După lectura cronicii semnate de Andrei Corbea, despre publicarea în germană a romanului America de peste pogrom, a ieșeanului Cătălin Mihuleac, mi-au atras atenția și acuratețea cu care autorul subliniază „acest stil inconfundabil, cu propoziții scurte, replici sacadate și împănat cu jocuri de cuvinte / bons mots, unele de-a dreptul memorabile, livrate cu o viteză amețitoare”, - care nu e nimic altceva decît chiar haina romanului. Apoi, fraza care m-a determinat să caut romanului lui Mihuleac a fost aceasta: „cititorii romanului Oxenberg & Bernstein au avut a sesiza încărcătura incendiară – riscată și în original – a acestei maniere de a povesti „rîzînd“ istoria ca pululație de mecanisme ucigașe: un „rîs“ ca o crampă menită a preveni sau disimula invazia unei tristeți nesfîrșite față cu amestecul dintre cruzime și grotesc din spectacolul ucigaș în care măștile civilizației cad, pentru a lăsa loc doar manifestării slobode a instinctualității primare și primitive, victorie deplină a periferiei imunde asupra iluziei „progresului“ și „emancipării“ ființei umane de povara pulsiunilor ancestrale”.

M-am pus pe cale, să caut opera cu pricina! Căci sunt în așteptare de multă vreme să descopăr scrieri literare care să mă marcheze, și să mă pună serios pe gînduri, să-mi însămînțeze meditația, așa cum a făcut-o altădată un mare roman al secolului XXI, Austerlitz (2001), a lui W.G.Sebald. Au trecut zece ani de atunci, de cînd a apărut în românește (între timp, romanul a fost reeditat, în 2015), un deceniu de experimente, de lecturi multe, diferite, unele entuziasmante, altele de care am tras cu greu, posace, grafomane...Vroiam ceva pe măsura lui Austerlitz.

O recomandare ca cea făcută de profesorul Andrei Corbea - nu mă putea lăsa indiferent, căci dincolo de competența sa în materie de germanistică, îl știu un admirator al operei lui Celan, iar cartea domniei sale, Paul Celan și „meridianul” său (Polirom, 1998), m-a învățat cum să înțeleg poetica și destinul marelui cernăuțean. Pe cale de consecință, pentru că a vorbit despre America de peste pogrom, îmi devenea clar, că era o lectură de neratat pentru mine.

Am parcurs America de peste pogrom în două zile și o noapte! Pentru că am și dat-o altcuiva spre lectură, îmi lipsește textul de sub nas. Îi resimt lipsa. Vreau să-i simt duhoarea și aroma, deopotrivă. Chiar nu aș fi bănuit - deși nu mai sunt demult un puști, am văzut multe și am trăit multe! - că se poate scrie în acest fel despre fapte și evenimente atît de nedrepte, imunde, pestilențioase, terifiante, demonice pe alocuri. Cum? Felul în care o face Cătălin Mihuleac este, tehnic vorbind, similar cu povestea narată de W.G.Sebald, doar că ieșeanul nostru parcă surîde mereu, într-un colț al gurii. Pe cînd ochii săi lăcrimează, plîng întrascuns. Nu se poate, îmi tot dădea ghes conștiința, cum e să vorbești despre ororile imposibil de articulat în cuvinte din țara ta cu atîta candoare, pe cînd știi că încleștarea dinților e singura atitudine pe care trebuie să o ai?

Pe de o parte, Golda/Golduța/Dora este, după mine, personajul chintesențial în toată construcția imaginată de Cătălin Mihuleac; ea este cea care de jună visa să ajungă la Hollywood, să scrie scenarii de succes (vis pe care l-a desăvîrșit un alt conațional al său, I.A.L.Diamont, născut în Ungheniul vecin cu Iașul, cîștigător de Oscar, în 1960); ea cea care își duce rățuștele galbene de jucărie în vacanță, și le pune să înoate în Marea Nordului; ea este cea care asistă la violul colectiv al propriei mame (cu groază mi-am amintit de episodul din Cartea Regilor 19, 24-29, doar că acolo levitul și-a dat singur femeia pe mîna bărbaților din Gabaa); e martoră la raptul din propria casă a tatălui și a fratelui său de către regimul antisemit; ea este cea care, în oribila zi a lui 29 iunie 1941 (trupele germane începuseră invadarea URSS cu o săptămînă mai devreme, iar România fiind aliata Germaniei, a intra alături de aceasta în război!), cînd Pogromul de la Iași a zguduit din temelii țesutul societății românești, l-a salvat în plină stradă pe Rabbi, salvîndu-se astfel și pe sine; ea este Golda care uimește prin meșteșugul său de croitoreasă, și de bricoleur textil, odată ajunsă la Viena, și tot acolo e „găsită” de Făt-Frumos, și dusă în America, doar că în SUA nu mai era Golda, ci Dora; fie că vorbim despre Dora Bernstein (fostă Oxenberg, fiica lui Jacques Oxenberg, marele ginecolog din Iașiul interbelic, specialist în nașteri prin cezariană, pe care creștinii noștri, cu „evlavie creștinească”, probabil, îl numeau „marele pizdar” și „iudă belită”!), fie despre Golda,  dar tot despre „aur” vorbim, despre aurul inepuizabil și imposibil de descris al ființei umane, al caracterului feminin care știe să iubească, să urască, să se răzbune, și mai ales să rabde, să pună la cale, să ... 

