La ultima mea ședere la Chișinău am descoperit că a mai apărut un teatru independent!

Se numește teatrul Radical.

Este un sediu înnoit, deși rămas minimalist, găzduit de o fostă unitate militară, iar curtea acesteia este un loc nu doar ispititor, ci și curios, care pe mine cel puțin m-a atras. E de văzut înainte de spectacol!

Am fost la piesa lor  de debut, „Eu și tu”, o montare după un text omonim, Ich und Du (1992), scris de pana unui autor german, Ingeborg von Zadow (n. 1970), cea care a fost denumită de un critic german: „Beckett pentru copii”...

După standardele de astăzi vorbim despre un text „vechi”, care dezvoltă însă o problematică tot mai nouă, progresiv mai actuală pe zi ce trece: insularizarea oamenilor/omenirii. Actrița din spectacol, Lidia Novicov, ne-a spus, conform spuselor autoarei, că această piesă este întruchiparea unui fel de joacă de copii, care construiesc ziduri, se joacă de-a separatismul, de-a lumea-de-a-ndoaselea.

În montarea făcută de cei de la Teatrul Radical însă, asistăm la drama dintre colonelul Ziggy (Dorin Gribincea) și Doodle, proaspătul recrut (Lidia Novicov), pentru că în dramă se transformă nesupunerea pe care o manifestă, iresponsabil, soldatul în raport cu superiorul său, dar și cel care parea impenetrabil, dur și esențialmente un personaj cazon, devine în ochii spectatorilor un personaj empatic, simțitor și chiar capabil de afect. Dar anume el construiește zidul, se separă de propriul subordonat, de toți ceilalți, de dușmanii imaginari, care pot ataca oricând, în orice clipă, pe timp de zi și de noapte (iar în subsidiar mi-am amintit de paranoia cu care a infestat Enver Hodja întreaga Albanie, sufocând teritoriul fostei Ilirii cu buncăre de beton!), neținând cont nici de lipsa de măsură, nici de rațiune, nici de ale tactici ale bunei rânduieli.   

Am scris tactici ale bunei rânduieli. Căci da, Doodle, femeie tânără, frumoasă, isteață și jucăușă, vrea o mai bună chibzuință pentru lumea în care trăiește. Ea, deși a intrat în armată dintr-un spirit de aventură, se ciocnește repede de realitatea dură a disciplinei, ascultării, supunerii, uniformizării. În armată nu e ca-n civilie, aici și joaca e militarizată, e cazonă. Ludicul e de fapt, în cazul nostru, hâd și dietetic, insipid. 

M-am bucurat că o astfel de piesă, scrisă în anul conflictului transnistrean (1992), se monteză și se joacă acum la Chișinău, în anul în care se împlinesc trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, și se constituie într-o meditație universală asupra naturii umane, tot mai insularizate, însingurate, tot mai docile în fața asalturilor venite de peste tot, și mai ales -- e un dialog cu public despre ce mai însemnează azi: dragostea, coeziunea socială, rolul armatei, a armelor în viața noastră.

Este un conglomerat de teme, de sensibilități, de prea delicate interogații, cu care cei doi tineri actori se descurcă minunat, și mai ales m-a impresionat faptul că ei nu se „joacă de-a teatrul”, ci se interpretează cu precădere pe sine, ca și cum cele două personaje dintr-o altă lume ar fi anume cetățeni ai acestei lumi confuze, în care ei trăiesc zi de zi, care este Republica Moldova a zilelor noastre, atât de bulversată social, politic, și mai ales afectiv. Căci în lipsa sufletului - toate celelalte devin mecanice inerții. Dacă nu chiar inepții... 

Pentru ca astfel de tematici să mai aibă sorți de izbândă în lumea de azi, teatrul independent are nevoie de un public, de susținere, și de o interacțiune cu diverse pături sociale, căci teatrul nu mai e demult un prilej de distracție, de umplere a timpului, ci trebuie să devină o verigă în care actualitatea să fie analizată, purecată și problematizată.   

