Nu există, cred, o ocupaţie mai inutilă şi mai problematică în aceeaşi vreme ca privitul filmelor! Cînd spun filme, mă refer exclusiv la cele ”de autor”, denumite în genere art-house sau filme de artă.
Istoria acestei arte, celei mai recente dintre toate, cuprinde aproape tot ce mintea şi imaginaţia umană a putut turna în imagini. În preajma marilor festivaluri mă întreb mereu: cam ce suprize mai poate oferi această subspecie a artelor vizuale?
Două filme urmărite recent, Dintele canin [2009] (Kynodontas gr. şi Dogtooth eng.) a lui Giorgos Lanthimos, şi Norul mofturos [2005] (The Wayward Cloud), al maestrului scenei de film asiatice, Ming-liang Tsai, m-au pus foarte serios pe gînduri, pentru că ambele ridică, inclusiv, problema rolului pe care-l are filmul în procesul de "spălare pe creieri a omului" contemporan...
Ambele filme sunt nişte parabole*.
Primul arată o familie a căror trei copii au fost ţinuţi zăvorîţi între zidurile unei vile cochete şi bine ascunse de ochii lumii, care nu ştiu nici măcar că marea e mare, și că zombie nu este o plantă galbenă! Întreaga lor existenţă şi cunoaştere sunt modelate de un tată despotic, printr-un joc manipulator şi protector s-ar zice. În aceeaşi cochilie socială este întemniţată, de bună voie, şi soţia sa. Pentru că băiatul devenise major, această căpetenie a clanului - care era singurul "capabil" să părăsească culcuşul lipsit de pericole de orice fel - decide să-i aducă o femeie, pe gardiana de la poarta intreprinderii, la care acesta este ceva şef. Christina este adusă periodic, cu ochii acoperiţi pentru a nu şti unde anume este situat lăcaşul izolat al acestei familii, aceasta devenind cumva o membră a acestei familii stranii şi absurde. Este singura care poate veni din exterior în casa lor, iar pentru serviciile sale este plătită. Partea intimă a relaţiilor nu se rezumă doar la băiatul major, ci se extinde şi asupra celor două fete. La un moment dat Christina lasă uneia dintre surori două casete video, iar aceasta le vede conţinutul pe şest, căci orice tip de imagine din exterior era strict interzis! Pînă la final înţelegem că jocul experimentat de tată asupra propriilor copii are bunele intenţii de a-i proteja, şi a-i creşte într-un soi de incubator social, pe baza unei limbi special elaborate, că doar acele filme le-au perturbat universul aseptic şi confortabil. Dar înţelegem, deopotrivă, că nu se poate trăi în afara angrenajelor, convenţiilor şi legilor unei convieţuiri publice, liber asumate de fiecare membru al unei societăţi sau comunităţi. Nu în ultimul rînd, aflăm că tentaţia carnalităţii e ceva care ţine de împlinirea şi confortul psihic al fiecăruia, care-l face împăcat şi echilibrat. Orice manipulare a acestei ispite poate avea consecinţe dramatice asupra sănătăţii mintale sau a controlului individual. Nu este de mirare că sora cea mare, care a muşcat din "fructul oprit", evadează din ţarcul părintesc, dar nu supravieţuieşte în afara lui.
Cel de-al doilea film, Norul mofturos, este şi mai tranşant în privinţa carnalităţii, prin ce arată doar, nefiind însă atît de partizan şi exclusiv în privinţa asta. Mai degrabă această pistă devine o capcană pentru privitorul grăbit să tragă repede concluziile. La prima vedere s-ar putea afirma că este un film pornografic...dar la o privire mai cumpătată, mai atentă, nu poţi să nu te întrebi, de şi-ar pierde timpul un artist de talia lui Ming-liang Tsai cu un gen sub-cultural, care e prezent pe toate drumurile, şi de care internetul este de-a dreptul sufocat? Aici "povestea" e ceva mai încurcată, însă nu mai puţin explicită după ce îi găseşti cheia. Hsiao-Kang este actor de filme pentru adulţi (XXX), iar Shiang-chyi este o tînără cam fără rost, plictisită, care stă singură într-un aparament pricopsit, ea deambulează prin Taipei cu un singur scop: în căutarea apei de băut. Pe care o adună de unde poate. În acel an ţara lor era bîntutiă de secetă, iar pe acest fundal roada suprabundentă de pepeni putea fi o alternativă generoasă pentru apa potabilă. Cea îmbuteliată - înregistra recorduri de vînzări. Întîmplarea face ca studioul unde se fac filmele XXX să fie exact în blocul în care locuieşte Shiang-chyi. Cînd bărbatul după şedinţa de lucru adormise în pe un balansoar în parcul din preajmă, Shiang-chyi îi fură din apa lăsată pe jos, pentru a-şi spăla cu ea pepenele proaspăt cumpărat. Astfel se cunosc. Nu-şi spun aproape nimic - întregul film are doar cîteva zeci de replici, iar cei doi se întîlnesc aproape pe muţeşte, înţelegîndu-se din gesturi şi priviri fugare**.
Întrevederile lor au în fond ca scop încercarea lui Hsiao-Kang de a deschide o stupidă valiză, a cărei cheie chiar fata a aruncat-o la un moment dat pe geam, şi care a ajuns înglobată în asfaltul proaspăt turnat...Cheia asta ne spune că există o cheie pentru înţelegea întregului film: antinomia pepene vs. apă. Pepenele este aici întruchiparea iubirii carnale, a patosului lubric, a sexualităţii debordante, dar fără sentiment, în timp ce apa face referinţă la lipsa dragostei, este lichidul singurătăţii umane, a înstrăinării şi totodată a sufletului curat, pur, inocent. Personajul lui Hsiao-Kang devine astfel o parodie a sterilităţii pe care o induce ochiului (şi numai) pornografia, el ştie asta, dar e mînat de stihia care se oferă unei carnalităţi abrutizante, meteorologice, care se arată la fel de abundentă ca şi roada de pepeni din acel an...iar Shiang-chyi jinduieşte după o iubire adevărată, stabilă, profundă, empatică, şi nu doar una trupească, dar nu i se întîmplă nici asta.
Secvenţele mozaicate care întrerup întîlnirile romantice, oarecum haotice, dintre cei doi sunt inspirate din musical-urile TV chinezeşti de duzină, care evocă aceeaşi problematică a "emacierii" sufletului uman, a deturnării sensurilor, denunţă superficialitatea devenită normă şi formă existenţială. Finalul acestui film este într-un contrast izbitor cu întreaga retorică aparent zeflemitoare a filmului, şi ne avertizează că iubirea poate sucomba, sufocată, în axul erect al unui exces voyeurist, participativ. Este, poate, una din cele mai tulburătoare scene pe care le-a dat istoria filmului asiatic. Lacrimile ei şi broboanele de sudoare de pe fesele lui sunt dovada că oamenii nu pot trăi unii fără alţii, nici izolaţi cu totul unii de ceilalţi, că orice referinţă sau detaliu cît de insignifiant pot deveni semn, însemn sau simbol. Prin acest film, implicit, Hsiao-Kang înţelege că iubirea adevărată e în cu totul altă parte, în timp ce Shiang-chyi crede că aceasta este reţeta dragostei, iar cînd gustă din ea, este răpusă de dezamăgire, de şocul frontalităţii extreme...
* * * * * * * * * *
* Afişul original al filmului semnat de Giorgos Lanthimos descrie grafic o parabolă, sugerînd o cheie de lectură a filmului. Poate prea pieptiş, după gustul meu!
** Ce ironie subtilă, într-o epocă a vacarmului şi logoreei generalizate!