Pe de alta, Sînzianei Stipiuc, devenită Suzy Bernstein, prin căsătoria cu fiul Dorei, este cea care povestește într-un fel determinant despre noi, românii, despre țara noastră, despre lumea noastră second-hand, numită glumeț-precupețesc: vintage. Ea este cea care e născută în plin comunism, în orașul de baștină al Nadiei Comăneci, iar acest amănunt o translata cumva imaginar, și în chip simbolic în America, în care Sînziana nu visa să ajungă, așa cum și-o dorea de mică Golda Oxenberg! Suzy Bernstein descoperă în America minimalismul. Pentru mine, ca istoric de artă, nu este un amănunt oarecare, cum nici pentru Cătălin Mihuleac nu era atunci cînd l-a ales, și l-a accentuat. Autorul optează special pentru minimalism, spre a-i defini mai explicit caracterul minimalist al Sînzianei (nu am de gînd să produc un spoiler, de aceea nu explic deloc). Orice izm ai pronunța astăzi, îl poți asocia lejer cu comerțul, „bienializarea”, promovarea agresivă, globalizarea; și doar minimalismul a rămas un stil artistic în sine, auto-reflexiv, sobru, simplu, lăsat cumva în umbră; iar viața minimalistă e doar pentru unii, puțini; deși Sînziana a devenit americancă, răspunzînd la caraghiosul Suzy, persistă în a fi trează, dubitativă, calculată, povestitoare, tonică, iscoditoare, anume ea este cea care-i capabilă să-și dea seama, că viața autentică a acestei lumi e de fapt ca o „viață de tinichea, viață la mîna a doua, obială zdrențuită“. Nu pot să mă abțin în acest context să nu amintesc de cartea Svetlanei Alexievici, Vremuri second-hand, care tare se potrivește pentru a înțelege secundaritatea și precaritatea vieții de după comunism, într-un areal geografic post-comunist. În fapt, nu ne trăim propria viață, fiind incapabili de așa ceva, ci a altora, a vedetelor de carton, a îmbogățiților acestei lumi, vieților celor pe care nu-i vom cunoaște niciodată, noi, cei superficiali în opțiuni, tabloizați, iuți în pasiuni, grabnici la mînie, incapabili de a zice în public: „am greșit, iertați-mă!”.

America de peste pogrom este acel ceva (nu știu exact ce este: roman, eseu, pamflet, poem în proză, tratat de etică, filipică morală?!?) care ne-a lipsit în societatea românească, este un manifest necesar și urgent al unei conștiințe publice scăpate de necroza care ne macină pe ceilalți; căci nu ne mai lecuim de povara propriei suficiențe, de evlavia fățarnică, bisericoasă, de incapacitatea de a ne fi rușine de istoria noastră recentă și mai puțin recentă, pentru că nu învățăm căința și nu o practicăm, deși ne credem creștini ortodocși, majoritari (turma șterge urma?); o spun responsabil, în nume propriu: nu în numele lui Hristos a menținut biserica ortodoxă sclavia pînă în secolul al XIX-lea, nici tăcerea noastră asupra Holocaustului românesc nu mai este de amînat pînă-L vom uita cu totul pe Hristos!

Să învățăm blîndețea, recunoștința, toleranța și iertarea lui Rabbi, care nu precupețea la a spune, firesc: „Mergi în sufletul meu!”...cred că spiritul public are acum nevoie ca niciodată de acest sentiment, de această înțelegere tămăduitoare.       

Într-un recent interviu acordat canalului Radio România Cultural, pictorul și scriitorul Petru Vintilă jr. afirma că pseudoromanul Lucia Ferescu sau Steaua dimineții, ed. Compania, 2016, a fost inițial un soi de eseu, topit ulterior în capitolul al treilea al acestei scrieri. A mai spus că acelei narațiuni îi lipseau dialogurile, vocile unor personaje care să facă mai perceptibilă și mai vie cavalcada ideilor, informațiilor și acțiunilor din cuprinsul acestei scrieri care debutează într-o toridă zi a lui 1835, și se încheie tot într-o zi de iulie, a anului 2060.

