DESIGUR, că un biolog ar putea explica mult mai exact și mai competent aceste două imagini. Dar pentru mine este important că am văzut ceea ce am văzut, și am înțeles că toate în natură sunt bine legate, în bună rînduială așezate, și urmînd o logică indiscutabilă, ascunsă vederii noastre obtuze, limitate. Văzul nostru ne ajută uneori, alteori ne încurcă. Dar atunci cînd te afli la o anumită altitudine, și contempli în tihnă aceste priveliști, ajungi, poate, să pricepi că pînă și copacii, lanțul trofic se situează pînă la limită anume, urcă pînă la un anumit „rang”, după care, gata, nu mai aspiră mai sus, la o mai mare înălțime, se schimbă apoi și tipul de plante, vegetația devine tot mai adaptată la intemperiile verii și ale iernii. Dar fauna este una specifică. Iarba devine un conglomerat de licheni, iar jnepenii (pinus pumilio) și afinișul iau locul copacilor, al brazilor și arborilor de tot felul...Ierarhia este strict respectată. Aici nimic nu se schimbă, nu se emancipează, nu aspiră la democratizare sau multiculturalism.
Natura sălbatică este lăsată sieși, se autoregenerează în fiecare primăvară, indiferent de cît de aprigă și crudă a fost iarna. Ecosistemul se reface, reînviază, se împodobește cu tot ce are mai nobil, mai colorat și mai frumos. Omul nu poate decît cel mult să mai taie din copaci, să-și lase amprentele de mutilator pe unii dintre aceștia, să otrăvească solul, dar naturii nici că-i pasă. Ea este stăpîna, ea este cea care-l hrănește pe om. Tocmai de aceea, pînă la urmă, va ieși biruitoare. Pentru că este perenă, pe cînd omul este finit, limitat, condiționat de o sumedenie de factori și de șanse...
Am văzut vara trecută, în Munții Tatra Mari (Vysoké Tatry / High Tatras), o pantă întreagă defrișată în chip sălbatic...Era la o altitudine de peste 2000 de metri, și omul a secerat pădurea. Dar oare munții au încetat să mai existe? Desigur că nu. Această generație de bipezi și-a făcut hatîrul, în inconștiența sa, dar vor trece deceniile și poate un veac, și un nou val de vegetație va îmbrăca acel masiv. Natura nu pierde definitiv ce-i al ei, nici pe om. Pe care Stăpînul l-a pus să stăpînească peste toate, să le admire, nu să le mutileze, nici să le schimnosească, nici să le distrugă.
„Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”
foto © vladimir bulat, aprilie 2015
foto © vladimir bulat, aprilie 2015
„
