Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 mars 2017 2 07 /03 /mars /2017 15:51
foto copertă @ vl. b. 2017

foto copertă @ vl. b. 2017

În îndepărtatul an 1979, apărea la Moscova albumul Arta decorativ-aplicată în RSS Moldovenească, semnată de istoricul de artă Matuș Livșiț (1920-2008). Din cîte-mi pot da seama acum, era cea mai completă și amplă panoramare a fenomenului de artă decorativ-aplicată din spațiul de la est de Prut, astfel că cine dorește să se informeze asupra calității și problematicilor din domeniile ceramicii, tapiseriei și a sticlei artistice nu are altă sursă decît aceasta, iar tirajul impresionant de cinsprezece mii, în care s-a tipărit acest album, nu face decît să ne lase visători și dornici de o cauză mai bună!

În anul în care influentul istoric și critic își încheia socotelile cu această lume, în îndepărtatul Wiesbaden, în Germania, în țara din care a plecat apărea, într-un tiraj de doar 1000 de exemplare lucrarea Galeria de sculptură contemporană din colecția Muzeului Național de artă al Moldovei (ed. Cartea Moldovei, 2008), alcătuită de un mai tînăr istoric de artă și muzeograf, Valeria Suruceanu, care este și președinta ICOM Moldova.

Trebuie să recunosc, că am privit multă vreme această apariție editorială cu oarece suspiciune, apoi, doar ca album, și e remarcabil faptul că acesta conține peste 200 de piese full color - reproduceri după lucrări aflate în colecția Muzeului Național de Artă al Moldovei (MNAM). Apoi, de curînd, am parcurs și textul introductiv, care e, de fapt, un studiu scris în limba rusă, și tradus în română, cu rezumate în limbile engleză și franceză. Și e de datoria mea profesională să afirm, că este cel mai pertinent text despre arta tridimensională, pe care l-am cetit în ultimii ani, despre arta din acel spațiu. Curiozitatea mea a crescut pe măsură ce descopeream, că autoarea a flanat cu o deosebită grație printre sculpturi și lucrări de ceramică, lucrate acestea din urmă în șamotă, lut, teracotă, porțelanuri etc., subsumînd tehnicile ceramicii domeniului mai larg al sculpturii. Nu am mai întîlnit o astfel de abordare, dar nu-mi pot reprima satisfacția că uite, un istoric de artă moldovean, care a rupt granițele unei compartimentări stricte între genuri, și a propus o săltare a unui domeniu considerat (pe nedrept) minor, și promovarea acestuia în categoria „grea” a sculpturii. În definitiv, de ce un vas sau o compoziție lucrate în porțelan și pictate cu diverși oxizi sau glazurate - nu pot fi considerate artefacte sculpturale? Valeria Suruceanu arată cu prisosință că acest lucru nu e doar posibil, ci și necesar...interdependența genururilor e demult un loc comun în cazul picturii, graficii, fotografiei, iar „artele decorative” erau lăsate undeva în umbră, într-un oarece rol al unei Cenușărese, care nu-și mai găsește calea de a se maturiza.

Întreaga lucrare, atît cea textuală, cît și generosul material ilustrativ, este adunată și structurată într-o ordine cronologică, iar acest lucru este și un avantaj, și un neajuns totodată. Partea pozitivă este în slujba comodității de a urmări evoluția formelor sculpturii de la primul artist, a căruia lucrare, Portretul lui Ion Croitoru (1920), Nichifor Colun (1882-1951) este arătată, inexplicabil, după cele ale lui Alexandru Plămădeală, pînă la cel mai tînăr artist, intrat în acest registru, Ioan Grecu (n. 1968), în timp ce un neajuns al unei astfel de structurări cronologice rezidă în faptul, că fenomenele artistice, de regulă, se suprapun, au reveniri, fluxuri și refluxuri, iar cronologiile dau mai bine în enciclopedii sau lexicoane, și mai puțin în publicații gen catalog, cum e cea de față. Pe ici, pe-colo, la partea documentară, există cîteva scăpări, inexactități, asupra cărora nu vreau să insist, aș adăoga doar că, fiind biograful marelui sculptor Lazăr Dubinovschi,  acesta a absolvit Academia de Artă din București în anul 1930, nu în 1929, cum figurează în fișa sa biografică inclusă în această publicație. Iarăși, ca o lipsă de acuratețe maximă a redactării se poate reproșa autorului faptul că, la unii autori a consemnat ziua, luna și anul nașterii, sau, după caz, datele morții, la alții - s-a rezumat de a indica doar anii. O unificare a informației ar fi dat un statut mai solid publicației.

