Cînd am fost nevoit să petrec o noapte pe străzile Amsterdamului, în 2000, m'a frapat fauna nocturnă a acestui oraş misterios. Mai ales în jurul gării centrale era urît şi strident mirositor! Intrarea principală era închisă cu zăbrele, iar de'a lungul zidurilor erau întinşi numeroşi homeless, unii acoperiţi cu folii de plastic...pestilenţa era respingătoare, acră. Sforăiturile şi oftaturile te făceau să crezi că încă mai sunt vii, acei oameni. Nu era un spectacol reconfortant, nici demn de ţinut minte. Eram, totuşi, în una din cele mai îndestulate ţări ale lumii, Ţările de Jos...
Filmul germanului Andreas Struck, Schläft ein Lied in allen Dingen (2009), titlu tradus în circuitul internaţional prin Sleeping Songs -- mi-a evocat lumea aceasta pe care nu dorim sau vrem să nu o vedem. S-au propus o sumedenie de adaptări şi traduceri a acestui titlu poetic, şi deconcertant. E totuşi un film despre muzică, şi despre căutarea sensului ei. Iar prin aflarea acestuia, ne regăsim noi înşine.
Martin este un trompetist atipic, sunetul compus de el este inovator, frust, minimalist. E la un pas înaintea instalării liniştii, a tăcerii de dinaintea plăsmuirii omului parcă...Dar ceva se "rupe" în el, părăseşte rutina concertelor, a relaţiei sale cu Kristina, aruncă trompeta în Rhin şi se hotărăşte să dispară în anonimat. Îşi ia un bilet, şi dus ar fi fost dacă nu o descoperea în holul gării pe Hanna Kiesel. Aceasta a fost o femeie cu două fetiţe, durdulie şi veselă, căreia îi plăcea să colinde plajele, să admire pescăruşii, valurile înspumate, pentru care romantismul iubirii era un modus vivendi, care constată şi ea, într-o zi, că fericirea a părăsit-o pe aripile incertitudinii, a imposturii cotidiene, a minciunii celor din preajma sa. Înşelată şi umilită, Hanna ajunge în stradă, îngroşînd rîndurile celor fără de căpătîi: zdrenţăroasă, murdară, urduroasă, cu un fular roşu croşetat care o deosebeşte de griul celorlalţi. Lumea ei obscură şi mizeră se refugiază în poezie; poezia nu are nevoie de confort, de plăceri. Pe chitanţe şi citaţii, pe mănunchiuri soioase şi mototolite de hîrtie, Hanna îşi descrie stările, suferinţele ei zilnice, nostalgia sfîşietoare, care devin incantaţii...bănuiesc că titlul filmului reia acest vers al lui Joseph Karl Benedikt Freiherr von Eichendorff, unul din strămoşii romantismului clasic german:
„Schläft ein Lied in allen Dingen,
Die da träumen fort und fort.
Und die Welt hebt an zu singen,
Triffst du nur das Zauberwort.“
"Muzica se află în lucrurile toate...pentru cei care visează în permanenţă. Şi lumea începe să cînte. Ciocnindu-se de cuvîntul magic" (traducerea absolut liberă îmi aparţine). Martin descoperă sacoşa cu versuri ale Hannei, aflîndu-o pe aceasta moartă, prăbuşită peste sacoşele mizere şi pestilenţioase. În urma unei altercaţii cu nişte inşi de la gară, ajunge să fie condamnat la muncă în "folosul comunităţii", în cimitirul oraşului. Acolo, seară de seară citeşte şi se pătrunde de soarta nefericită a Hannei...reincepe să compună, după versurile acesteia. Revine la viaţă, adrenalina începe să clocotească, iubirea îşi recapătă destinatarul.
Ciulpan Hamatova, în rolul Kristinei, este minunată, chiar dacă nu la fel de profundă ca în Soldatul de hîrtie, dar la fel de iubitoare şi înţelegătoare. Cu un muzician trebuie să ai răbdare, pasul de la genialitate pînă la alienare este unul foarte mic, insignifiant, adesea insesizabil. Or, gîndul acesta revine, în filmul Andreas Struck, sub forma unei meditaţii tandre, subtile, poetice; iar prin extensie, este o cugetare asupra omului în lumea occidentală de azi, cînd acesta e tot mai singur, şi mai rătăcit!
Muzica stranie şi mereu recognoscibilă a trompetistului Niels Petter MOLVAER face şi mai percutantă această mică bijuterie filmică, pe care nu cred să o aducă cineva, cîndva, pe marile ecrane de la noi...dar care se poate găsi, din fericire, în internet.
"Muzica se află în lucrurile toate..."