Să recitim pasajele din acest pseudoroman: „Ziua aceea de iulie a anului 1835 pogorâse asupra Bucureștilor o căldură cumplită. Soarele parcă se topise pe cer, aerul ardea ca o văpaie de cuptor și întreaga fire încremenise, lipsită de cel mai slab firicel de vânt. Vipia alungase de pe ulițe deopotrivă oameni și animale, toși și toate căutând o umbră anemică de iluzorie răcoare. Marele târg se pustiise, vlăguit, și amorțise sub lava ce se revărsa necontenit din soarele nemilos.” (pag. 17);

„Ziua aceea de iulie a anului 2060 pogorâse asupra Cetății Eterne o căldură cumplită. Încă de la primele ore ale dimineții, soarele parcă se topise pe cerul de un albastru spălăcit, înfierbântând nefiresc pământul. Aerul frigea ca o văpaie de cuptor încins la roșu, indicând iluzia unor torente invizibile de lavă ce se revărsau peste Cetatea Eternă.” (pag. 314).

Între aceste două zile de iulie se întinde o fantasmagorică urzeală narativă, care te face să o parcurgi cu sufletul la gură, uitând de secole, biblioteci, geografii, școli, apartenențe religioase etc. Petru Vintilă și-a scris, am putea spune, romanul vieții; a spus în el cam tot ce crede, știe, cunoaște, cam cum vede el șarpanta întregului univers, din care pământul e doar o fărâmă zguduită de controverse, neliniști, războaie, convulsii, cataclisme, molime, secretomanie și fanatism, din care, în esență, înțelegem că „mântuirea nu este ce pare a fi” (pag. 68).

Lucia Ferescu se naște în acel îndepărtat an, 1835, într-un ev încă fanariot, în familia polcovnicului Ferescu, pentru ca la scurtă vreme (încă de la momentul botezului) să ajungă să uimească pe toți din jurul său, prin excepționalele calități intelectuale care s-au arătat de timpuriu, și care i-au asigurat, deopotrivă, longevitatea, clar-vederea, nemurirea și ubicuitatea...Ea a venit pe pământ cu o prețioasă misiune: să vorbească despre lumile extramundane, despre fenomenul OZN privit prin prismă religioasă, despre rolul omului/oamenilor de a furniza material genetic unor civilizații superioare etc. Chestiunea cunoașterii este o chestiune a celor aleși, puțini, inițiați, tot astfel cum religia e creată pentru mulți, în timp ce credința e dăruită celor foarte puțini, „chemați”. În fapt, întreaga scriere romanescă este o pledoarie și meditație asupra acestei probleme: religia este un fenomen ontologic, și e caracteristic ființei umane, sau i-a fost inoculat acestuia de entități suprafirești, mult superioare acestuia, care se află dintotdeauna și pe pământ și în afara lui?

După cum vedem, Petru Vintilă jr. nu se dedă doar la a construi cu un apetisant meșteșug o foarte pasionantă Poveste, care se întinde cronologic pe mai bine de două veacuri - ca două zile - ci „dizolvă” în acest text o sumedenie de referințe, date, nume, idei, locuri, păreri, rezultate ale unor descoperiri științifice și chiar monade revelate. Prin fața ochilor și a minții ni se perindă imagini de tablouri, dialoguri lungi, arguții, fragmente de texte esoterice și gnostice, apocrife, artefacte arheologice, rezumate de cărți aflate departe de opaițele academice; astfel că înțelegem într-o manieră și mai convingătoare că, într-un sens mai larg, Lucia Ferescu este un profet într-o lume în care confuzia și ignoranța par să fie în chip perfid dirijate, amplificate, strict supravegheate; o realitate dură, în care acest gând al lui Mircea Eliade sună cu o forță care nu are cum să nu-ți dea frisoane, ca acel clopot care bătea de capul lui la botezul Luciei Ferescu: „Misterul incomprehensibil al nimicirii Creației de către propriii ei creatori”.

Ce vrea să spună asta? Că „nu ne aducem aminte despre cei care au fost înainte, dar despre cei care vor veni pe urmă nici o pomenire nu va fi la urmașii lor”(Ecleziastul, 1, 11); versiunea Septuagintei vorbește mai ales despre cele neînsuflețite: „Pentru cele de la început nu este amintire, iar pentru cele neîmplinite la urmă nu va fi amintire, la cei care vor fi până la urmă”, și mai departe: „Eu, Ecleziastul, am fost rege peste Israel, în Ierusalim. Și inima mi-am pus-o să caute și să le cercteze cu înțelepciune pe toate câte sunt sub cer; căci grea frământare le-a dat Dumnezeu fiilor omului ca să se frământe cu ea. Am văzut toate făpturile care s-au înfăptuit sub soare și, iată, toate sunt deșertăciune și căutare de vânt. Ce e strâmb nu va putea fi îndreptat și ce lipsește nu va putea fi numărat (...) căci în belșug de înțelepciune (este) belșug de cunoaștere, iar cel care sporește cunoașterea va spori durerea.” (Ecleziastul 1, 12-14, 18).