Puse cap la cap toate cele prezente și prezentate în această lucrare, sunt în măsură să concluzionez, că avem de-a face cu un material prețios, relevant și necesar, care însă trebuie reeditat, pentru a aduce la zi ultimele achiziții ale muzeului, precum și informațiile despre fenomenele artistice recente, mai ales acum, cînd după ani de restaurări și modernizări, această instituție și-a deschis larg ușile pentru publicul iubitor de artă!  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Simeze
commenter cet article
13 février 2017 1 13 /02 /février /2017 11:47

În toamna lui 2013 se stingea la Barcelona una dintre pictoriţele care şi'au marcat epoca încă de la vîrsta juneţii, şi care şi'a trăit lunga sa viaţă într'un soi de anonimat. Ángeles Santos Torroella, căci despre ea este vorba, s'a născut în 7 noiembrie 1911, la Portbou, mica localitate catalană, de la graniţa cu Franţa, unde în 1940 avea să se sinucidă marele gînditor german Walter Benjamin.

Tînăra Ángeles debutează în 1929, cu imensa lucrare Un Mundo, pe care o expune la Salonul de toamnă, iar în 1931 are o personală la Paris, după care suferă o cădere nervoasă, şi se lasă de pictură, astfel că orice mai picta, distrugea. A stat săptămîni întregi într'un sanatoriu de boli nervoase, după care se lasă peste numele ei tăcerea, uitarea...

Tot în 1929 pictează lucrarea La Tertulia, în care apare un grup de patru femei, fiecare dintre acestea aşezate în poziţii oarecum nefireşti, dezinvolte, antrenate într'o discuţie literară, se pare, una privind direct spre spectator, două avînd nişte foi în mîini, iar cea din urmă, sprijinită în coate, ţine cu stînga o ţigară fumegîndă. Este o compoziţie care arată un nou statut al femeii, pe cale de a se emancipa, o manifestă reacţie la falusocraţia care domina lumea de după consumarea primului război mondial. Acestă lucrare vine cumva să completeze ecoul produs de celebrissimul portret al jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), semnat de expresionistul Otto Dix. Pentru mişcarea feministă a Europei acest portret a devenit un soi de obiectivare plastică a ceea ce Sarah Grand avea să numească "New Woman". 

Privind cele două tablouri, la substratul ideologic care le'a hrănit, mai ales ulterior, decît la momentul apariţiei acestora, nu poţi să nu te întrebi: cum o jună şi foarte talentată catalană a ajuns să exprime, dintr'o îndepărtată fundătură de lume, idei care erau în plină ascensiune şi forfoteau în marile metropole? Este o similaritate împrumutată, sau pur şi simplu ideile pultesc în aer?

 

 

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926),  Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

"Copilul teribil" al picturii catalane s'a căsătorit în 1936 cu pictorul Emilio Grau Sala (1911-1975), cu care a plecat la Paris. Dar se întoarce de acolo singură, şi petrece o perioadă cu părinţii săi, reapucîndu'se de pictură, de data asta sub influenţa stilistică a soşului său, un pictor de orientare post-impresionistă şi fauvistă.

Nimic însă din verva şi elocinţa plastică a debutului nu se va mai regăsi în opera ulterioară a artistei, iar relevanţa ei în contextul picturii catalane ajunsese quasi-nulă, pînă în anii 2001 şi 2003, cînd două mari retrospective, la Valladolid şi Barcelona, au readus-o în centrul discuţiilor.

Rămîne în continuare un mister, cum lucrarea La Tertulia a putut apărea în imaginaţia unei artiste de nici 18 ani, iar acesta poate fi doar în parte elucidat, dacă e să ne luăm după spusele ei care, după multe decenii de la apariţia acelor două tablouri care i'au germinat faima, ar fi spus: "se pare că m'am născut pictoriţă şi am fost inspirată de lucrurile despre care citeam". Este imposibil să o contrazici, în absenţa unor date concrete în susţinerea acestei operaţiuni!

 

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Fragmente
commenter cet article
16 décembre 2016 5 16 /12 /décembre /2016 00:24
Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

În toamna tîrzie a lui 2003 se deschidea, la Frankurt pe Main, expoziția cu titlul de mai sus: „Dream factory communism The Visual Culture of the Stalin Era / „Traumfabrik Kommunismus: Die visuelle Kultur der Stalinzeit”, curatoriată de cel mai influent specialist al artei din era „realismului socialist”, Boris Groys, asista de Zelfira Tregulova. Expoziția, care a avut loc la Schirn Kusthalle, era o enormă punere în paralel a proiectului estetic inspirat și impus de regimul stalinist pe de-o parte, și de cealaltă, erau afișate lucrările celor care au  „plămădit” cea de-a doua etapă a avangardismului sovietic, din anii 1970-2000.