„Eu și tu” - aparenta joaca de copii a celor maturizați, având conștiința urgenței de a înlătura autismul social, de a dărâma zidurile, și de a părăsi insulele în care ne autoexilăm, sau spre care suntem împinși din exterior...         

@2019

pentru că-mi plac buruienile, plantele în general, și florile în particular, nu am putut trece peste această postare, de aceea aduc o rețetă de ciorbă țărănească aici, în speranța că o vor putea face și orășenii...

„—Noa! Șez blând, nu tie spăriea, nu tie gândi c-a trăbui să tai on bou să-i iei limba! Nici vorbă! Limba bouli, fătumnieu, îi zâce la o frunză die scai care tumna amu o afli pă imaș. Frunza asta-i bugăt die cărnoasă, slipteștie p-o partie, pă ceie partie îi mai alboaie, o frunză lunguiață crestată o țârucă pă marjini, p-acolo pă undie s-or face stinii scaiuli. Da, să nu carecumva să lași să treacă vremea lor și să nu faci zama asta! Că nu țân mult, odată îmbătrânesc și nu-s mai bunie!
Tie duci și aduci o coșercuță bună die frunză di-aieste.
Îț mai trebe o legătură bună die ai verdie, o’ tri scrijele die clisă uări die pecie afumată, uoauă, fărină, frunză die leuștian uări ce frunză verz ai și care-ț plac. Și-ț mai trebe, bunînțăles, zăr!
Tai clisa coștie mnici. Tăt așe tai aiu verdie. Tie pui apoi și diesfaci hiecare frunză di pă cotor. Le iei la mână pă tăitie și diesfaci cotoru di cătă frunză. Cotoru nu-l pui în zamă, nu-ț trebe! Faci lucru ista după ce ai spălat binie frunzăle în apă curată, rece. 
Pui în oală o lingură die oloi și friji clisa tăietă. O lași să să cârcălească binie, binie și adauji aiu. Le amesteci le lași să să moaie laolaltă. La o vreme pui o lingură die fărină, amesteci, friji și fărina o țârucă fără să o arz și începti să adauji tăt pă rând apă rece. Lași să hiarbă, iar adauji apă, după cum să îngroașe zoaftu ista. Da-l faci mai lunguț. Pui sare, pui thiperi și pui în zama asta mai grosuță frunzăle pă care le-ai diesfăcut după cum ț-am zâs. Die crez că trebe mai pui apă caldă da nu uita că-i punie și zăru’! După ce limba bouli o hiert, pui zăru’. Atâta pui cât să coatie binie zama și cât die acru îț place. Poț face zama și cu jintuială. Lași să hiarbă laolaltă.
Noa, zama-i gata! O poț mânca așe uări o poț face mai domniească și pui uoauă întreji să hiarbă în oală. Lași on clocot încet și sloboz câtie on uou și lași să hiarbă. Die vrei să hie mai țifrașe uoauăle le poț hierbe dietilindi înt-o uălucă cu apă, sare și uățăt. Hierz tăt câtie on uou și-l scoț pă lășcar să să scurgă. Abdie dup-aceie le pui în zamă.
Când făcieam zama asta făcieam și cocoradă și cu cocorada asta o mâncam, în loc die ptită! Nu uita să pui oareșce verdeață în blid! Iubască-vă Dumniezo și vă țâie sânătoși!”

Mărturisesc că frunzele astea nu-mi sunt familiare, iar ”limba-boului” e-un nume după care eu recunosc o altă plantă, Anchusa officinalis. Cum Mircea nu a adăugat în povestea lui și numele științific al plantei la care fac referire socăcițele de mai sus, mi-a fost greu să-i dau de capăt. Îmi părea a fi o pălămidă oarecare, dar am apelat la ajutorul Paulei Anastasiu, directorul Grădinii Botanice, care pe loc mi-a și dat răspunsul—este vorba de Cirsium canum, cunoscută popular ca ”limba-oaiei” sau ”pălămidă”, cum apare la Zach. Panțu în Plantele Cunoscute de Poporul Român din 1906, dar, iată, și ca ”limba-vacii” (în zonele Buzău și Prahova) sau ”limba-boului” (în câteva zone din Ardeal). Unii zic că i-ar mai spune și ”verze”, tot prin Ardeal (în satele Mirșid și Hereclean).”

