Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

3 décembre 2012 1 03 /12 /décembre /2012 22:25
Pentru că literatura chineză ține isonul, inclusiv în preocupările mele, în ultimele zile, săptămîni, m-am tot întrebat cum de Gao Xingjian nu este încă tradus şi editat în România, căci după decernarea, în 2000, a Premiului Nobel pentru literatură, s-a scurs mult timp. Noroc că avem încă sinologi minunați, truditori pe tărîmul defrișării culturale a acelui tărîm incomensurabil care este China, o țară cu o întindere fabuloasă, dar cu o cultură pe măsura acesteia...
Gao Xingjian este scriitor, poet, filosof și artist plastic. Muntele Inimii este opera sa capitală, este un roman care a apărut în franceză în 1995, în engleză în 2000, în spaniolă în 2001, în norvegiană în 2002, în vietnameză în 2002...și cred că lista ar putea continua; o operă masivă, voluminoasă, complicată, stratificată, la care autorul a scris aproape un deceniu.
La noi a apărut acest fragment, cap. 78, editat pe site-ul academic Lumea Chineză. Recomand cu căldură această culegere de texte, amplasate pe acest tripod, pentru că aici se pot ceti diverse texte ale unor autori chinezi din diverse epoci, direcții și genuri literare. Dat fiind că romanul are dimensiuni ciclopice, fragmentul de mai jos este o picătură în mare, dar dă măsura grandorii și seriozității demersului care s-a întruchipat sub forma romanului...
Gao Xingjian: Muntele inimii (78)
Traducere de Florentina Vişan



Soul-Mountain-cover.jpg”Un sat mort, acoperit de nămeţi; în spate, munţi înalţi tăcuţi, şi ei înzăpeziţi. Urmele negre sînt ramurile unor copaci strîmbi, tufişuri negre şi fără îndoială ace de pin, iar umbrele nu pot fi decît stînci ce-şi scot capul din zăpadă; nu există culoare, nu se ştie dacă e noapte sau zi, din întuneric se înfiripă o lumină slabă, ninsoarea pare să nu se mai sfîrşească, ştergînd urmele de paşi.

Un sat de leproşi.

Poate.

Şi nici un lătrat de cîine.

Au murit toţi.

Încerci să strigi şi strigi aşa într-o doară.

Degeaba, aici trebuie să fi fost cîndva oameni, un zid năruit acoperit de zăpadă, o zăpadă grea ce le-a îngropat somnul.

Să fi murit oare în acest prelung somn?

Ar fi fost mai bine, dar tare mi-e teamă că a fost un adevărat măcel, o exterminare totală, n-a scăpat nimeni, mai întîi au ucis cîinii cu turte în care au pus arsenic.

Cîinii nu scheaună oare de durere cînd agonizează?

Îi loveau cu cobiliţa, drept peste bot, un mijloc excelent.

De ce?

E singurul mijloc ca să-i omori pe loc.

Nu s-au împotrivit deloc?

I-au omorît în case, n-a putut fugi nici unul.

 

Nici copiii?

I-au hăcuit cu topoarele.

Nici femeilor nu li s-a dat drumul?

Întîi le-au necinstit şi apoi le-au căsăpit, a fost şi mai groaznic...

Taci.

Ţi-e teamă?

Erau mai multe familii în satul ăsta?

Familiile a trei fraţi.

Au murit şi ei?

S-a spus că li s-a tras de la vreo răzbunare a celor din acelaşi neam, sau de la vreo molimă, sau şi mai rău, din cauză că vindeau aurul pe care îl căutau în albia rîului.

Să fi fost oare ucişi de oameni străini?

Nu-i lăsau şi pe alţii să caute aur în rîul lor.

Da' unde e albia rîului ăsta?

Sub tălpile noastre.

Şi de ce nu se vede?

Nu se văd decît aburii ce ies din iad, e doar o părere, e de fapt un fluviu mort.

Şi noi mergem pe locul unde e el?

Da. Lasă-mă să te conduc.

