Adevărul este că acest roman m-a cucerit de-a dreptul, iar vraja lui se manifesta mai ales în toiul nopții, după ce dormeam o parte a acesteia, și-apoi mă trezeam, și mai mușcam o halcă din carnea-i narativă, mustoasă.
M-a cucerit mai ales coperta originală a cărții, din care versiunea românească a preluat doar o prea mică parte (poate că ar fi fost mai nimerit să se fi preluat cea originală?). Autoarea, Jessie Burton, pare de-a dreptul încîntată de versiunea grafică propusă de Ami Smithson și Lisa Perrin. Pentru că autoarea a pledat pentru această viziune, m-am întrebat, cum s-a ajuns la această atît de elaborată și atipică abordare pentru o carte de ficțiune contemporană. Am și găsit răspunsul, din gura celor două care au elaborat această minunată copertă. Ceea ce a ieșit nu mai este doar o ilustrație, ci un concept sintetic, pictat efectiv de Lisa Perrin - o graficiană din Lisabona, stabilită în Cleveland.
Trecînd de copertă, constați că intriga este asamblată după rețetarul unui policier. Iar Jessie nu numai că stăpînește tehnicile acestui gen literar lăsate literelor britanice de către (mai ales) Agatha Christie, dar știe să și dozeze cu maximă dexteritate informația, astfel că face atractiv textul său pentru un public cît mai larg, de la cetitorii de reviste glamour, pînă la experții de artă, istorici și cunoscători în ale umanioarelor, de care nici nu bănuiești...Simți, totuși din carte, un anume duh care adie dinspre mentalitatea cultivată demult, cu tact și răbdare de către reviste globaliste, precum Vogue*. E normal să fie așa, căci Jessie Burton scrie (și) pentru Vogue.
Intuiesc că orice categorie de oameni învățați va profita de pe urma experienței de a fi parcurs acest roman de 400 de pagini! Ciudat lucru, renunțasem demult să îmi mai pun mintea cu scrieri de ficțiune care depășeșc jumătatea acestui volum. Dar „Muza” m-a ținut captiv - chiar dacă cu intervale și pauze - pînă la ultima pagină. Mai mult, am parcurs cu mare interes lista bibliografică. Asta chiar că m-a făcut să surîd. Adică, de ce-o fi simțit nevoie autoarea să-și etaleze sursele, să-și exteriorizeze erudiția? Pentru că, în fond, romanul este o ficțiune, iar izvoarele din care s-a adăpat Burton puteau fi ținute ascunse, și pe care le-ar fi intuit doar niște cunoscători & diletanți autentici, fiecare din domeniul său.
Bibliografia e împărțită pe teme: Artă, Londra, Spania și Războiul Civil din Spania, Trinidad și experiența celor din Caiabe în Anglia, Radio, Film. Fiecărui personaj i s-ar putea aloca o bibliografie aparte, iar cele 6 capitole ale romanului ascund, de fapt, un soi de arheologie a scrisului, în subteranele căreia trebuie să poți și să știi să te afunzi. La un prim nivel, avem un roman polițist, cum spuneam deja, și se poate rămîne confortabil pe suprafața acestei membrane narative pentru a considera această scriere o reușită. Sau nu. Dar cred că-și merită pe deplin premiile, și numeroasele traduceri, apărute deja, și cele care le vor urma.
Planul pe care aș dori eu să insist este unul ceva mai ascuns, chiar mai incifrat. Îl intuiesc. Este drama umană a singurătății, raportată la viața Sfintelor Rufina și Justa, martirele din primele veacuri ale creștinismului, prăznuite în lumea iberică în 19 iulie. Erau două surori, și locuiau în Sevilla, în época romana, cum aflăm prin gura Teresei Robles, povestindu-i stăpînei sale, Olive Schloss, în conacul din Arazuelo, unde familia Schloss se refugiase din Viena, în care familiile de evrei se simțeau tot mai strămtorate, mai nesigure...