În esență, întreaga zbatere a omenirii să în aceste rânduri ale Ecleziastului...întreaga experiență umană, a umanității confirmă relativismul cunoașterii, care se raportează mereu la Ceva sau la Cineva. „Domnul a făcut toate pentru o țintă, chiar și pe cel rău pentru ziua nenorocirii” (Pilde 16, 4). Iată la ce consluzie ajunge Lucia Ferescu, în lungul său dialog cu tânărul savant Alexandru Theodorescu (un imaginar discipol al lui Ioan Petru Culianu, despre al cărui tragic sfârșit se vorbește la un moment dat): „Decriptarea corectă a textelor Facerii și a Apocalipsei ne oferă informații prețioase despre adevăratele „lucrări cerești tainice” ale supercivilizațiilor extraterestre. Ingineria lor genetică a fost ascunsă sub un înveliș religios, al cărui discurs a fost voit arhaizat, în spiritul vremurilor biblice, și împănat cu povești aparent naive. Astfel, povestea „naivă” a păcatului originar, așa cum este relatată de textul Bibliei, camuflează un diferend științific axat exclusiv pe ingineria genetică, abordată diferit de Dumnezeu și de Satana. Singurul și adevăratul motiv al conflictului dintre Dumnezeu și Satana, care a dus la războiul dintre cele două tabere, a fost generat de structura ADN-ului uman. Stabilit prin inginerie genetică de specialiștii lui Dumnezeu, el a fost modificat ulterior de cei ai lui Satana, „păcatul originar” nefiind decât un pretext religios comparabil cu firul epic aparent naiv al Facerii, dar și al întregii Biblii. „Și s-a făcut război mare în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Iar balaurul și îngerii lui au stat în luptă.” (Apocalipsa 12, 7)  -  (pag. 250-251).

Acest pasaj lămurește cu vârf de măsură întregul mesaj pe care Lucia Ferescu este „autorizată” de creatorul ei să ni-l transmită, înainte ca ciclul existențial în care ne aflăm să se apropie de final (totuși, anul 2060 nu e chiar așa departe, iar ritmul evoluției tehnologice poate chiar va și accelera și scurta acest parcurs cronologic!). Poate că nu e nicidecum întâmplător faptul că undeva în proximitatea noastră, în Vlasac, pe partea sârbească a Dunării a fost dezgropată în 1970 o piatră, pe care filologul sârb Vida Tomic ar fi cetit următotorul text, scris într-un alfabet care premerge celui sumerian cu două milenii: „Totul se petrece în cicluri și, când termini de băut paharul vieții, te întorci în praf.” (pag. 237).

Nu știm exact cărui dumnezeu slujește Lucia Ferescu, dar asistăm la o reală și panoramică confruntare între ea, și demonul Cunoașterii, Lucifer, dezbatere a cărei incadescență o depășește pe cea a zilelor de iulie de la debutul și finalul cărții...totuși vocea lui Iisus, prin scrierea de bătrânețe a Apostolului Ioan, ne spune următoarele: „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească văuă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina și odrasla lui David, steaua strălucitoare a dimineții” (Apocalipsa 22, 16). De aici încolo orice dezvoltare speculativă se poate multiplica după darul și chemarea fiecăruia...

O scriere ezoteric-literară cu adevărat pasionantă, erudită, documentată, conectată la informațiile și cugetările cele mai vii și mai actuale, la cercetări existente în fizică, astrofizică, medicină, genetică, arheologie, și mai câte altele, de accea este cu atât mai misterios faptul că existența ei în „piața ideilor” naționale este atât de anemică, tinzând spre zero...Dar asta, din punctul meu de vedere, poate fi o dovadă cât se poate de clară, că scrierile cu adevărat valoaroase nu trebuie „marchetizate” cu orice preț, nici trâmbițat prea mult nu e nevoie despre ele, ci se cade ca acestea să fie descoperite, savurate ci încetul, dezghiocate cu țârâita, latent, căci în acest fel poate produce și un efect placebo cititorului autentic, liber, neostenit, vicios în ale cunoașterii. 