 ...dacă urmează cineva cuiva care se  rupe de adevăr, nu va moșteni Împărăția  lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 9-10)

Un text recent publicat pe site-ul unui grup de iconari care-și zice Anastasis ar fi trebuit să suscite, probabil, oarece dezbateri, clarificări, dacă nu chiar controverse, mai ales că vorbim despre un subiect cărora unora li se pare de o vie actualitate, iar altora le convine să tacă în privința lui. Autorul textului pomenit este istoricul de artă medievală, Oana Iancovescu, retrasă la mănăstirea Cornu.

Dezbaterea se încadrează în ceea ce altădată se numea „bătălia anticilor cu modernii”, iar mai precis, în cazul nostru, vorbim se pare despre „cearta” tradiționaliștilor cu cei care „caută să modernizeze formule plastice tradiționale” (Oana Iancovescu).

Esența textului citat se rezumă la faptul că mai bine este nouă a prelua, copia și adapta nevoilor liturgice actuale, vechile „canoane” ale artei tradiționale bizantine, decât a le înțelege, pentru fiecare epocă în parte, a acelei lungi perioade, pe care o numim Era Bizantină (întinsă pe o perioadă de circa un mileniu). Altfel spus,  „Oare gândul adaptării programate la cerinţele zilei nu este mai curând ieşit dintr-un fel de beţie a succesului (a căderii), dintr-o iluzie luciferică?” (Oana Iancovescu).

De unde reiese că studiul, călătoriile, lecturile, dialogurile și rugăciunile făcute pentru „luminarea gândurilor” ne este mai degrabă spre cădere, nu spre înțelegerea mai profundă a temeiurilor icoanei, și a actului liturgic..? Trebuie spus că până acum două decenii, când au început a se primeni primele zidiri post-ceaușiste, și când a re-apărut nevoia scrierii pe pereții acestora, majoritatea dintre ei simțeau că totul este de învățat, de făcut de iznoavă, de la tehnică la erminie, și de la prepararea unei scânduri pentru icoană, la felul în care se pune foița de aur etc. Cei care au trecut prin aceste etape pot depune vie mărturie. Acestea vor fi adunate într-o carte, pentru uzul celor care vin după noi.

De aproximativ un deceniu, de când numărul bisericilor a crescut simțitor, și mulți sunt cei care pot depune mărturie cum s-a primenit arta icoanei, putem deja sesiza că și tensiunea mai sus enunțată, s-a făcut tot mai simțită, mai încordată, iar chestiunea slavoslovirii Prezenței lui Dumnezeu, prin icoană, este tot mai atenuată. Iată paradoxul!

Găsesc că mai lucrativ și mai ziditor este să punem altfel problema: nu cine copiază mai performant pe cei vechi sau face mai lucioase fundalurile aurii, ca pre niște oglinzi, ci cum le urmează aceștia, în propria lor viață de azi, celor care au creat acele icoane, fresce, broderii sau miniaturi, adică zugravilor și artizanilor de demult. Chestiunea iconomiei lui Dumnezeu este cu adevărat cea care trebuie să ne preocupe, nu chestiunea iconică în sine, care-i contextualizabilă.. 

Iată câteva definiții ale icoanei, după Nichifor al Constantinopolului, cel care în „Antiretice”, a scris: „Icoana este o replică a arhetipului, în ea se află întipărită totalitatea formei văzute a cărei amprentă este, și aceasta grație asemănării, și nedeosebindu-se de modelul său decât prin diferența de ființă care se datorează materiei sale (...) imaginea artificială este o imitație a arhetipului, o copie, și astfel se deosebește (de model) prin ființa și în substratul său (...) ea este o realizare înzestrată cu formă văzută după asemănarea arhetipului și se deosebește de modelul său prin esență și în substratul său (...) prin urmare, icoana este o replică, o efigie a ființelor care au o existență proprie” - citat după Marie-Jose Mondzain, Imagine, Icoană, Iconomie. Sursele bizantine ale imaginarului contemporan, trad. Măriuca și Adrian Alexandrescu, ed. Sophia, B., 2009, pag. 122-123.