Povestea celor două martire a dat naștere tabloului Rufina și leul - atribuit, prin fire încîlcite de Burton, spre a ne face să credem asta, lui Isaac Robles, fratele Teserei Robles. Acești doi tineri au fost angajați de familia Schloss, ca să-i ajute în exilul lor autoimpus, în Spania profundă, să se descurce într-o gospodărie rurală care era departe de Londra și Viena. Au venit aici pentru a se simți acasă. Harold și Sarah Schloss erau părinții celei care a pictat de fapt tabloul, Olive, o tînără ambițioasă, talentată, pasională, capabilă, se va vedea, de jertfă din iubire pentru Issac, el însuși un talentat pictor, dar împăcat, probabil cu statutul său de argat la niște străini.
Doar că lucrurile se complică din momentul în care Teresa în loc să-i prezinte lui Harold Schloss - un dealer de artă, cu galerie în Paris - un tablou al lui Isaac, pune pe șevalet o lucrare de Olive Schloss. Era Sfînta Justa în fîntînă, pe care chipurile l-ar fi pictat Issac, și pe care Harold l-a primit cadou de la familia sa, Sarah și Olive. În acel moment de derută, doar pe chipul Teresei, care pusese la cale această stupidă rocadă, „se citea victoria sălbatică” (p. 185).
Harold era încîntat de ce vedea în fața ochilor: „N-am mai văzut așa ceva de foarte mult timp. Liv, arăți de parcă tocmai ai văzut o fantomă, a zis tatăl. Sper că nu ești supărată că domnul Robles nu v-a pictat într-un stil mai protocolar? (ibidem). Minciuna din acel moment va sta la baza întregii investigații intreprinse de cei la Institutul Skelton, prin expertul Edmund Reede, fost funcționar al ambasadei britanice în Spania, în timpul războiului civil de acolo...
Se produsese o enormă minciună, o cacealma, care a schimbat din acel moment viețile tuturor celor implicați. Asta era în aprilie 1936. Războiul civil din Spania urma să se declanșeze, după ce Frontul Popular din acea țară cîștigase alegerile. Tabloul Sfînta Justa în fîntînă a plecat la Paris, și fusese achiziționat de nimeni alta decît Peggy Guggenheim, invocată în mai multe rînduri în roman. Inclusiv o scrisoare, citată in extenso, adresată de aceasta lui Isaac Robles (vezi pag. 229-230), inexistentă în realitate, desigur. Celălalt, Rufina și Leul, l-a scos din Spania Sarah Schloss, împreună cu o fotografie a autorilor, care urma să ajungă apoi la Muzeul Prado.
Totuși, Burton îi citează cartea de memorii a lui Peggy Guggenheim, Confesiunile unei dependente de artă, apărută în anul 1960. Acest volum conține un mic amănut de care, cred, s-a agățat și Burton, cînd a gîndit „Muza”. Din acest detaliu biografic s-a născut Odelle Bastien, cea care reprezintă vocea naratorului din roman, o tînără de culoare din Trinidad /Caraibe, ajunsă la Londra.
Peggy Guggenheim și-a deschis o galerie în Londra, care s-a numit Guggenheim Jeune. Numele i-a fost propus de către Wyn Henderson, care era secretara lui Peggy. Tot acesteia din urmă i se datorează și cîștigul de cauză obținut de Guggenheim în chestiunea unei „expoziții de sculptură”, pe care vama britanică nu dorea să o lase ca „manifestare artistică”, ci putea „fi admisă doar dacă exponatele erau acceptate separat, ca bucăți de bronz, marmură, lemn etc, ceea ce ar fi însemnat ca eu să plătesc taxe mari pentru ele...”, scrie Guggenheim în memoriile sale (tărășenia este pe larg descrisă la pag. 60-61, ed. rom.). Bref: Wyn Henderson a reușit să mobilizeze criticii de artă, încît cazul a ajuns în Camera Lorzilor, și de atunci orice expoziție putea ajunge în Anglia fără aprobarea directorului de la Tate Gallery, cum era încetățenit pînă atunci.