În fapt, această grandioasă manifestare expozițională, avea un dublu scop. Primo: să arate poate pentru prima oară la acest nivel și la o astfel de scară o reprezentativă selecție a realismului socialist sovietic din sfera vizualului (arte plastice, film, arhitectură); secundo: să ilustreze în chip explicit tezele formulate de Borys Groys în cartea sa fundamentală, Gesamtkunstwerk Stalin (1988), Staline. Oeuvre d’art totale (1990),  The Total Art of Stalinism (1992), devenită o carte-cult, și un  op din toate bibliografiile academice occidentale și americane, atît la catedrele de istoria artei, cît și la cele de estetică și istoria culturii. Volumul acesta a apărut și în limba română, la Idea Design & Print, 2007

Au trecut de atunci exact 13 ani, iar toată această perioadă a fost hrănită de somptuosul și masivul catalog al acelei manifestări, care s-a coordonat de același Boris Groys, alături de Max Hollein, astfel că lumea occidentală a avut ce „rumega” și teoretic, după ce a avut parte de acea impresionantă punere în pagină!

În aceste zile s-a deschis și la noi, la Muzeul Național de artă al României, prima expoziție de anvergură, dedicată fenomenului ideologic-experimental al realismului socialist din spațiul românesc, care a debutat aproape imediat ce trupele sovietice au invadat România, după înfrîngerea acesteia, ca aliat al Germaniei hitleriste.  Expoziția este intitulată: „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, și e curatoriată de Monica Enache. Dincolo de titlul deloc angajant, dar polemic din capul locului, expoziția dorește să urmărească oarecum trama expozițională de la Frankfurt pe Main, fără a avea puterea de sugestie și de convingere a proiectului german. Oricum, dacă în stalinismul sovietic portretele conducătorilor nu puteau să lipsească, ba chiar erau obligatorii, indispensabile pentru întruchiparea plenară a socialismului, artistul român s-a străduit și el să nu fie mai prejos pe de-o parte în a-i figura pe „iconicii” Lenin și Stalin, iar pe de alta, pe cei locali: Dej, Chișinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker...practicile luptei cu burghezia, eradicarea trecutului legat de aceasta, precum și tactica rescrierii istoriei în general - erau noi metode și teme pentru artistul socialist, pe care românii le-au însușit anevoie, stîngaci și destul de chinuit.

O specificitate a situației românești, cred, se rezumă la faptul că în momentul implementării realismului socialist, România nu avea la îndemînă nici „artiști noi”, nici avangardiști, care să-și dorească o desăvîrșire a proiectului utopic, așa cum s-a întîmplat în URSS. Arta din România acelei vremi era o artă destul de călîie, rectilinie, „calibrată” pe gustul comercial, în care, tematic predomina peisajul bucolic, compozițiile folclorizante, scenele de inspirație neo-bizantină, simbolismul vetust și exotismul inspirat de coloritul vestimentar al tătarilor dobrogeni...Balcicul era un fel de Eldorado paradisiac și escapist. Exact acei artiști care au strălucit în ambianța Balcicului de altădată s-au văzut nevoiți să guste din cucuta amară a unui proiect pe care nici nu-l înțelegeau, nici nu-l puteau nicidecum ilustra: Marius Bunescu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Gheorghe Petrașcu, Francisc Șirato, Jean Al. Steriadi, Catul Bogdan, Lucian Grigorescu ș.a. Alții însă, poate cu o altă structură psihologică, socială și morală, s-au pliat sau adaptat aproape perfect pe genul de cerințe ideologice care se formulau și se pretindeau la acea vreme: Jules Perahim, Eugen Popa, Adina Paula Moscu, Titina Călugăru, Gheorghe Labin, Gheorghe Șaru, Tiberiu Krausz, Alexandru Ciucurencu, Petre Hârtopeanu, Camil Ressu ș.a.