Unde?

Pe celălalt mal al fluviului, pe întinderea de zăpadă albă şi curată, la marginea cîmpului, sînt trei copaci, şi după ce treci de ei, ajungi în faţa muntelui, lîngă casele care s-au prăbuşit sub greutatea nămeţilor. Doar zidul ăsta năruit se mai vede. În spatele lui e plin de olane sparte şi cioburi negre de oale. Le împingi cu vîrful piciorului ca să nu calci pe ele, tragi o sperietură cînd auzi o pasăre de noapte luîndu-şi greoi zborul, cerul nu-l mai zăreşti, tot ce vezi e doar ninsoarea fulgilor de zăpadă care se aştern pe tufişurile gardului. Dincolo de gardul viu e o grădină de legume. Ştii că acolo, sub zăpadă, sînt rădăcini de hrean care rezistă la ger şi dovleci cu coaja zbîrcită ca obrazul unei babe. Cunoşti bine grădina asta de zarzavat, ştii unde e potecuţa care duce la uşa din spatele casei; aşezat acolo pe prag ai ronţăit castane prăjite, nu mai ştii dacă e un vis al copilăriei sau copilăria la care visezi, ai înţeles că asta cere multă energie, îţi ţii răsuflarea acum, trebuie să fii atent, să nu calci pe coada pisicii ai cărei ochi lucesc în întuneric, ştii că se uită la tine, te prefaci că nu o vezi, trebuie să străbaţi pe muteşte curtea interioară, acolo e o prăjină pe care stă în echilibru un coş împletit, tu şi ea vă ascundeaţi în spatele uşii cu o sfoară în mînă, pîndind vrăbiile, oamenii mari jucau cărţi în casă, purtau toţi ochelari rotunzi cu rame de alamă, cu ochii umflaţi şi holbaţi ca ai peştilor roşii, dar ei nu vedeau nimic, îşi plimbau pe sub ochelari una cîte una cărţile, atunci v-aţi băgat tiptil sub masă; în jurul vostru picioare, o copită de cal şi o coadă stufoasă şi groasă, ştii că e vorba de o vulpe, care se tot smuceşte şi pînă la urmă se preschimbă într-o tigroaică cu blana vărgată, stă acum pe fotoliul ăla mare şi poate să sară cu ghearele pe tine în orice clipă, nu poţi să te îndepărtezi, ştii că lupta va fi cumplită, şi se repede la tine!

Ce e?

Nimic, probabil că am visat, în vis se făcea că ninge peste un sat, în noapte cerul era luminat de zăpadă, noaptea era ireală, aerul rece, mintea mea pustie, visez tot mereu la zăpadă, la iarnă şi la urmele de paşi pe zăpadă iarna, mă gîndesc la tine,

nu-mi vorbi de asta, nu vreau să cresc mare, mă gîndesc la tatăl meu, numai el mă iubea, tu nu te gîndeşti decît să te culci cu mine, nu pot să fac dragoste fără dragoste,

te iubesc,

nu e adevărat, e doar o pornire trecătoare,

ce tot spui acolo? te iubesc!

da, să facem tumbe prin zăpadă, ca nişte cîini, vezi-ţi de treaba ta, nu mă vreau decît pe mine,

lupul o să-şi înfigă colţii în tine, o să te înfulece toată, iar ursul negru o te ducă în bîrlogul lui să-i fii nevastă!

dacă te gîndeşti la asta, înseamnă că-ţi pasă de mine, de sentimentele mele,

ce sentimente?

hai, ghiceşte, prostuţule, aş vrea să zbor...

ce?

am văzut o floare în întuneric,

ce floare?

o camelie,

o culeg pentru tine,

nu o rupe, nu trebuie să mori pentru mine,

de ce să mor?

linişteşte-te, n-o să-ţi cer să mori pentru mine, sînt prea singură, ţipetelor mele nu le răspunde nici un ecou, totul în jur e liniştit, nici un murmur de izvor, văzduhul e atît de greu, unde se află rîul în care căutau aur?

sub zăpadă, sub picioarele tale,

nu e adevărat,

e un rîu subteran, treceau apa prin ciur, aplecaţi înainte,

e un tufiş,

ce?

nu e nimic,eşti rău,

cine ţi-a spus să pui întrebări? ia stai un pic! parcă s-ar auzi ceva în faţă, ia-mă de-aici,

dacă vrei,

...

v-am văzut pe ea şi pe tine, prin zăpadă, în bezna nopţii, abia vă vedeam. Şi iar tu, prin zăpadă, desculţ.

