Numele muzicianului şi compozitorului George Ipislanti (1906-1994), mă tem că nu mai spune nimănui nimic celor de azi! Poate doar unor colecţionari de amintiri şi discuri vechi, şi ultimilor istorici ai muzicii româneşti a secolului XX.
A fost oarecum celebru în epoca interbelică, cînd făcea parte la Bucureşti dintr-o mică orchestră, condusă de Nicolae Cireş (în 1935-1936 avea o orchestră de muzică uşoară la Chişinău, în care se regăsea şi numele bateristului Sergiu Malagamba). Ipsilanti s-a mutat în capitala României în anul 1932, venind din sudul Bugeacului, fiind născut la Izmail. A făcut studii muzicale la conservatorul din Odessa, la clasa de pian. Aici, la Bucureşti, cînta la diverse instrumente prin localuri, pînă cînd a fost remarcat de faimosul în epocă Petre Leşcenco (1898-1954), care l-a chemat la el în restaurant, La Leşcenco, pe Calea Victoriei - pentru a face parte din orchestra sa, căruia i s-a alăturat apoi şi fratele său, Mihail, care cînta la chitară.
În era comunistă fostul local al lui Leşcenco s-a numit Bufetul Poştei.
În lunile septembrie-decembrie 1944, în plin război, apare la Bucureşti pictorul rus Gheorgii Hrapak (1922-1974), care asistă atunci la un concert al lui Petre Leşcenco, dat pentru trupele sovietice. Proaspăt absolvent al institutului de artă din Moscova artistul Hrapak ajunge pe front. Din 1941 era mobilizat pe lîngă studioul artiştilor batalişti. Cei doi fac cunoştinţă, iar pictorul i-a arătat cîntăreţului Leşcenco poeziile sale, pe care a spus că a început să le scrie aici, în România. Pînă să vină în ţara noastră a pictat doar tablouri.
un desen de G.Hrapak, 1944, care reprezintă clădirea CEC-ului, văzută dinspre Dîmboviţa.
Printre versurile acestuia era şi poemul Mi-e dor de casă (Я тоскую по Родине), care după ce s-a pus pe muzică de către George Ipislanti, cu care Leşcenco i-a făcut cunoştinţă, a devenit un tangou atît de celebru, încît a ajuns să fie interpretat de o serie de mari cîntăreţi din epocă şi de apoi, pînă în ziua de azi, printre care Miya Pober, Petre Leşcenco, Alla Baianova, Dmitry Rjahin, Andrei Svjaţkii, Lelea Rubliova, Oksana Chudnaya ş.a.
Prima înregistrare a piesei fost cea a Myei Pober, apărută în primăvara lui 1947 la Electrecord. La acea dată filiala românească a firmei britanice Columbia fusese deja desfiinţată, dat fiind că trupele sovietice erau prezente în România. În varianta Myei Pober tangoul se numea Scrisoare din România, dar înregistrarea pe disc purta titlul original: Mi-e dor de casă .
În prezentarea făcută acestei piese de către Vera Leşcenco - văduva lui Petre Leşcenco, susţine că cel mai probabil în 1948 a existat la Electrecord o înregistrare cu ei doi, Petre la voce şi chitară, iar Vera la acordeon. Deşi există referinţe că anumite exemplare ale discului cu piesa
"Mi-e dor de casă" ar fi supravieţuit distrugerii întregului tiraj, pînă în acest moment nu se cunoaşte niciun unul. Dar e cert că există această sfîşietoare frază a lui Leşcenco despre acest cîntec, frază spusă după ce au ieşit din studioul de înregistrări:
— Mă întrebi dacă mi-e dor? Cîntecul acesta-mi sfîşie sufletul. Cu toate acestea nu aş vrea ca el să-mi aducă recunoaşterea cea din urmă. Tare nu aş vrea! (Тоскую? Мне эта песня душу разрывает. И всё же не хочу, чтобы она стала моим последним признанием. Ох, не хочу!)
Astfel, Leşcenco şi-a prorocit "cîntecul de lebădă". În 26 martie 1951 a fost arestat, la Braşov, după care începe drumul suferinţelor, al închisorilor, alături de cei mai buni reprezentanţi ai naţiunii române, care au fost decimaţi treptat. Nici pînă azi nu se ştie unde-i este mormîntul, păşind în viaţa veşnică în 16 iulie 1954. Vera Leşcenco a plecat şi ea în viaţa de dincolo, în 19 decembrie, 2009, dar a reuşit să scoată cartea de memorii Spuneţi-mi, de ce?(2009), pe care am primit-o cu dedicaţie, cu cîteva zile înainte de adormirea ei în Domnul...
George Ipsilanti a avut minunata iniţiativă de publica partitura cîntecului Mi-e dor de casă (Scrisoare din România), care era interpretat de Miya Pober, viiitoarea soţie a lui Ipsilanti, şi cu care a emigrat în 1948 la Beyrut, apoi în Argentina, şi în cele din urmă în SUA. Reprezentaţiile aveau loc la teatrul-grădină Gioconda (1941-1945).
Este partitura originală a Scrisorii din România, cu textul lui Gheorghi Hrapak. Nu a fost niciodată publicată înr-un alt context, decît cel al pliantului de prezentare a discului, din 1945.
Nota bene: Materialul ilustrativ mi-a fost pus la dispoziţie de doamna Olga Petuhova, cea care se îngrijeşte şi de site-ul dedicat creaţiei şi memoriei lui Petre Leşcenco. Tot aceasta s-a îngrijit şi de apariţia memoriilor semnate de Vera Leşcenco, a căror a doua ediţie apare în luna septembrie a acestui an. Partitura este din colecţia domnului Alexei Hrapak, fiul pictorului Gheorghi Hrapak.
Nota bene I: azi se împlinesc 115 ani de la ziua în care a fost botezat Petre Leşcenco - acest material este dedicat memoriei unuia din cei mai mari şansonişti ai secolului XX. La ortodocşi, dintotdeauna, se cinteşte ziua de botez, nu cea de naştere, căci ziua apariţiei pe lume a copilului este o pură consemnare birocratică, un act completat la oficiul stării civile. Tocmai de accea, biserica a eliberat dintotdeauna propriile sale Certificate de botez.