1. Formidabilul volum, „Camera de povestit” (O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume), semnată de Michael Paterniti, și apărută recent în minunata Colecție Narator, a editurii Publica, este o incursiune în interiorul culturii gurmande, a rafinării ideii de mîncare, în contrast cu cea comună, de hrană. O astfel de carte vine să arate că era globalizării ne îndepărtează tot mai mult de natură, de gesturile și lucrurile firești ale omului, de năzuința sa de a fi fericit, iar pentru asta nu-i trebuiesc prea multe. Omul are nevoie de „Divinitate, nu de utilaje”, spune la un moment dat Ambrosio.
2.  
3. „Voyage d’Italie ou Dissertations critiques, historiques et philosophiques sur...” de Marquis de Sade (1995)...La Neapole...un prilej de dezmăț organizat, fulgerător consumat. De Sade povestește că în piața mare a orașului se ridica o scenă mare, grosier înjghebată, pe care se zideau stive de mîncare, piramide de pîine, pește uscat, hălci de carne de vițel, într-un soi de opulență haotică. Era prezentă și o scenografie cu valuri, alături de păstori făcuți din carton, oi, precum și cu o corabie care aducea cele necesare oamenilor simpli, săraci, lipiți pămîntului. Decorațiunea creștea pofta în cei care de-abia așteptau să se dea startul la prădăciune și dezmăț! Printr-o salvă de tun. Erau mulți care veneau să caște gura doar, dar și mai mulți dornici să se înfrupte, să se încaiere, să fure, să aibă prilejul de a scoate cuțitul din ascunzătoare...Uneori, paznicii nici nu reușeau să păzească bine obiectul ispitei, că și erau atacați!
4.  
5. Ștefănucă, în romanul „Așteptînd ceasul de apoi”, de Dinu Pillat (ed. Humanitas, 2010) : „Mișcarea Vestitorilor nu se desemna, într'un fel, ca o grupare de misionari laici, care își propunea să reformuleze societatea contemporană, în cele mai multe cazuri creștină doar cu numele? O luptă de cruciat îl aștepta chiar cu oamenii din țară, așa că renunțase de la sine la ideea de a urmări același lucru tocmai în China, Africa de Sud sau insulele Polineziei” - p. 82.
6.  
7. Nu e o struțocămilă verbală, e încercarea sau poate tentativa de a mima măcar multitudinea limbilor în care a apărut această carte copleșitoare pe care, fără exagerare, am devorat-o în zilele Săptămînii Luminate; Poate Estera a apărut în ultimele zile ale postului mare și în românește. Înainte de asta scrierea a fost tradusă în: norvegiană, daneză, estoniană, maghiară, ucraineană, franceză, italiană, neogreacă, suedeză, portugheză, finlandeză, slovacă, braziliană, olandeză, albaneză, bulgară.  Katia Petrovskaia este autoarea acestei autentice bijuterii literare, deși editorul român a preferat să-i păstreze ortografierea germană a numelui, Katja Petrowskaja, așa cum ea însăși își semnează textele pentru publicațiile germane, tot astfel i-a apărut numele și pe titlul cărții ei de debut, Viellecht Esther, la Suhrkamp, în martie 2014, după ce a fost declarată cîștigătoare a premiului Ingeborg Bachmann, în vara lui 2013.
8.  
9. Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță, face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!
10.  
11. Evgheni Vodolazkin, Aviator (2016): Povestea adusă acum de Vodolazkin este despre un individ, Inochentie (Иннокентий), care a uitat totul, s-a pomenit într-un pat de spital, în anul 1999, cu memoria într-o stare de tabula rasa. E la o vîrstă destul de înaintată, din moment ce tot ce uitase începe a se developa însă de la revoluția bolșevică din 1917, apoi revine imaginea Gulag-ului, a gerurilor de acolo de minus 40, în care condiții se și muncea de zor, sunt frînturi de adolescență, din epoca primei iubiri, localitățile prin care a trecut: Siverskaia, Solovki, Alușta, apoi...beznă, cioburi de fraze, situații, mirosuri, chipuri, haos pe care, protagonistul - aviator de-asupra tuturor acestor lucruri...
12.  
13. Julian Barnes, The noise of time - Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS.
14.  
15. Acțiunea romanului Cina blestemată (Darka e gabuar) are ca scenă anume străzile, casele, cetatea și oamenii acesei localități înconjurate de munți, de duritatea peisajului de la Girokastra. Ismail Kadare revine după mulți ani în „nemuritorul oraș cenușiu”, în scena căruia plasase trama narativă a romanului Cronică în piatră (ed. Univers, B., 1983, tradus de același neobosit prieten al lui Kadare, filologul Marius Dobrescu). Kadare a făcut studii de literatură la Moscova, iar Marius Dobrescu a studiat albaneza la Tirana, în anii dictatorului Enver Hoxha. Aceste detalii i-a marcat pe ambii. În feluri diferite.
16.  
17. O minunată carte de călătorie înțeleaptă de la Porțile de Fier, la intrarea Dunării în România, pînă la Muntele Athos – însemnările cărturarului britanic Patrick Leigh Fermor, Drum întrerupt (Humanitas, 2016).