În „Muza” Odille, secretara de la Institutul de Artă Skelton, se opintește să afle adevărul acelui tablou, reapărut din „adormire” („sleeper”- a lost masterpiece): Rufina și Leul, în iunie-noiembrie 1967. Tabloul developează adevărata personalitate a celei care se numește Marjorie Quick, ascunsa sub acest nume Teresa Robles, acea tăntăloaică, de 16 ani, cum o numise frate-său, care schimbase un tablou de Robles cu unul de Olive Schloss. Aceștia din urmă au murit în împrejurimile lui Arazuelo, împușcați de un ins plătit de tatăl fraților, după ce Issac instigase (plătise) niște oameni din anturajul lor, să le incendieze gospodăria părintească...lucrurile sunt complicate, și se pot afla din paginile romanului.
Ce mă intersează mai ales în această scriere, este felul în care Julie Burton reușește să grefeze o dramă din zorii creștinismului, cea a Mucenițelor Rufina și Justa, pe soarta cîtorva oameni, din categorii sociale diferite, dintr-o vreme în care ea nici nu era născută. Julie Burton a venit pe lume în 1982, în plin ev al celei care a imprimat Regatului Britanic numele său, Margaret Thatcher. Iconografia celor două mucenițe este deosebit de bogată în arta spaniolă, și acest lucru e strecurat cu generozitate în trama romanului. Doar că interpretarea temei martirice este nițel forțat inserată în destinele celor care sunt implicați în roman și, personal, cred că adevărata muză este chiar lupta dintre puritatea inspirației și falsitatea adesea endemică a omului.
Teresa Robles, devenită Marjorie Quick, după moartea Olivei, se pomenește departe de casă, în Anglia, iar după război printr-un concurs de împrejurări, care au legătură cu Edmund Reede, ajunge să aibă propriul birou într-un institut prestigios, o instituție care avea incizat cu litere de aur acest minunat aforism: ARS VINCIT OMNIA. Ce-ar mai fi de spus? Teresa e adusă la Londra de familia Schloss, sub pretextul că aceasta este de fapt Olive, fiica lor. Ea „își plătise fuga cu sîngele lui Olive” (pag. 381), ea a scos cu sine o poveste, destinele a două familii, precum și chezășia că misterul artei și al iubirii unilaterale dintre Isaac și Olive va rămîne nedesferecat. Dar între ei Jessie Burton a pus un tablou, și cu asta a complicat rău lucrurile. Dacă nu era „povestea” tabloului, puține lucruri ar mai fi rămas memorabile...Oare să fie întîmplător faptul că apariția acestei scrieri de ficțiune este posterioară descoperirii unor piese de Murillo, cu portretele celor două mucenițe iberice, Rufina și Justa, care au aparținut familiei Rothschild, dispărute din Paris, în 1941? Mi-ar fi plăcut ca Burton să fi pomenit și de aceste minunate realizări murilliene...
* un singur exemplu: „La început, Lawrie nu mă întrebase nimic despre Trididad. Nu știam dacă o făcea din politețe sau chiar nu era interesat, dar indiferent cum a fi fost, mă bucură faptul că el nu accentua diferențele dintre noi, în materie de experiență de viață. Învățasem latina și îl citisem pe Dickens, dar văzusem și cum fetele cu pielea mai deschisă au parte de mai multă atenție din partea băieților, printr-un mecanism pe care probabil nici măcar băieții nu-l pricepeau. Majoritatea „diferențelor” fuseseră create de pielea albă a englezilor. Și totuși, pe malurile Tamisei, complexitatea vieții de pe insula noastră se reducea la un fenotip: negru.
Practic, fiecare englez, pînă și cei mai înțelepți, credeau că noi am avea mai multe în comun cu un sudanez decît cu ei. Dar ce știam eu despre Sahara, despre cămile, despre beduini?” (pag. 159).
