şi firesc al discursurilor, chiar dacă în astfel de ocazii nu pot lipsi şi minutele de penibil şi derizoriu (discursurile tov. Văcăroiu şi Tăriceanu, de pildă).
Seara, la Palatul Mogoşoaia. Amigo Ioan Iacob a deschis o minusculă expoziţie cu doar 9 picturi, la care am fost chemat (de Doina Mândru) să spun câteva fraze. După regalul expoziţional de la sala de artă contemporană a Muzeului Brukenthal (produs în 24 septembrie), însoţit de un catalog editat de Humanitas, această expunere este o firească extensie a evenimentului produs acolo. Cu un simţ ireproşabil al ritmului şi contrapunctului, artistul a "marcat" de aşa manieră spaţiul expoziţional încât ai sentimentul că asişti la o expoziţie monumentală, exhaustivă. Tocmai de accea, am afirmat că, deşi cu un contingent de piese redus numeric, expoziţia conţine sufiecinte tablouri pentru a constitui o summa a întregului său discurs plastic. Cromatica sa îl face recognoscibil şi inconfundabil. Picturalitatea lui, precum şi universul problematic îl pun pe Ioan Iacob alături de foarte actualii Luc Tuymans, Georg Baselitz...Perspectiva receptării diferă. Până la una cât de cât justă - mai e nevoie de timp. Un pas.
