Filmul acesta documentar, regizat de Eliza Zdru, intitulat “Cantece pentru un muzeu” / “Songs for a Museum”, a rulat duminică seara la Muzeul Țăranului Român, în cadrul programului Astra Film on Tour.
Este o lucrare rară în peisajul autohton al documentaristicii, şi iată de ce. Tratează despre un subiect aproape abandonat de cei de azi: cîntecul strămoşesc al aromânilor fărșiroți (cei care, în comparaţie cu ceilalţi aromâni, care-şi denumesc propriul grai - armāneashti, îi spun acestuia - rrεmεneshti). Ei bine, aceşti aromâni fărşiroţi, despre care narează filmul, au fost descoperiţi de muzicianul şi entomuzicologul Grigore Leşe în satul lor natal, Cogealac, în Dobrogea, în vara lui 2007. De atunci, aceştia patru, care sunt "actorii" filmului Elizei Zdru, au colindat ţara-n lung şi-n lat, dar şi peste hotare în numeroase locuri...
Filmul "Song for a Museum" a avut un traseu lung, pînă să iasă la întălnirea cu spectatorii, în această toamnă, la festivalul Astra Film. Autoarea a lucrat la el practic fără deadline, pe îndelete, apropiindu-se subtil de personajele sale, analizîndu-le raţional, cu răbdare şi pricepere. Ea are şi avantajul de a le înţelege graiul, ea însăşi fiind aromâncă. Deci, avem o privire din interiorul etniei, de la nivelul "firului ierbii", fără detaşarea îmbibată de frigiditate a documentariştilor de meserie. Devine clar, că autorul empatizează cu aceşti patru bătrîni, pentru care tradiţia cîntecului şi a dansului este încă vie, prezentă, bătrîni care sunt la fel de bine lămuriţi, că această tradiţie nu mai are cui fi transmisă, căci nepoţii lor deja sunt dezinteresaţi de acest soi de perpetuare a specificităţii etniei din care fac parte. Şi nu este deloc accidentală denumirea acestui documentar, căci ea este dată chiar de cuvîntul rostit de cimpoerul grupului, care spune că acest "cîntat" nu se învaţă după note sau partituri, ci de la om la om, în timp, iar dacă nu va avea cui transmite această vocaţie, cînd el are deja 84 de ani, ea pur şi simplu va muri...va deveni o relicvă de muzeu, cu instrumentul său ancestral cu tot.
Cei patru nu au nimic din morga sau mulţumirea de sine a vedetelor apărute peste noapte; ceea ce-i mînă pe aceşti oameni bătrîni să plece la drum, nu arareori, la unul lung, anevoios, este dorinţa clară şi explicită de a vorbi şi de a cînta despre rudele, strămoşii şi neamul lor. Pleacă sprijiniţi în cîrje, gîrboviţi, uneori cu căderi inerente vîrstei, dar mereu blajini, voioşi, bine-dispuşi, zîmbitori şi curioşi...
Mai presus de orice, suprema învăţătură pe care o desprindem din acest film de 63 de minute, este întîlnirea cu normalitatea acestor oameni, care şi-a găsit vocaţia, locul şi menirea pe acest pămînt. Despre asta vorbesc ei celor din jur, despre asta cîntă şi dansează!
În vara lui lui 2010 cred, i-am ascultat pe viu pe scena din Piaţa Enescu din Bucureşti. Era un spectacol absolut de neuitat, cu mai mulţi cîntăreţi aşezaţi în semicerc, căci în acel moment simţeai că muzica cu adevărat nu are graniţe, acei bătrînei, asistaţi de Grigore Leşe, erau o mică părticică dintr-o indelebilă tradiţie muzicală, care-i înrudeşte cu tot ce a rămas mai autentic şi mai original în lume, în cîntarea vocală polifonică, laică şi numai, din Tuva, Altay, Albania, Sicilia şi chiar Tibet.
Fotografie: © 2013 Songs for a museum. All Rights Reserved.
