...pentru copilul născut în urss numele lui Vysoţky era perceput ca ceva suprafiresc, in sens că era supraomul>. despre el se vorbea ca despre cineva neînfricat, genial, dăruit total artei. cântecele lui circulau din casă în casă, şi erau ştiute de toţi, şi se identificau cu folclorul urban. unii ajungeau să folosească fraze şi versuri ale lui, fără să ştie exact cui aparţin, cine este autorul. iar în ziua înmormântării sale, în 25 iulie 1980, se spune, stadioanele moscovei s-au golit, chiar dacă olimpiada de vară era în toi...
la aproape 30 de ani de la acel eveniment, la bucureşti s'a montat musical -ul Odiseea Vysoţky, în regia unui dintre cei mai stranii regizori din câţi mi'a fost dat să văd, Alexandru Hausvater. în versiunea scenică propusă de Hausvater nu am recunoscut pe bardul, actorul, compozitorul, poetul, răvăşitorul de inimi femeieşti! în cuşca închipuită de scenograf am descoperit, stupefiat, o lume doar mocirloasă, depravată, tenebroasă, cotropită de sirenele miliţiei, şi de angoasele provocate de apelurile telefonice...în care se aude, din când în când, vocea răguşită a lui Volodea. dezamăgitoare foarte acea alergătură dezmăţată a actriţelor, puse să ţipe ca dementele, ca gaiţele în călduri, să simuleze copulări şi inhalări de stupefiante. iar bărbaţii o fac pe bandiţii, şmecherii, cuţitarii etc. eu nu prin asta l'am memorat pe Vysoţky, chiar dacă repetatele lui contacte cu lumea interlopă, subterană, stricată erau o evidenţă...el era la vedere cel puţin ceea ce o întreagă societate nu putea fi: liber, onest, autentic, direct şi forţa uşi pe care le ştia zăvorâte! se poate să fie doar imaginea mea asta, şi cea a lui Hausvater să fie cea pe care ne-a arătat'o în seara zilei de 26 martie. dar de ce atunci lumea a ieşit din sală aproape în tăcere, fără să aplaude? probabil, puţină lume l-a regăsit pe Vysoţky în acel musical lălăit ...
chiar şi costumaţia actorilor părea din alt film. mie personal mi-a evocat un film muzical rusesc, stileaghi, apărut chiar în ianuarie a acestui an. s-a încercat, probabil, o suprapunere a epocilor? doar că lumea anilor'60, care a generat fenomenul stileaghi, nu vizita fenomenul Vysoţky, prea tânăr p'atunci. tocmai de aceea, mi se pare cel puţin forţat să aduci pe scenă gramofonul cu discuri înregistrate pe radiografii, despre care publicul din România nu are habar. la un moment dat un personaj găureşte un astfel de suport de plastic cu ţigara, înainte de a-l pune pe aparatul de reprodus. iarăşi ca nuca de perete erau şi saltele relaxa, pe care scria urss. precum şi ustensilele de baie şi wc, care erau din alte timpuri: contemporane montării. cred că asta e hiba cea mare, s'a dorit evocarea unei odisei cu Vysoţky, dar a rezultat o harababură sonoră care, deşi cu intenţii de empatie faţă de strălucitul personaj (asta am aflat'o din emisiunea Clarei Mărgineanu, nu din montarea de la Operetă), nu face prea bine memoriei şi moştenirii acestuia.
Fotografie: Vladimir Vysoţky între două admiratoare (fotografie necunoscută, preluată).