   

 

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

După perioada ce a urmat „deceniului prăbușirilor” (vezi cartea lui Mihai Pelin, Deceniul prăbușirilor, ed. Compania, 2005, reeditare, 2014), s-a instalat o epocă a adaptărilor, tatonărilor, stilizărilor, evadărilor în cosmosul cromaticii decorative, în care au activat și s-au impus artiști ca: Paul Gherasim, Henri Catargi, Corneliu Baba, Brăduț Covaliu, Petre Achițenie, Ion Pacea, Ion Bitzan, Alexandru Ciucurencu, Ştefan Szony, Ion Nicodim, Eva Cerbu, Gavril Miklossy, Octav Angheluță ș.a. Tot patosul luptei și elanului revoluționar, construcția muncii socialiste, freamătul marilor șantiere industriale, dar și apusul rudimentelor burgheze (clasa țărănească), își au întruchiparea în compoziții și scene care par artificiale, teatrale, contrafăcute.  Unele dintre acestea se salvează doar sub gluga cromaticii, sau a stilizărilor evazioniste...este epoca în care artiștii vor învăța să flirteze cu sistemul, să trișeze cochetînd, fără a mai risca să ajungă după gratii sau să fie exterminat, cum a fost cazul pictorului Anatol Vulpe, asasinat în 6 aprilie 1946 - e adevărat, nu exclusiv din motive artistice...

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Pentru că am asistat la o discuție polemică, ce a avut loc în cadrul expoziției, la care au participat istoricii Ioan Stanomir și Angelo Mitchievici, care au publicat de curînd volumul „Comunism Inc.”, și la care Stanomir a reformulat, poate cu alte cuvinte, acest gînd: „Tablouri dintr-o expoziţie» poate fi citit asemenea unui film documentar. Arheologia intelectuală pe care se întemeiază aduce la lumină obiectele ce locuiesc acest trecut. Povestea lor este o poveste despre laşitate, dar şi despre demnitatea celor care nu aderă. Este istoria României comuniste – pe temeliile ei se aşază România de după 20 mai 1990, cea care alege, în contra onoarei şi curajului, mediocritatea compromisului”, - pot spune că realismul socialist nu poate fi privit, nici analizat univaleral, sau cu un ton sborșit și oblu. Nu asta e calea cea care va duce la înțelegere. Tocmai pentru că aceasta nu a fost un fenomen în negru și alb, ci chiar a reprezentat o perdea deasă de griuri, și nuanțe intermediare. Chiar cred că în comunism nu erau posibile doar cazuri extreme, decît victime, precum Constant Tonegaru sau, la celălalt pol, oportunistul Petru Dumitriu sau Tudor Arghezi. În epocă au existat și Dinu Pillat, și Nicolae Steinhardt, și Radu Petrescu, dar și artiștii: Ion Țuculescu, Andrei Cădere, Paul Neagu, Ilie Pavel, Adina Petrescu, Magdalena Rădulescu, Horia Bernea etc. Fenomenul nu trebuie privit unilateral, nici melanjînd laolaltă artiști, precum sculptorul Constantin Popovici și Constantin Baraschi. Cel dintîi, de pildă, e reprezentat în „Artă pentru popor?” cu o schiță pentru una din cele mai importante statui a epocii socialiste din România, cea înfățișîndu-l pe poetul George Bacovia (1965).

   

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Expoziția „Artă pentru popor?” trebuie să deschidă larg ușile unui dialog între istorici, teoreticieni ai artei, filosofi, jurnaliști și cunoscători ai artei, dar nu în ultimul rînd, va trebui să atragă atenția unui public cît mai tînăr, cît mai fraged, spre a li se putea explica o epocă pe care ei nu o percep și nici nu o știu (din fericire!) decît din auzite...arta acelei vremi va trebui să reprezinte un document major, atît vizual, cît și estetic, o mărturie materială, un „corp delict” pentru înțelegerea ei cît mai corectă, mai nepărtinitoare, și pe cît posibil, cît mai larg contextuale. Se va înțelege atunci, că arta în general, a fost întotdeauna un produs al unei comenzi sociale, princiare sau aristocratice, boierești sau intelectualicești, și că, practic niciodată, aceasta nu a fost un „ceva în sine”, abstras medicului în care a apărut, decît din epoca modernă...arta pentru artă, fără ingerințe politice și ideologice, a existat și mai există în cazuri izolate, și doar în mediul burghez al acoperirii „timpului liber” devenit prea apăsător.

Rîndurile de mai sus nu intenționează să emită judecăți de valoare, sau ceva de natură să susțină sau să dezaprobe proiectul realismului socialist românesc. Tocmai pentru că subiectul acesta a fost abordat chiar în cartea mea de debut, Artă și ideologie. De la „realismul socialist la noua sensibilitate”: 1940-2000, editura Cartier, 2000, am învățat de-a lungul timpului, că pe măsură ce tratezi cu vehemență un subiect, oricare ar fi acesta, releele și pîrghiile care l-au pus în mișcare și i-au dat sens, se vor îndepărta pînă la invizibil, indecidabil. Mai ales un subiect delicat ca acesta. El trebuie curtat, scrutat din mai multe unghiuri, interogat mai mult, și privit cu suspiciune, fără a-l abhora cu furie liberală. 