Din aceste definiții ale unui patriarh, strașnic apărător al icoanelor, reiese clar, că nu oarba copiere a modelelor vechi, nu mimesis-ul face o icoană să devină icoană, ci relația sa cu arhetipul, adică și anume skhesis-ul o face să fie icoană, adică ea trebuie să devină efectul unei cauze. Adică, mai simplu spus, citându-l de data asta pe Sfântul Ioan Damaschinul: „Pentru orice lucru, ceea ce este după fire vine mai întâi și deabia după aceea este după convenție (thesin) și după mimesis”, PG. 94, 13. Și mai departe, același apărător al sfintelor icoane formulează o definiție, foarte asemănătoare celei izvodite de Nichifor, după cum urmează: „Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel care este înfățișat. În general însă icoana nu seamănă întru totul cu originalul, adică cu cel reprezentat. Atlceva este icoana și altceva este originalul; și în general se observă o deosebire între ele, pentru că acesta nu este cealaltă și cealaltă nu este aceasta” - Al treilea tratat contra iconoclaștilor, 16., traducere de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMO, 2016, pag. 180.

În concluzie, „a identifica prea activ mimesis cu harul este o dovadă a acelei voințe arzătoare, polemice și teoretice, de a construi singura privire posibilă asupra vizibilității invizibilului. Ceea ce este de fapt perspectiva iconoclastă” -  Marie-Jose Mondzain, op.cit., pag. 128. 

Și pentru a sesiza mai bine aceste lucruri, care au preocupat mințile muritorilor de la cei din epoca iconoclastă, până iată, cei contemporani cu noi, cum e Marie-Jose Mondzain, mi-am îndreptat gândul spre unul dintre cei dintâi care au scris despre icoană, în anii 20 ai secolului XX, mult înaintea unora precum: Nikodim Kondakov, Pavel Florenski, Evgheni Trubețkoi, Leonid Uspensky, Paul Evdochimov, Gregoire Krug, Christoph Schoenborn, Maximos Constas, Stephane Bigham ș.a., anume mă refer la cărturarul Nikolai M.Tarabukin (1889-1956), care observă problema, și încearcă el însuși un răspuns: „Creaţia este înlocuită prin copiere nu pentru că i se impun restricţii sub pretextul tradiţiei, ci pentru că forţele acesteia seacă. În perioadele în care creaţia era expresia organică a existenţei religioase, canoanele stricte, prin care se reglementa apariţia ei, nu diminuau câtuşi de puţin puterea sa. E suficient să ne apropiem cât mai atent de iconografia rusă din perioada ei de înflorire, ca să ne dăm seama de diversitatea mijloacelor şi formelor din fiecare piesă în parte, iar părerea despre şabloanele acesteia se va destrăma (...) În faţa oricui este interesat de arta medievală se pune problema înlăturării prejudecăţii despre stereotipia artei religioase vechi. Luând la analiză doar o singură „şcoală”, privită din perspectiva mai multor perioade istorice, am observa diversitatea impresionantă a unor individualităţi din interiorul acesteia” - Sensul icoanei, Copiere sau creație (scrisoarea a zecea), trad. Vladimir Bulat, ed. Sophia, 2008, pag. 153.

Pe cale de consecință, problematica „copiere sau creație” este esențialmente falsă, fiind demult tranșată, lămurită, și nu este deloc adevărat că „dacă încercăm să ne încredem mai mult în ochiul şi mintea noastră, decât în înţelepciunea duhovnicească a înaintaşilor noştri, riscăm să producem dezastre”. Pronia cerească este, mai presus de orice, „a celor vii, și nu a celor care zac în morminte”.

