Turcii îi spun: Ankara Kalesi; este o fortificaţie medievală, care s-a consolidat şi extins în perioada otomană, pe vremea lui Ibrahim Paşa, susţinut de Muhammad Ali, în jur de 1831-1832. La poalele acestei cetăţi s-au ghemuit sărăcăcioasele cartiere ale vechii Ankara. Nu se ştie cu exactitate cînd a fost ridicată această cetate, dar prin secolul XI era pradă numeroaselor atacuri ale seminţiilor care traversau Asia Mică (Asia Minor sau Anatolia).
Astăzi întreaga zonă este întru-un proces de refacere, mai degrabă pentru uzul viitorilor şi actualilor turişti, căci localnicii au parte de un prezent la fel de mizer şi de pauper ca şi strămoşii lor, din îndepărtatele vremuri ale Imperiului Otoman.
Propun un scurt initerariu fotografic prin interiorul cetăţii Ankara, care are deja o parte sulemenită, cu pretenţii de restaurare, şi o alta, care-şi aşteaptă rîndul de a fi primenită, salubrizată, scoasă din degradarea - cel mai probabil dirijată - în care se află. La un moment dat te opreşti, ca-n faţa unui teritoriu minat, şi faci cale întoarsă...
La o cişmea (este un turcism: Çeşme, îi spun ei) am zărit acest căuş legat cu lanţul. Doi puşti care-şi făceau de lucru pe stradă m-au făcut atent la incizia în formă de brăduţ stilizat, de pe coada căuşului. Fără să vorbim, aceşti copii mi-au atras atenţia la ce conta pe acel obiect, care nu fusese să fie doar util, ci şi frumos! Astfel de întîmplări fac din călătoriile noastre momente pline de tălcuri ascunse, de neuitat...În treacăt fie spus, la Istanbul poţi vedea printre cele mai impresionante cişmele din trecut, unele conservate într-o stare foarte bună. Desigur, şi restaurate. Ceva exemple aici.
Aceste inserturi în zidurile interioare ale citadelei aparţin, probabil, straturilor anterioare ale fortificaţiei. Este deosebit de încîntător să vezi că decizia celor care au lucrat aici a fost una constructivă, adunînd cioburi, fragmente şi bucăţi de brîuri decorative, arhitrave, inscripţii incizate...
Dar sunt şi intervenţii total nereuşite, inadecvate, neinspirate, printre care şi o veche poartă al cărei aspect nu te poate lăsa indiferent, care prin felul în care s-a sonservat poate fi o piesă de rezistenţă în orice muzeu etnografic şi al civilizaţiei urbane, aici a fost tratată cu destulă nepricepere, superficialitate chiar. Tocul care îmbracă zidăria este precum al unei uşi contemporane, dintr-o vilă de sticlă, impersonală.
Şi doar orăşeanul, rămas aici veşnicul ţăran, este copleşit de griji, şi închis în spaţiul său interior, pentru vecie?
EXISTĂ, în opinia mea, o uriaşă discrepanţă - care se resimte în Turcia contemporană, cu precădere - între ritmul evoluţiei tehnologiei, civilizaţiei rutiere, a habitatului ultramodern, şi a sistemului ubicuu de supraveghere, şi viaţa de zi cu zi a turcilor de rînd, care sunt foarte umili, săraci, blazaţi, incapabili practic să ţină pasul cu sensul evoluţiei care se produce în jurul lor, dar să şi priceapă ce anume se întîmplă...Aceştia nu mai sunt nici ai Imperiul Otoman, care e defunct, dar nici ai Turciei de azi, care devine o mare putere economică a lumii, fără a ţine, se pare, cont de existenţa lor!
Foto: © vladimir bulat, aprilie, 2014.