În bună măsură, expoziția „Artă pentru popor?” a reușit să facă acest lucru, să afirme nuanțat, și cu detașare, iar curatoarei i-aș reproșa doar o oarecare lipsă de acuratețe (finețe) în alegerea numelor de artiști, și a lucrărilor acestora...

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
21 octobre 2016 5 21 /10 /octobre /2016 23:58

fotografia asta nu m-a impresionat neapărat prin aspectul veșmintelor de pe cei doi frați, absolut explicabil, dată fiind condiția lor socială și vremea de război în care a fost îmbălsămată acea realitate.

însă, absolut copleșitor este felul în care cei doi se țin de bățul dintre ei, care-i leagă, este gestul rudeniei lor trainice, de nezdruncinat, al solidarității și al spijinului reciproc, este ceea ce face acest document fotografic să devină cu adevărat prețios, magnific, în cel mai înălțător sens. este, în limbajul lui Barthes, acel „punctum” care atrage și subjugă vederea. care se și întîlnește frontal cu privirea celui mai mic, care ne privește.

cei peste 70 de ani (se pare) care au trecut de la momentul fotografierii nu au uzat/diminuat cu nicio iotă, cred, puterea de seducție a acesteia, tocmai datorită acelui gest, poate chiar involuntar dintre cei doi portretizați...

credit foto: miruna stan

credit foto: miruna stan

Repost 0
1 août 2016 1 01 /08 /août /2016 16:12

Nu mi-aș fi imaginat niciodată, acum un sfert de veac, că ne va fi atît de greu! Mă refer la stabilirea unui consens în privința sintagmelor „limba română” vs. „limba moldovenească”, sau la posibila suprapunere a acelora. În definitiv, nu are nicio importanță. cine și cum îi spune, căci idiomul trebuie să-l stabilească vorbitorul, nu perceptorul de taxe sau guvernul...Cînd te gîndești că în România nici bănățeanul, nici dobrogeanul, nici bucovineanul, nici maramureșeanul, nici olteanul, nu-și pune această problemă, iar în RM chestiunea a devenit endemic-vicioasă, „măr de ceartă”, provocatoare de polarități, de manifestări publice care mai de care mai hilare, dacă nu devin de-a dreptul violente, pline de țîfnă și stupoare. Inutil e să amintesc de „legendarul” dicționar moldovenesc-românesc (2003), al pseudo-linvgvistului Vasile Stati, a cărui op s-a tirajat în multe mii de exemplare, și care de curînd, s-a reeditat! Un astfel de intrument lingvistic de manipulare nu a fost în stare să impună nici marea putere sovietică, în anii ei cei mai vînjoși. DE fapt, nu e vorba de o neputință, din partea ex-URSS, ci de conștientizarea iminentă a ridicolului, de faptul că lingviștii sovietici nu se încumetau să cîrtească în fața unei evidențe...Orice specialist în limbile romanice, era încrezător că poate pune oricînd semnul egalității între cele două idiomuri. Doar cei de la Chișinău se mai codesc, ezită, surîd, ronțăie țigareta-ntre dinți, așteaptă directive noi, care sunt la fel de vechi ca și propriile lor convingeri eronate. Cu atît mai suprinzător e să constați, pe străzile Chișinăului, această afirmație-manifest: „eu sînt moldovean! eu vorbesc în limba moldovenească!” Credeam demult tranșată problema, dau uite, că nu.

Vorba e că aceasta este, cred, o reacție la un alt slogan care, după ce a împînzit întreaga Românie, a trecut finalmente și Prutul: „Basarabia e România”.   

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

 foto © vladimir bulat,

foto © vladimir bulat,

Vorba e că aceasta este, cred, o reacție la un alt slogan care, după ce a împînzit întreaga Românie, a trecut finalmente și Prutul: „Basarabia e România”. Această lozincă, ce pare gravată de una și aceeași mînă peste tot pe unde o vezi, nu este decît o formă fără fond, propagandistică, atâțătoare de spirite, care nici nu corespunde adevărului istoric.  Sintagma Basarabia nu are a face cu statul modern România, ci este numele guberniei rusești, titulatură pusă de administrația țaristă, după anexarea teritoriului moldovenesc de la est de Prut, după 1812. De ce se perpetuează cuvîntul Basarabia pînă în ziua de azi, mai ales în România, rămîne un mister...

