Lazăr Dubinovschi, marele sculptor basarabean (+ 1982), era de o generozitate proverbială. Şi o manifesta faţă de oricine, fără a face paradă cu asta. Cei care l-au cunoscut o mărturisesc, şi vorbesc cu toţii numai la superlativ despre omul Dubinovschi. Chipul acesta al boierului mărinimos şi bonom se regăseşte şi în portretul sculptorului lucrat în ulei de Dimitrie Peicev, în anul 1977 (în imagine). Tocmai pentru că avea o inimă largă, a lăsat o memorie frumoasă despre sine. Au trecut 25 de ani de la adormirea sa întru Domnul. Cu ocazia asta evoc o relatare hazlie a unei foste casieriţe de la UAP, care-şi amintea - când făcusem documentarea pentru albumul Lazăr Dubinovschi apărut la editura ARC - următoarea scenă. Sculptorul tocmai definitivase un nou monument pentru care avea de încasat o sumă destul de importantă, şi pentru care se prezentase la ghişeul casieriei. Avea o servietă neagră în care împinsese una după-alta pachetele cu bani, fără a-i număra. Nu număra niciodată paralele încasate drept onorariu. Ultima 1000 (mie)* (erau bancnote de 10 ruble) a împins-o înapoi spre oficiantă, spunându-i: "Eto, Vam na ceai!", adică i-a oferit o atenţie...echivalentul a vreo 5 salarii ale casieriţei - "pentru ceai". Personal pe mine pătărania asta m-a tulburat. Ăsta sigur nu era un moft al unui răsfăţat al comunismului...
* La acea vreme un salariu mediu în URSS era cam 170-200 de ruble