Nu ţi-e frig?

Nu ştiu ce e frigul.

Şi mergeai aşa cu ea prin zăpadă, înconjuraţi de păduri, de copaci verzi şi întunecaţi,

Stele nu erau?

Nu, şi nici lună.

Nici case?

Nu.

Nici lămpi?

Nu, nimic, doar tu şi ea, păşind alături, prin zăpadă, ea cu broboadă, tu desculţ. Ţi-era cam frig, dar nu prea tare. Nu te puteai vedea, simţeai doar că mergi desculţ prin zăpadă, ea era lîngă tine, te ţinea de mînă. Tu ai strîns-o de mînă, o duceai cu tine.- Mai e mult de mers?

Da, e foarte departe, nu ţi-e frică?

Noaptea asta e ciudată, o beznă albăstruie, strălucitoare, nu mi-e teamă cu tine.

Te simţi în siguranţă?

Da.

Nu eşti în braţele mele?

Ba da, mă sprijin de tine, mă strîngi uşor.

Te-am sărutat?

Nu.

Îţi venea să mă săruţi?

Da, dar n-am spus-o limpede, era bine aşa, coboram şi am zărit un cîine.

Unde?

În faţa mea, era ghemuit pe jos, am ghicit că e un cîine şi te-am văzut strănutînd un nor de aburi.

Ai simţit căldura?

Nu, dar ştiam că sînt aburi calzi, doar ai strănutat, n-ai spus nimic.

Aveai ochii deschişi?

Nu, îi ţineam închişi. Dar am văzut tot, nu-i puteam deschide, ştiam că o să dispari dacă îi deschid şi am stat aşa şi tu mă strîngeai în braţe, nu aşa tare, nu mai pot să respir, am vrut să mai văd încă, să te mai ţin lîngă mine, ah, acum s-au despărţit şi merg înainte.- Tot prin zăpadă?

Da, zăpada îţi îngreunează un pic paşii, dar e foarte plăcut, mi-e puţin frig la picioare, dar simt nevoia să tot merg aşa.

Te vezi cum eşti?

N-am nevoie să văd, vreau doar să simt că mi-e un pic frig, că picioarele îmi înoată prin zăpadă, vreau să simt zăpada, să simt că eşti lîngă mine, atunci o să fiu liniştită şi o să merg înainte, iubitule, m-ai auzit cînd te-am chemat?

Da.

Sărută-mă, sărută-mi podul palmei, unde eşti, nu pleca!

Sînt lîngă tine.

Nu, inimii tale îi vorbesc, te chem, vino nu mă părăsi.

Prostuţo, n-aş face aşa ceva.

Mi-e teamă, mi-e teamă că mă părăseşti, nu mă părăsi, nu suport singurătatea.

Nu eşti în braţele mele, acum?

Ba da, ştiu, îţi sînt recunoascătoare, iubite.

Dormi, dormi liniştită.

Nu mi-e somn, mi-e mintea perfect limpede, văd noaptea străvezie, pădurea albastră, troienele, nu sînt stele, nici lună, văd totul limpede, ce mai noapte ciudată, aş vrea să stau tot timpul cu tine în noaptea asta de zăpadă, nu mă părăsi, nu mă lăsa singură, mă podideşte plînsul, nu ştiu de ce, să nu mă părăseşti, să nu stai atît de departe de mine, să nu săruţi alte femei!”

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article

commentaires