Unul de neînțeles, ca și cearta contrariilor, care pune în termeni de opoziție: „limba română” vs. „limba moldovenească”, de-o manieră tendențioasă, nedreaptă și manipulatoare.   

 foto © vladimir bulat, 2013

foto © vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Fragmente
commenter cet article
6 juillet 2016 3 06 /07 /juillet /2016 15:31

Curioasă chestiune este hazardul!  Și am în cap această cugetare a lui Mallarme: „Un coup de des jamais n'abolira le hazard”. 

N-aș fi crezut nici în ruptul capului că niște numere de mașină mă pot pune pe cale, să descopăr, și să meditez asupra unor lucruri care nici pe departe nu au de-a face cu nici cu mașina, nici cu plăcuța sa de înmatriculare...

M-am pomenit în fața casei, de dimineață cu o mașină garată, din acelea pe care eu le numesc tractoare urbane. Era nouă. Era neagră, lucioasă, design desăvîrșit. Un specimen auto pe care chiar și mandea, un biciclist pasionat, și pieton de profesie, n-ar cum să nu-l admire.

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Desigur, că am rămas cu gura căscată luînd aminte la designul plăcuței, la cifre, la blazonul discret înscris pe ea, și la orașul în care a fost cumpărat (probabil) vehiculul: Schaan. Recunosc aici, că habar nu aveam unde se află o localitate cu o astfel de denumire, geografia pe care o cunosc nu se procesează decît prin locuri mai generale...o căutare pe google mi-a șoptit că e vorba de cea mai mare municipalitate a ceea ce se ortografiază în germană prin: Fürstentum Liechtenstein. Principatul Liechtenstein, carevasăzică. 

Este un fel de domeniu privat înconjurat de Elveția, Austria și munți, e traversat de o linie ferată din est spre vest. Capitala e Vaduz, iar cel mai mare oraș - anume Schaan, care numără circa 6000 de suflete...Poate gîndesc anapoda, cîți dintre acei locuitori ai minusculului Principat folosesc trenul azi, dar atunci cînd americanul Thomas Tilleston Wells (1865-1946) a luat acest mijloc de transort de la Zuerich spre Innsbruck, în 1914, a ținut să coboare în această gară pentru cîteva minute, pentru a putea afirma că a vizitat liliputa țară.

Amănuntul mi-a fost adus la cunoștință prin intermediul unuia dintre autorii cărții Italy Invades. (Christofer Kelly), care a vizitat de curînd, pe urmele străbunicului său maternal, Liechtensteinul. Bunicul a fost chiar: Thomas Tilleston Wells. 

Detaliul însă cel mai interesant este gara cea veche, avanpostul Vaduz-Schaan, o modestă construcție din lemn, din scînduri înnegrite, cernite, care azi arată ca un mic depozit, dacă nu chiar ca un fînar țărănesc, de numărul cărora mustea cîndva și Ardealul nostru...Lîngă gara primară s-a zidit cîndva una de zid, cea veche rămînînd un monument al începutului de țară, de gară, de legătură cu restul lumii, cu civilizația europeană modernă. Gara este conservată cu aspectul său inițial. Văzînd acest obiectiv, ai sentimentul că timpul s-a proțăpit în loc. În inima Europei, vremea s-a oprit. E o chestiune de nuanță abia sesizabilă.

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

credit foto: http://americanconservativeinlondon.blogspot.ro/2015/09/invading-liechtenstein.html

Și pentru că tot veni vorba despre o gară, nu pot să mă abțin să nu aduc în discuție în acest context minunata și foarte instructiva carte a lui Toader Popescu, Proiectul feroviar românesc (1842-1916), Simetria, București, 2014. Este o amplă istorie a dezvoltării insfrastructurii feroviare din România modernă, acoperind o perioadă dintre primele schițe de dezvoltare a acestui „monstru” al modernității (cartea lui Alessandro Baricco, Castele de furie, este un superb omagiu poetic, adus trenului alergător pe șine), pînă la primul război mondial.

Autorul structurează cartea în trei mari capitole: Teritoriul, Orașul, Gara, apoi un șir de anexe completează această istorie cu date de arhivă, bibliotecă, studiu comparatist etc. Chiar și o răsfoire a acestui somptuos album ne arată cît de ramificată, dezvoltată și complexă rețea feroviară a avut România modernă, și cît de mare era diversitatea de gări, halte și stații - majoritatea dintre acestea ridicate din piatră. Unele adevărate capodopere arhitecturale. Nu am găsit în cuprinsul acestui volum nici măcar un exemplu atît de precar, cum e edificul vechii gări din Schaan, fapt că România își permitea atunci să construiască temeinic, arătînd că e o țară ce investește în viitor, că e în pas cu revoluția tehnico-industrială. 

