" -Nu vă voi aminti istoria lungă şi plictisitoare a Jidovului Rătăcitor. Spun doar atît: acum două mii de ani acest moşulică pervers rătăcea prin lumea întreagă, nu se înregistra la niciun hotel, şi plus de asta agasa cetăţenii cu jalbele sale despre costurile ridicate la transportul feroviar, motiv pentru care era nevoit să meargă pe jos. Fusese văzut de nenumărate ori. A asistat şi la istorica şedinţă în care Columb nu a reuşit să facă deconturile pentru sumele încasate drept premiu pentru descoperirea Americii. Foarte june fiind, a fost martorul incendierii Romei. Vreun veac şi jumătate a locuit în India, uimindu-i profund pe yoghini prin vivacitate şi caracterul său gîlcevitor. Scurt spus, bătrînul ar fi avut multe de povestit dacă la finele fiecărui deceniu şi-ar fi redactat memoriile. Dar, Jidovul Rătăcitor era analfabet, şi pe de-asupra avea o memorie găurită.
Nu tocmai demult, moşulică locuia în minunatul oraş Rio-de-Janeiro, sorbea băuturi răcoritoare, urmărea vapoarele oceanice, şi se plimba la umbra palmierilor în pantaloni albi. Pantalonii şi i-a cumpărat de ocazie acum o mie opt sute de ani în Palestina la un cavaler oarecare, care participase la cucerirea mormîntului sfânt, dar erau aproape ca şi noi. Dar, parcă dintr-o dată moşulică s-a împacientat. Şi-a dorit să ajungă în Rusia, la Nipru. Fusese preste tot: pe Rhin, pe Gange, pe Missisipi, pe Yang-tze-kiang, pe Niger şi pe Volga. Nu ajunsese doar la Nipru. I-a căşunat, pasămite, să arunce o privire la acest fluviu întins.
Taman în anul 1919 Jidovul Rătăcitor în pantalonii săi cavalereşti a trecut ilegal frontiera românească. Mai are vreun rost să vorbesc că avea ascunse la brîu opt perechi de şosete de mătase şi un flacon de parfum franţuzesc, pe care o damă chişinăueană l-a rugat să le ducă unei rude din Kiev? În acele timpuri tulburi transportarea mărfurilor de contrabandă în jurul brîului se numea "носить в припарку" [sintagma asta este intraductibilă, dar sugerează se pare comparaţia cu feşele sau compresele ce sunt aplicate celor suferinzi - nota mea]. Meseria asta a învăţat-o rapid la Chişinău. După ce se achitase de datorie, Jidovul Rătăcitor şedea pe malul Niprului, cu barba sa neîngrijită şi verde atîrnîndu-i în vînt. De el s-a apropiat un om cu o bandă galben-albastră la pantaloni şi epoleţi petliurieni, care l-a întrebat cu fermitate:
- Jidan?
- Jidan, - a răspuns bătrînul.
- Să mergem, - l-a invitat omul cu lampas. L-a dus la atamanul zaporojan.
- Am prins un Jidan, - a raportat acestuia, împingîndu-l cu genunchiul pe moş.
- Eşti Jidan? - a întrebat atamanul cu o uimire veselă.
- Jidan, - a confirmat rătăcitorul.
- Păi puneţi-l la zid, - spuse cu blîndeţe atamanul.
- Eu sunt Jidovul Rătăcitor! - răcnise bătrînul. Două mii de ani aştepta cu nerăbdare moartea, dar acum brusc i se făcuse un chef nebun de viaţă.
- Tacă-ţi fleanca jidovească! - vociferă cu bucurie buzatul ataman. - Pe el, căsăpiţi-l, flăcăi-rotofei!
Astfel dispăruse Eternul pelerin."
SURSA: Ilf & Petrov, Viţeul de aur, Moscova, "PRAVDA", 1991, cap. XXVI, pag. 327-328, tălmăcirea îmi aparţine.