În spațiul românesc încă mai există (din păcate, aproape deloc pe hârtie și, prea frugal, în mediul online) numeroase nelămuriri, inerții și „bisericuțe” care gândesc pe cont propriu, aleatoriu, atât sensul și funcția icoanelor, cât și ale picturii murale, mulți dintre acești oponenți însă, deși fac un caz din sobornicitate, „canon” și „tradiție” - acestea rămân pentru ei un simplu enunț, o plutire la suprafața conceptelor, termenilor, și se mulțumesc să amușineze doar epiderma lucrurilor, în fundal având aproape totala tăcere sinodală, întru această privință...Cu modestie afirm, că a venit vremea ca BOR să se pronunțe „ce e bine și ce e rău” în iconografia contemporană, în condițiile în care asistăm, la noi în țară, la nașterea și manifestarea viguroasă a unei generații de iconografi credincioși, tineri, pricepuți, cu ascultare duhovnicească, și foarte atenți la rezultatele și cercetările care s-au făcut și se fac în materie de studiu comparatist, restaurare, și promovare a valorilor medievale, care au zăcut necunoscute, acoperite de funingine și repictări...or, toate aceste lucruri nu putea să nu impulsioneze, cred, cu maximă vigoare creativitatea în domeniul iconografic, spre Slava lui Dumnezeu.                

Desigur că știam despre existența acestor Jurnale!

Și asta de mai multă vreme. Încă de pe timpul când trăia Corneliu Baba, jurnalistul de artă C.R. Constantinescu (1938 - 2001) mi-a vorbit despre existența unui extins diariu, pe care pictorul Baba l-a ținut de-a lungul vieții, și care urma a fi publicat, conform testamentului lăsat, după 20 de ani de la moartea acestuia. Pentru că eram un „protejat” al lui C.R.C., pentru că mă publica la Adevărul Literar și Artistic,  acesta îmi mai vorbea despre diverse chestiuni din culisele artei românești, pe care le știa în dedesubturile ei. Această știință îi dădea multă libertate de exprimare, și era o voce temută, adică cu pondere, în epocă...ei bine, era unul care-l vizita pe Baba la atelier, cu care se conversa, și despre care știa că întreaga sa viață s-a „împărțit” între scris și pictură, că până la finele vieții se tot întreba, ce este el, pictor sau scriitor? Acest fapt m-a făcut cu atât mai curios, cu cât nu știam nimic despre trecutul său literar, și urma să aflăm, cum spuneam, peste două decenii...

În 2018, după 21 de ani de la moartea lui Corneliu Baba a fost publicat primul volum din Confesiuni și Jurnale, care acoperă perioada anilor 1944-1965. Cartea a apărut și acompaniază o expoziție cu lucrările lui Baba, realizate în perioada oglindită în acest prim volum.

Urmează altele trei tomuri. 

Somptuosul și bogat ilustratul volum, de 272 de pagini, se deschide cu un calup de Confesiuni. Apoi, prima notație înscrisă în Jurnal datează din 1 februarie 1944, și acest moment este luat ca debut al letopisețului personal al artistului.

Parcurgînd acest savuros volum, pe îndelete și cu opriri, mi-am dat seama de un lucru esențial, unul care reiese cel puțin din acest material deja publicat: Baba nu putea pleca definitiv din țara lui, căci la fiecare ieșire a sa tânjea după casa sa din România, după confortul, liniștea și mai ales, după prezența Constanței Zosin (Țuca), care i-a fost întreaga sa viață indispensabilă! Toate plecările sale din România socialistă, fie că era vorba de URSS, Italia, Franța, Belgia sau Olanda, sunt consemnate cu migală, și cu o oarecare amărăciune...

În 1955 face prima să călătorie peste granițele țării, la Moscova și Leningrad. La Moscova are norocul să vadă expoziția cu lucrări de la pinacoteca din Dresda, care urmau să fie restituite Germaniei socialiste, după ce în al II-lea război mondial acestea fuseseră spoliate, și duse în URSS. Scrie în câteva rânduri că este apreciat acolo, în URSS, și că: „La mine acasă, în țara mea,  mă bucur azi mai mult de efectul prieteniei artiștilor din Uniune [a Sovietică] de cât de căldura directă a colegilor mei de aici. Uneori sunt atât de sigur. Ba nu uneori, ci aproape permanent, lucru ce îl simt din ce în ce mai puternic. Mai ales că din generația mea au rămas foarte puțini, și aceia contează tot mai puțin. Ceilalți sunt la vârsta când toți sunt „mari” (pag. 134). Desigur că la Ermitaj are loc adevărata sa întâlnire cu Rembrandt, maestrul clar-obscurului care i-a marcat definitiv opera, felul de a privi, de a iubi fără rest pictura. 