Numele lui Cătălin Davidescu l-am descoperit demult, de cînd mi-a picat în mîini monografia lui dedicată lui Ion Țuculescu („Scrisul românesc”, Craiova, 1988), carte care, deși editată în condiții poligrafice sub-mediocre (oarecum contiguie realităților românești din acea epocă), mi-a deschis ochii spre o suprinzătoare personalitate a culturii noastre. Personalitate pe care nu mă mai satur să o descopăr. Mau mult, tot de acolo am aflat că, iscoditoarea fire a biologului și medicului Țuculescu s-a îndeletnicit nu doar cu pictura, ci și cu tridimensionalul, în dorința sa de a afla mai multe și palpabile despre cum sculptura poate, și o face în alt chip decît pictura, modela percepția noastră despre organicitate și structurile organice, nevăzute niciodată cu ochiul liber...

Cu ceva timp înainte să apară cartea despre care voi face vorbire, Cătălin Davidescu a mărturisit despre începuturile sale în ale criticii de artă, despre familia sa faimoasă în orașul din Bănie, despre ce înseamnă cu adevărat această „îndeletnicire”, și despre cum o poți practica în locuri în care mai degrabă cuvîntul decît imaginea este mai la îndemînă: „Am considerat întotdeauna această meserie ca o formă de mediere, dar și de salubritate în slujba publicului. Până acum vreun deceniu, mi-a reușit, însă, de ani buni, odată cu moda diplomelor pe bandă rulantă, publicul este tot mai confuzionat. În acest sens, orice voce de autoritate se aude tot mai greu în „corul“ diletanților. Am convingerea că această stare de lucruri este întreținută intenționat pentru a hrăni orgolii care în orice societate așezată nu ar fi putut să confirme”. Afirmație absolut validă pentru întregul areal al criticii de pe la noi, și numai. Problema e că însăși sintagma „critică de artă” este demult compromisă și manipulată în fel și chip, mai ales de cei care nu o practică, dar au păreri despre cum trebuie să fie și să „lucreze”...

În anul 2014 Cătălin Davidescu își ia inima în dinți și face o selecție reprezentativă din opera sa publicistică și analitică, astfel că a rezultat un volum de 336 de pagini, intitulat ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013, editura aius, Craiova. Este un op fracționat în patru capitole: Studii, Generații, Expoziții și cărți / Interviuri. 

Fiecare capitol are o combustie independentă, și o întindere pe care autorul a dilatat-o după bunul său plac, arătînd practic întreaga sa plajă de preocupări în materie de analiză critică, de portretizare a artiștilor, de „formatare” a unor expoziții, astfel că posteritatea să nu aibă parte de niște descrieri, specifice ziariștilor, ci să poată lua seama la niște „noduri problematice”, singurele în măsură și dătătoare de sens în materie de critică, și care justifică „operațiunea” comentatorului în raport cu obiectul despre care se face scrierea. Astfel, că gustul și erudiția criticului nu se îndreaptă deloc spre un „canon” plastic prestabilit de alții, ci și-l modelează tenace pe al său, în care crede cu adevărat, astfel se explică „repetivitatea” sau mai exact ciclicitatea cu care a scris de-a lungul anilor despre, de pildă, artiști ca: Eustațiu Gregorian, Dan Cioca, Mircea Novac (devenit Maurice Novac, nota mea, vl. b.), Mihail Trifan, Marcel Voinea ș.a.; și tot el este cel care își aduce contribuția oltenească la sedimentarea și explicitarea „noii sensibilități” a anilor 1980 din arta românească, pe care au modelat-o tot artiștii de mai sus (textul a fost publicat inițial în revista Arta, nr. 4-5, 2012). Aflăm din acest text, care reconstituie realitățile Craiovei din perioada 1983-1986, despre influența covîrșitoare pe care a manifestat-o profesorul Vasile Drăguț în trezirea și susținerea creativității contemporane din urbea Băniei, precum și punerea în pagină a realităților artistice de acolo, așa cu au apărut acestea în istoricul număr 2 al revistei Arta, din 1984. Trebuie să recunosc că eu însumi m-am „hrănit” copios, în jurul lui 2000, cînd făceam o cercetare despre arta românească postbelică din acel număr vechi al revistei U.A.P., de pe vremuri. O „rezecție” de natură psihologică a momentului o găsim în finalul textului semnat de Davidescu, din volumul comentat: „Generația noastră se maturizase și, natural, fiecare artist își construise o amprentă proprie în care evolua. Uneori aceasta nu mai avea aproape nici o legătură cu momentul debutului, iar cei care nu s-au schimbat atunci, au făcut-o, spre binele lor, după aceea” (p. 206).

