4 mars 2010
4
04
/03
/mars
/2010
08:35
Piesa se numeşte "EXILAŢII", montată după o povestire ("Немили-недраги"- Nedoriţii, neiubiţii sau Oropsiţii ) de clasicul literaturii bulgare, Ivan Vazov (1850-1921).
Povestirea a fost scrisă între 1882-1884, şi relatează evenimente din perioada anilor 1871-1876, cea mai fierbinte din epoca modernă a istoriei bulgare, însemnînd şi fazele de pregătire a detronării ocupaţiei turceşti, lăţite de secole pe teritoriile bulgăreşti...Acţiunea se petrece pe pământ românesc, la nord de Dunăre, la Brăila cea vestită şi cosmopolită. Un grup de bulgari-aventurieri, cu aspiraţii bahic-revoluţinare îşi găsec refugiul în acest oraş, vestit prin burghezia, viaţa mondenă şi hoţii săi. Dată fiind tema, te-ai fi aşteptat la un ton elegiac-eroic, mobilizant, căci oamenii ăştia se pregăteau cu adevărat să dea o lovitură nedreptăţilor, asupririi şi dominaţiei turceşti, iar până să se pună la cale o autentică şi credibilă mişcare revoluţionară, decid să monteze un spectacol, iar cu banii strînşi să cumpere arme şi muniţie...Dar după ce se joacă piesa se constată că multele şi neaşteptatele cheltuieli legate de această montare, au făcut ca încasările să fie mult sub aşteptări, aşa că, restul -- de ce nu s-ar face praf la cîrciumă?! Mai ales că bodega e deţinută de un bulgar, Strangea, care în sufletul său -- e şi el revoluţionar... Clişeele sunt spulberate, dejucate, scepticismul acestor revoluţionari face din ei nişte visători, aventurieri, aidoma poetului-vagabond, Brîcikov, care nu reuşeşte să vîndă niciun volum din poeziile sale înstăriţilor bulgari, căci poezia tace în faţa războiului, incertitudinilor şi a răzmeriţelor!
Impactul teribil dat de acest spectacol -- montat pe scena Teatrului Naţional din Sofia, în 2004, la un secol de la prima montare a clasicei povestiri a lui Vazov -- este dat atît de scenografie, cît şi de jocul actorilor, absolut organic şi convingător. Scenografia semnată de Elena Ivanova este de neuitat! "Solul" scenei se prezintă în permanentă mişcare, aluzie şi la "ţi se duce pămîntul de sub picioare", dar şi la "apele subterane" ale istoriei; iar cortina imensă care glisează lateral este şi digul Dunării şi zidul care îl separă pe exilat de ţara lui, de ceea ce e "dincolo". E, deopotrivă, şi "ecranul" propagandei anti-otomane, căci cetim pe acel impunător panou cu slogane scrise cu cretă albă: Fuck the Sultan, Samo Levski, Moarte ocupanţilor etc. Digul poate deveni şi pod, dacă-i reformulezi ecuaţia şi direcţia...
Sforţările combatanţilor devin, în spectacol, tot mai inconistente, mai lăcrămoase, nostalgice, şi încearcă să se agaţe de orice speranţă sau oportunitate. Fie -- şi de denumirile de localităţi întinse de-a lungul Dunării: Ruse, Ryahovo, Tutrakan, Silistra, Viena...Privirile lor se îndreaptă şi spre Serbia, cu speranţă, unde tulburările anti-turceşti capată proporţii înfricoşătoare pentru cei ce deţin puterea, astfel încît Marele Vizir Midhat Paşa -- pomenit de Vazov în povestirea sa, chiar de la început -- este nevoit să iniţieze şi să elaboreze prima Constituţie a Imperiului Otoman (1876). Midhat Paşa a fost şi guvernatorul Bulgariei (căci tatăl acestuia, era nativ din Rusçuk!), timp în care Bulgaria alterna mizeria socială cu o oarecare prosperitate economică. Acestea erau circumstanţele în care bulgarii pregătesc Marea Eliberare de la 1878; bulgari emigranţi numiţi de români şi cetaşi, probabil de la ceată? Principatul României a fost pentru un număr de haiduci şi revoluţionari, printre care se numără: Panaiot Hitov, Hadji Dumitru, Ştefan Karadja, Hristo Botev, Filip Totyu -- prietenă şi protectoare. Întreaga istorie a urcuşurilor şi coborîşurilor acestei convieţuiri şi colaborări este parcă picurată în această montare scenică, făcută cu ştiinţă, emoţie, curaj, asumare şi imaginaţie.
Să zicem împreună cu personajele lui Vazov, care a trăit el însuşi exilat în Olteniţa, Brăila şi Bucureşti, şi a învăţat româna: Да живей вечният съюз между България и Румъния! [ Trăiască pururea prietenia dintre Bulgaria şi România! ], şi să ne amintim de sloganul patrioţilor bulgari, cînd se întîlneau între ei: "Да живее България!" [Să trăiască Bulgaria! ].
Spectacolul "EXILAŢII" -- un regal artistic, care se sfîrşeşte apoteotic, cu imaginea combatanţilor transformată în monument, doar că efigia asta este pe roţi -- trenul pregătit să plece spre Serbia nu mai pleacă, întîrzie --, o compoziţie umană îngheţată, ridicolă, imaginea unei potenţialităţi continuu amînate, a unei aspiraţii devenite ironie şi surîs amar!
E de agăogat în final că Alexandar Morfov a făcut anul trecut un mini-serial de televiziune după aceeaşi scriere literară, aducîndu-l din nou pe Vazov în atenţia publică. Tema amplă a bejeniei, a "patriei imaginare", a înstrăinării este o permanenţă...chiar şi pentru cei de azi. Graniţele fizice au dispărut, dar a rămas ecoul lor în interiorul nostru. Unde mai poţi fugi?
Drapelul cetei conduse de Ştefan Karadja -- relicvă istorică.Partager cet article