Pot să mărturisesc că pictura lui Corneliu Baba era foarte cunoscută și apreciată în fostul impreiu sovietic, și acest lucru îl pot spune chiar din interiorul vremii în care eram elev la liceul de artă, și se vorbea adesea despre expozițiile care i se organizau în marile orașe, și nu doar...pe la mijlocul anilor 1980, i s-a făcut o personală și la muzeul de artă din Odessa. Ei bine, grupuri de elevi au fost duse acolo, spre a vedea minunea picturală „marca” Corneliu Baba. Am fost și eu printre ei...și l-am regăsit pe Baba multă vreme mai tîrziu, cumva dintr-un alt unghi, cel al prietenie sale cu sculptorul Lazăr Dubinovschi (1910-1982).

Dar să revin la acest jurnal al lui Baba, afundîndu-mă în notițele sale din primăvara lui 1964, când istoricul de artă Emile Langui (1903- 1980) i-a organizat lui Baba o mare expoziție la Ixelles, o municipalitate lipită de metropola Bruxelles. Despre această expoziție scrie cu maximă amărăciune: „Acesta a fost vernisajul. Nici un afiș, nici un microfon, nici o înregistrare, nici un fotograf, pentru această zi unică din viața mea. Primul meu vernisaj, la cincizeci și opt de ani, la Muzeul din Ixelles, în țara lui Van Eyck, a lui Memling, a lui Rembrandt și Hals. Încet, încet, am început să înțelegem o rezervă ciudată din partea belgienilor - nu față de pictura mea, dar față de caracterul propagandistic ce i s-a dat expoziției mele.  Langui a dorit o expoziție Baba - din ea s-a făcut la săptămânile româno-belgiene: un taraf de lăutari, țuică, mititei, Expoziția Baba și filmul Codin - singurul despre care s-a vorbit, fiindcă este a lui Henri Colpi (...) Pictura mea, cu un caracter mai mult flamand sau olandez decât românesc, îi interesează, dar ca un fenonem izolat. Asta este, și nu se poate îndrepta nimic.” (pag. 206). Și acest fapt se întâmpla pe fundalul unui mai vechi episod petrecut în 1958, când Baba fusese ales membru de onoare al Academiei de Arte din Moscova. URSS îl consideră un pilon al picturii, și lumea apuseană îl exilează într-un colț al unei capitale occidentale...și în același timp, în țara lui:„...oamenii nu sunt lăsați să picteze cum vor (...)Veninul îl simt însă asupra mea. Mă retrag din ce în ce mai mult din drumul fiecăruia și nu vreau decât să am liniște în micul meu colț de atelier. Uneori și asta este prea mult” (pag. 142).

La începutul lui noiembrie, 1961, Baba împreună cu Țuca vizitează Parisul. La vârsta de 55 de ani Baba se întâlnește cu marea artă depozitată la Luvru, experiență pe care o rezumă astfel: „În general decepții și surprize. Nu știu, poate că sunt bolnav de pictură, obosit, și mi se pare că încep să dau dreptate celor care caută „altceva”. Luvrul mi-a amintit de încăperea aceea cu fluturi morți presați, puși în rame. Am plecat trist, nervos. Doresc să îmi găsesc liniștea. Dar unde?” (pag. 153). Lumea de acolo îl indispune pe artist, remarcă un fel de subordonare a artistului față de cel care plătește, cumpără și susține arta: „E o lume cu care nu avem nimic în comun și cu care e greu să mai avem ceva. Patroni, Patroane, sună ciudat și mă cam strânge în spate...Banii patronului, ce stupid! Câini care așteaptă osul din mâna stăpânului...și fac sluj” (pag. 154). Și câteva pagini mai încolo, Baba face descrierea situației din Place du Tertre, unde artiștii ambulanți și-au scos arta pe șevalete...„Pictura nu mai aparține artistului, aparține „Patronului” - negustor nicidecum generos, nicidecum interesat de valoarea adevărată a pictruii și de chinurile artistului. „Semnătura” , asta e tot. Valoare de bursă. Socoteală rece de negustor, care joacă mizând pe ceva mai mult sau mai puțin riscant. Clientul - același mic burghez de pretutindeni. Întradevăr, de aici pleci cu impresia că s-a terminat cu pictura” (p.158). 

