Cu greu, visător, mă despart de "serialul" despre Gărâna (deşi va mai exista încă o secvenţă), pentru a relata pe scurt călătoria la Arbanasi, din preajma oraşului Veliko Târnovo. Acesta din urmă e unul din oraşele emblematice ale Bulgariei medievale, dar şi de astăzi. Arbanasi e în proximitatea acestuia, într-o zonă premontană, pitorească. Este un sat devenit foarte atractiv, deosebit de solicitat de localnici şi străini, dat fiind că e integral pus la dispoziţia serviciilor turistice. Localitatea a moştenit un număr de cîteva zeci de case din lemn şi piatră, din secolele XVII-XVIII, aceasta fiind şi perioada de înflorire, economică şi socială, a locului. De pe la 1800 Arbanasi intră în declin, iar întregul patrimoniu construit urmează un lung proces de degradare, pustiire şi prăbuşire. Deşi majoritatea caselor vechi au fost restaurate, şi refuncţionalizate, se mai pot vedea exemple elocvente a modului în care arătau casele iniţiale, cu cornişe foarte pronunţate, cu intrări semicirculare în beci, cu ferestre verticale doar în partea superioară a casei -- amintind cumva de culele vîlcene şi olteneşti. Am fotografiat pe interior şi exterior două specimene de acest fel, una dintre ele nu şi-a păstrat decît şarpanta de lemn, şi baza din piatră parţial făţuită, de rîu. Probabil, că într-un viitor oarecare şi acestea vor avea o nouă faţă.
Nu pot afirma că m-a convins aspectul actual al caselor, care dincolo de faptul că se prezintă cam la fel toate, diferite arătîndu-se doar dimensiunile caselor, şi numărul de deschideri ale ferestrelor, par prea lustruite şi sulemenite. Dacă analizezi cu luare aminte felul în care s-au raportat zidarii de demult la problemele planimetriei şi ale volumetriei, ajungi la concluzia că cei care au recondiţionat astăzi aceste edificii nu le prea înţelegeau limbajul, imperfecţiunea, intuiţia. În acest caz, problema trebuie pusă ca în chestiunea analizei aspectului icoanelor: cu cît sunt acestea mai patinate şi mai estompate cromatic, cu atît devin parcă mai convingătoare, mai autentice. Amprenta învechirii (cu lacune, înegrire, afumare, cariere etc.) e cea care le conferă dimensiunea confruntării cu trecerea timpului. Casele din Arbanasi sunt vechi doar pentru că se ştie că au fost vechi, că există atestări ale vîrstei lor înaintate; materialele de astăzi, inclusiv gips cartonul şi lavabila albă şi-au lăsat amprenta pe obrazul lor! Procentul de autenticitate a scăzut simţitor şi iremediabil. Profitul a devenit singura raţiune de a interveni pe monumente, în majoritatea dintre cazuri. Restaurarea e o pasăre foarte rară. Predomină: cîrpăceala, recondiţionarea, refacerea, cosmetizarea, întinerirea, substituirea etc. Cam aceleaşi lucruri le-am zărit şi în singura biserică în care am reuşit să intru, "Naşterea Domnului" (sec. XV-XVII), a cărei pictură este curăţată şi integrată de-o manieră la limita minimei rezistenţe; nu mai vorbesc de contraforţii de beton, care sprijină edificiul. Este cel puţin ciudat -- pentru un sit care este considerat rezervaţie arhitecturală. Ca să întunec şi mai mult acest peisaj al urmaşilor nerecunoscători, trebuie să pomenesc de uliţele localităţii, care erau fără îndoială, cîndva, pavate cu macadam, acum acestea sunt betonate otova, peticite cu tot soiul de materiale pe bază de ciment.
Biserica cu hramul Sfîntul Dimitrie, în curtea căreia am luat masa, acolo fiind un restaurant, este închisă publicului vizitator. Nicio informaţie nu ne explică acest statut. Pe geam se vede că pereţii conservă bună parte din pictura din cel de-al XIX-lea veac (asta aflăm de pe plăcuţa încastrată în zidul edificiului, în zona altarului, pe care o zăreşti doar dacă dai ocol monumentului). Diferenţa dintre case şi biserici este că cea din urmă e pe un singur nivel, întinsă pe orizontală, în general e mononavată şi are galerii laterale. De-a lungul pereţilor exteriori se observă lespezi funerare din marmoră, iar decorul acestora e oarecum repetitiv: elementele vegetale predomină (mere, rodii, struguri, liane), inscripţiile sunt în greceşte.
Lipsa de indicatoare face dificilă găsirea şi identificarea monumentelor, iar singurele care sunt la discreţie sunt restaurantele, hotelurile şi terasele, majoritatea lor amplasate în curţi răcoroase, îngrijite şi cochet amenajate.
