Amestec de spoială medievală incertă, oricum recentă, premodernă, ţaristă, sovietică şi moldovenească, Chişinăul se prezintă astăzi ca o urbe mereu surprinzătoare, mai ales prin faptul că e pentru toate gusturile. Chiar şi analfabet fiind te simţi bine aici, confortabil cel puţin, fără a fi disturbat de prea multă informaţie, civilizaţie, tangaj psihotic şi dătător de vertijuri cerebrale. Oraşul e şi mare, şi mic, deopotrivă, căci urbanitatea e puţină, anemică. Plămada lui orăşănească e recentă, iar aceasta nu tinde să sporească, căci falnicul cinovnic din praetorium încă se mai scobeşte cu degetul în dinţi, şi visează la pupăza din gardul matern, făcînd referiri la poeţi minusculi şi minimalişti. În cetatea asta e greu să ateşti continuitatea, veşnicia e cît firul ierbii de lungă, iar vremelnicia, desigur, devine simbol, fetiş* şi platoşă. Piaţa, talciocul, bazarul, secundul, sporovăiala ineficientă şi acră, adunările fierbinţi şi bahice, comemorările dese şi însoţite de corzi bine încăluşate, amarele jalbe pe seama altora, chinurile rătăcirii într-o istorie neînţeleasă, şi ar mai fi şi altele -- iată dimensiunile existenţiale ale neuitaţilor mei concitadini. Căinţele şi remuşcările îi vizitează uneori, dar le trece repede, nurofenul, niciodată prisositor, slăbeşte iute senzaţia de rău. Înecaţi în propria lor silă, îşi duc viaţa gospodăreşte cu sentimentul că un nou început este oricînd cu putinţă, dezirabil, fungind oleacă, poate, pe la venezii şi padove, alcăturind acolo alte famelii şi alte destine.
Privesc această fotografie, făcută în iunie a lui 2004, şi mă gîndesc la cît de departe am ajuns în acest oraş cu ambiguitatăţile, bilingvismul, lipsa de igienă (inclusiv morală, sau mai ales din asta!). Dar chiar aşa, i-a venit cuiva ideea să scrie o istorie a wc-ului moldovenesc? Ar ieşi, sunt încrezător, una cu deloc mai prejos decît cea a heruvimilor...este o întreagă anti-civilizaţie care nu este încă eradicată. Totuşi, ce energii nesubînţelese mînă pe aceşti oameni să se repete cu aceeaşi informaţie? De ce e nevoie şi de un stencil, în tandem cu o plăcuţă? Ambele, desăvîrşit, bilingve...Oh, da, ziceam, frugal, mai acana, despre confortul pentru toţi.
* recomand filmul The Mascot, Fétiche (1934) a lui Ladislav Starevich, unul din primele exemple din istoria cinemaului, de osmoză dintre animaţie şi film, desigur, negru-alb.