Din întregul volum respiră un aer de independență, de plăcere netrucată de a scrie despre oameni și evenimente care-s dragi autorului, dar și conștiința faptului că un eveniment cultural dacă nu e consemnat, e un eveniment repede uitat, dacă nu chiar ratat. Căci, există un soi de consens printre cei care scriu despre artă, o expoziție despre care nu poți spune niște lucruri semnificative și palpabile, fie și foarte critice, e o expoziție care putea să și lipsească - e mai bine să nu scrii nimic despre aceasta! Știindu-i firea și profesionalismul, Cătălin Davidescu a scris, sunt sigur de asta, doar despre lucrurile care cu adevărat contează! Tocmai de aceea, volumul ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013 poate fi luat ca ghid, mai exact ca o prolegomene pentru ce se întîmpă cu adevărat merituos și palpabil în arta românească din ultimele trei decenii, iar o nouă monografie dedicată lui Ion Țuculescu, care stă să apară, ne va arăta cu vîrf de măsură spiritul analitic și academic (nu în sensul indigest, ci în cel al acribiei cunoscătoare) al lui Cătălin Davidescu, astfel că cele două studii preliminare, publicate - Ion Țuculescu, repere biografice inedite, în: Centenar Țuculescu, catalogul expoziției organizate de Art Society, 2010, p. 48-50,  și Expoziția retrospectivă Ion Țuculescu din 1965 - Cartea de impresii - subiect de antopologie culturală, în: Erwin Kessler, Dealuri și cîmpii. Ion Țuculescu și Horea Bernea, antropologii atavice, Vellant, 2015, p. 126-137 -,  stau ca o mărturie de netăgăduit.

Revenind la cartea recenzată, nu pot să nu consemnez prezența unui scurt studiu despre grupul Prolog, care în puține cuvinte rezumă, într-o manieră chintesențială, atît latura artistică a grupului, cît și pe cea morală și etică: „...merită amintită măcar în trecere dimensiunea etică a mișcării (așa o numește Davidescu, sublinierea mea, vl. b.), eleganța și discreția care i-a caracterizat pe fiecare dintre membrii ei, separate și împreună, în multe dintre momentele sensibile ale existenței lor comune cînd, atacați de diverși, au răspuns întotdeauna printr-o nobilă tăcere” (p. 304). „Mesaje de liniște și bucurie” - numește mai departe criticul activitatea grupului Prolog, iar această sintagmă, cred, poate fi luată ca titlu, cu maximum de impact, pentru o carte care trebuie scrisă despre cea mai longevivă asociere artistică din România.

Nu știu cît de mult s-a recenzat sau cetit această culegere de texte, purtînd semnătura învățatului critic de artă Cătălin Davidescu, deși nu au lipsit premizele, eu însă m-a folosit cu adevărat parcurgîndu-l, subliniind anumite pagini, și cred că orice bibliografie despre istoriogafia criticii de artă românești ar trebui să o conțină, neîndoios... 

pe copertă: Mircea Maurice Novac, Cătălin, 2011 (detaliu).

Apărută sub oblăduirea și grației atentei cercetări a istoricului literaturii franceze, Maurice Lever, cartea aceasta a suprins pe multă lume, apărînd de-abia în 1995. Marquisul de Sade murise în 1814, nelăsînd în urma sa o faimă de călător prin geografii și spații culturale, ci doar de voiajor în ale abisurilor sentimentale și trupești. Tocmai patima aceasta l-a și mînat de cîteva ori în Italia vecină, spre a se refugia rapid de prigoana justiției, a poliției franceze, care veghea la „morala” concitadinilor.

Se pare că scrierea aceasta a debutat pentru de Sade în 1776, cînd se exilează în Italia, și unde-și dă seama că lumea aceea îi oferă un bogat material literar. Poate că gîndul acesta-i și dictează pomposul titlu al cărții sale -Voyage d’Italie ou Dissertations critiques, historiques et philosophiques sur les villes de Florence, Rome, Naples, Lorette et les routes adjacentes à ces quatre villes. Ouvrage dans lequel on s’est attaché à développer les usages, les mœurs, la forme de législation, etc. tant à l’égard de l’antique que du moderne, d’une manière plus particulière et plus étendue qu’elle ne paraît l’avoir été jusqu’à présent. - , care va vedea lumina tiparului peste mai bine de două secole. 