În debutul toamnei lui 1964, mai exact la 22 august s-a deschis personala expoziției de pictură a lui Corneliu Baba la Berlin. Ocazie cu care a fost ales și Membru al Academiei. Nici din Germania nu a plecat cu emoții mai pozitive, mai înbucurătoare, dar devine tot mai clar că pentru împlinirile sale interioare Corneliu Baba chiar a avut nevoie de aceste titluri, confirmări, de aceste recunoașteri internaționale...Deși: „Toate acestea sunt deșertăciuni. Și spui până la urmă: nu contează nimic. Există o diferență, o ostilitate care te jenează. N-am alergat nici după succes, nici după titluri. Cunosc valoarea tuturora. Le-am avut pe neașteptate, mi-au sosit toate și nu doresc decât linilte. Simt un fel de rânjete în jur și mârâituri care mă irită ” (pag. 223).

Un fel de nemulțumire endemică străbate întreaga perioadă de două decenii, pe care le acoperă notițele din acest volum. O nemulțumire de sine. Desigur, Baba pleca și se întorcea. Colinda prin țări și culturi. Făcea expoziții, și primea titluri, voiaja în lagărul socialist și nu doar. În același timp, în RSR, pușcăriile erau pline de deținuți politici și de țărani, pe preoți și intelectuali. Ororile, țipetele și violența de dincolo de zidurile temnițelor nu ajungeau însă la urechile artiștilor; ei erau preocupați de lumea lor. Dar oare ce vină poartă un artist care încerca să trăiască normal,  dar și firesc - într-o lume cu totul întoarsă pe dos? O lume dezumanizată, schimbată, confuză, săracă, și tristă, dar în același timp Baba este și conștient că: „Pictura a rezolvat mai simplu, de când tinerii mei colegi sunt înfierbântați de probleme mari ale contempraneității, omul a început să dispară de tot. Pictorii privesc totul cosmic...sau pretind că esența lucrurilor pe care le descompun și le cercetează o redau prin metafore într-un limbaj alambicat, recompunând-o, fie vorba între noi, după niște formule pe care le-au descoperit alții mai vrednici înaintea noastră” (pag. 259)...

Către sfârșitul acestei perioade Baba pare preocupat de problematica „modei plastice”. De Marie Claire-ul și Vogue-ul plastic; devine clar că după numeroasele sale călătorii în Vestul Europei observă o adevărată mutație în problematica artei, și acest lucru mai degrabă îl îngrijorează decât să-l încurajeze să-și schimbe el însuși direcția, și este mai degrabă scârbit de proliferarea acestui stil modern. Meditațiile artistului în jurul acestor problematici trebuie cetite individual, cu acuratețe și prudență, iar șirul lor, sunt sigur va continua și în fasciculele următoare. O frază ca cea pe care o citez aici  devine cât se poate de lămuritoare, că neclintit rămâne crezul său asupra picturii: „Nimic nu se întoarce din loc și n-o să-i ceri pictorului din 1965 să facă ce a făcut Goya sau Rembrandt. Când începi să nu mai guști aceste lucruri, să treci pe lângă obiecte, pe lângă oameni, pe lângă tot ce te înconjoară, absent, să nu mai vezi nimic, s-a terminat. Cauți soluții noi care să te distingă dintre ceilalți. Bineînțeles că nu mai poate fi întrecerea de altă dată pe chestie de meșteșug. E o copilărie” (pag. 263).

Să așteptăm cuminte apariția celorlalte volume, pentru a avea o privire de ansamblu asupra diaristicii lui Corneliu Baba. - Efortul de transcriere și editare a manuscriselor îi aparține moștenitoarei legatare a operei literare, Maria Muscalu Albani.