Patrimoniul, o chestiune de nuanță

Aruncătura de zar a fost pentru mine plăcuța mașinii, înmatriculate în îndepărtatul Schaan, dar această întîlnire frugală, mi-a prilejuit o gamă largă de asociații, gînduri, conexiuni și plăcerea întîlnirii cu istoria lumii, cea care trăiește din cuceriri, însemne, căi ferate, patrimoniu cultural. O chestiune de nuanță, de curiozitate, o clipă care conectează scurgerea abstractă a timpului, transformîndu-o în narațiune, într-un veritabil exercițiu al minții. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia
commenter cet article
4 juillet 2016 1 04 /07 /juillet /2016 22:39

Acum mai bine doi ani cînd scriam despre această carte erudită, semnată de istoricul de artă Florian Illies, nu bănuiam că va îmbrăca într-o zi haina limbii române.

Ei bine, s-a desăvîrșit încă un act editorial de anvergură, despre care, desigur, se va scrie puțin, sumar, inconsistent...așa se obișnuiește pe la noi! 

Că acest volum este cu adevărat savuros, o divilg prin afișarea unui fragment din ea, ales special, pentru că se referă la vernisajul expoziției lui Lovis Corinth (1858-1925) - unul dintre înaintemergătorii modernismului pictural european...și a cărui pictură aveam să o expertize cu ani mulți în urmă. Chiar la București.

Momentul pe care-l narează Illies nu este unul prea fast pentru pictorul Corinth, și totuși, vorbește despre expoziția Opera vieții. Ce titlu banal pentru o retrospectivă cu 228 de tablouri! Dar să-l lăsăm pe Florian Illies (tradus de Vasile V. Poenaru) să ne descrie momentul...plin de amănunte & prețuri și adrese exacte. În același an apare și monografia despre autor, semnată de Georg Biermann.  

Florian Illies despre un an cît un veac...
Florian Illies despre un an cît un veac...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare ochiuldeveghe
commenter cet article
9 juin 2016 4 09 /06 /juin /2016 14:14
Scriitorul  Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Scriitorul Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Emisiunea lui Vladimir Pozner are o audiență uriașă în Rusia de azi, pe canalul 1. Săptămînal invită cîte o personalitate, și discută cu ea timp de o oră. 

Emisiunea din 6 iunie l-a avut invitat pe scriitorul și istoricul literar Evgheni Vodolazkin, destul de bine cunoscut publicului cetitor din România. I-au fost deja traduse două romane, iar al treilea, Aviatorul, va apărea în românește în primăvara anului 2017. 

Au vorbit despre acest nou roman, despre anul 1917 în Rusia, despre Petru cel Mare, despre democrație, despre lipsa și neadecvarea acesteia în Rusia lui Putin...dar cel mai interesant a fost însă dialogul dintre un ateu declarat (Pozner) și un credincios practicant (Vodolazkin), un dialog care a avut ca punct de plecare situația bisericii ruse de astăzi, dacă este sau nu adecvată vremurilor pe care le trăim. 

Dar chestiunea credinței a pornit de la o povestire a lui Vodolazkin pe care a evocat-o Pozner, care i-a mers la suflet...acolo naratorul vorbește despre botezul său la vîrsta de 16 ani, pe vremea comunismului, adică despre intrarea practică în lumea ortodoxiei, și complicata situație a aceluiași, cînd a nimerit la universitate. Studentul nimerește la un curs de ateism științific, iar profesorul îi întreba pe fiecare dacă este sau nu un credincios, mai bine zis dacă crede în existența lui Dumnezeu. Aici încep chinurile; dacă va Îi va nega existența, asta va însemna dezicerea de Hristos, și implicit de botezul pe care l-a primit în numele Lui, iar dacă va afirma că este credincios, riscă să-și piardă statutul de student sovietic. Poate fi exmatriculat! Se apropia momentul în care trebuia să se scoale, să dea răspuns, iar înaintea acestuia s-a întîmplat minunea: ușa auditoriului s-a deschis, și cineva l-a chemat pe domnul profesor de urgență la rectorat...Autorul susține că a fost o lucrare proniatoare, care l-a scăpat de rușinea dezicerii, căci cel mai probabil ar fi spus că nu există Dumnezeu... 

Desigur că Pozner a surîs la un astfel de răspuns al autorului, ochii lui divulgau un fel de condescendență față de Vodolazkin, care l-a și citat pe Chesterton...care zice, că scepticii preferă să creadă că lumea a fost făcută din nimic, pentru că totul s-a născut din nimic ca rezultat al propriului efort... 