Ei bine, un capitol aparte îl ocupă în scrierea lui de Sade „obiceiurile și moravurile din Neapole”, unde autorul descrie pe larg un soi de carnaval, pe care-l numește «cockaygne», un soi de „pîine și circ” pentru acele cîteva mii de lazzaroni, cărora regele Ferdinand al IV-lea le dăruia un debușeu...Un prilej de dezmăț organizat, fulgerător consumat. De Sade povestește că în piața mare a orașului se ridica o scenă mare, grosier înjghebată, pe care se zideau stive de mîncare, piramide de pîine, pește uscat, hălci de carne de vițel, într-un soi de opulență haotică. Era prezentă și o scenografie cu valuri, alături de păstori făcuți din carton, oi, precum și cu o corabie care aducea cele necesare oamenilor simpli, săraci, lipiți pămîntului. Decorațiunea creștea pofta în cei care de-abia așteptau să se dea startul la prădăciune și dezmăț! Printr-o salvă de tun. Erau mulți care veneau să caște gura doar, dar și mai mulți dornici să se înfrupte, să se încaiere, să fure, să aibă prilejul de a scoate cuțitul din ascunzătoare...Uneori, paznicii nici nu reușeau să păzească bine obiectul ispitei, că și erau atacați! 

De Sade ne transmite că întreaga ostilitate durează cam opt minute, după care acea scenă este devastată, cotropită de haos, iar în jurul ei rămîn morții și răniții. Spectacolul este terifiant, sîngeros, dar este urmărit de regele însuși, care tronează de pe un balcon, cu vedere spre piață, dar cu gîndul ascuns că acele energii s-au declanșat în deplină siguranță pentru el, pentru familia sa. Apoi, construcția se reînnoiște, și masacrul se repetă de cîteva ori. Carnavalul durează mai multe zile...

Zglobiul francez ajunge la concluzia că astfel de manifestări le poate organiza numai un rege cu „moravuri labile”, care-l scutesc și îl absolvă de a conduce cu o mînă de fier, căruia-i este frică de fapt, de propriul popor, și de aceea se simte oarecum obligat să pună la cale sistematic aceste «cockaygne». 

Interesant de consemnat că acest cuvînt nu este deloc de origine franceză, ci de extracție veche englezească (vezi: Emily K. Yoder, "The Monk’s Paradise in The Land of Cockaygne and the Navigatio Sancti Brendani", Papers on Language and Literature, 19 (1983), 227—238), iar descrierea acestui paradis al plăcerilor, lenii și al dezmierdărilor, se regăsește și în poveștile germane, sub numele de Schlaraffenland, sau în cele olandeze: Luilekkerland.

„Țara unde curge laptele și mierea” este observată și de Carlo Ginsburg, în fundamentala sa cercetare despre secolul al XVI-lea,  Brînza și viermii (1976; ediția românească: ed.Nemira, 1997), unde țăranului ascuns sub numele Scolio, din localitatea italiană Lecca, îi apar tot soiul de viziuni, iar una imaginează o „divinitate androgină”, cu „mîinile deschise și degetele ridicate”, iar din fiecare dintre aceste degete - cele zece porunci? - se scurg niște șuvoaie, care adapă ființele vii, orice suflare:

„Primu-i de dulce miere, al doilea

de zahăr tare și lichid, al treilea

de ambrozie, și nectar al patrulea are,

al cincilea mană, al șaselea pâne cum în lume

nicicînd nu fu mai albă și ușoară,

ca pe orice răposat vesel îl face.

Bine zise adevărul un om din loc pios

că fața pânii pe Dumnezeu arată.

Al optulea-i proaspăt și alb unt,

potîrnichi al noulea, grase și gustoase,

că de-s așa din Rai ieșiră,

lapte al zecelea, și pietre prețioase-s

albiile lor către care eu năzuiesc mereu,

malurile crini și roze, aur și viole,

argint și flori și splendoarea soarelui”. (ediția românească, pag. 178).

Mai departe, după descrierea pitorească a acestui coșmar gastronomic-ucigător, de Sade se referă pe îndelete la familia regală, la regele care e localnic prin naștere, și la regină, care e de os german, al Casei de Austria. Face remarci asupra felul în care aceasta mărșăluiește pe Strada Nuova a orașului, la somități și orășeni de vază cu măști pe față, care împarte celor ieșiți în cale drajeuri, sticluțe cu lichior, clopoței, și alte nimicuri. Uneori, licorile sunt înlocuite cu apă, iar zahărul - cu ghips. Joaca este distracția de bază, supremă, a celor din Neapole, iar lucrul acesta îl umplea de încîntare pe de Sade, dar și de uimire. Conchide: „napolitanii sunt o națiune în formare, dar o națiune nu se formează peste noapte, nici măcar într-o singură generație”.

* * * * * * *  

Incredibilă este această carte de călătorii, în care accentul cade pe ființa umană, pe obiceiurile italienilor, pe gusturile lor, pe stratificarea socială, pe moralitate și jocurile specifice, pe felul în care mănîncă, se îmbracă, interacționează, la plăcerea de a fura. Un bun exercițiu pentru viitoarea operă a lui de Sade, care nu a dorit să se rezume doar la frumusețile locurilor, la operele de artă și cultură, ci mai ales la ceea ce e de evitat, de ocolit, de apreciat cu precauție și tact, în timpul voiajului în Italia.