O încîntare acest dialog al lui Vodolazkin cu unul dintre cei mai influenți și urmăriți oameni de TV din Rusia, Vladimir Pozner, primul rămînînd nu doar un excelent scriitor, ci și un om de duh, un credincios autentic, un mărturisitor al lui Hristos! Iată o frază a lui, pe care o aduc în literele române: „Mă tem de orice manifestare a teocrației, mie frică de orice presiuni din partea bisericii, și cred că orice credincios autentic se teme de astfel de lucruri. De ce? Fie și pentru că credința este o chestiune individuală, iar răspunsul nostru în fața Celui de Sus va fi individual. Să tîrăști cu forța pe cineva la biserică este o treabă foarte nocivă...

Repost 0
23 mai 2016 1 23 /05 /mai /2016 04:42

Un binecuvîntat deceniu a trecut...cîte mai urmează?

Să ne amintim de prima...postare. Au urmat altele -1137

Știm ce și cum a fost, cum însă ne vom prezenta în fața chipului posterității? Asta e o întrebare pe care mi-o pun zilnic. Și de azi încolo.

Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda ochiuldeveghe
commenter cet article
20 mai 2016 5 20 /05 /mai /2016 13:04

La galeria KUBE Musette - instalația Alinei Teodorescu, Contra.Diction.

Un statement este lăsat pe jos, în fața vitrinei, astfel că-l poți ceti și fără să intri [am avut tot răgazul pentru a intra, dar ușile erau încuiate]. Citesc și recitesc acest text, dar mă împiedic de această formulare: „o încercare de înțelegere a noimei constitutive a ființei umane”. „Mîna de factură bizantină”, cum se exprimă autoarea, este rezultatul a secole de meditație teologică, filosofică, estetică, iconografică. Acea mînă este chip iconic, este expresia unei spiritualități care acum fie s-a tocit, fie s-a diluat, fie s-a evaporat! 

Ei bine, nu prea văd unde este contra-dicția? În ce constă aceasta la nivelul instalației Contra.DictionNaturalismul este expresia depeizării, a anulării lui Dumnezeu, căci numai EL poate fi și ieri, azi și mîine și pururea - UNUL, neschimbat și stăpîn a toate. În consecință, Contra.Diction, este proiecția clară a unui non-sens. Un efort de înțelegere a „noimei constitutive” trebuie să dureze decenii și este, de fapt, miza artei laice. Arta realistă, academică, e atașată carnalității, senzualității, rugozităților, asperităților și lichidelor, ea nu se ocupă de ce e nepieritor, concentric, de ce este veșnic. Arta realistă este opusă iconicului. Nu există artă iconică, iconare, se pare, în afara sferei credinței în Dumnezeu. Mîna care binecuvintează este icoană. Icoana este slavă adusă lui Dumnezeu, în timp ce arta profană e - vanitate, proslăvire a omului, a perisabilității sale. Istoria e invenția omului. Cele două lumi nu sunt, prin urmare, contradictorii, nici nu se exclud neapărat reciproc. Ele există independent. Sunt două sisteme de referință, distincte. Este ca în pericopa evanghelică, care spune că nu poți fi slugă la doi stăpîni, ori ești cu Dumnezeu, ori cu mamona. Arta este ori cu miză spirituală, ori este exercițiu al minții umane, ferment al orgoliului acestuia, erzaț al manifestării teluricului. În plină tensiune (contradicție, cum ar veni) se află artistul, cînd nu e decis spre ce pol își îndreaptă mesajul, aspirațiile sau toropeala inimii. Avînd liberul arbitru la dispoziție, aceasta poate opta, ori-ori. Astfel văd eu, în puține cuvinte, contradicția Alinei Teodorescu, așa cum se desprinde aceasta din cele două componente ale gestului său artistic: lucrarea propriu-zisă, și textul care o însoțește.

Recomand cu căldură cartea lui Nikolai Tarabukin, Sensul icoanei (editura Sophia, 2008), una din multele posibile, în care autorul se ocupă exact de această dihotomie: icoană-tablou, de acolo decurge limpede explicația surselor celor două dimensiuni, la care omul și-a adus contribuția. Icoana este întruchiparea credinței, tabloul - „expresia subiectivă a personalității artistului, a ideilor lui, a concepțiilor lui, a atitudinii lui față de obiectul reprezentat” (Nikolai Tarabukin).

foto © vladimir bulat, mai, 2016

foto © vladimir bulat, mai, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Simeze ochiuldeveghe
commenter cet article