Intuiesc că îndemnul de a ceti acest roman al lui Franz Werfel (1890 - 1945) mi l-a făcut conștientizarea faptului, că acest uriaș scriitor austriac era el însuși o conștiință superioără europeană a secolului al XX-lea. Nu este un nume necunoscut nici în literele române, căci scrierile sale au apărut începând încă de la mijlocul veacului trecut, până nu foarte curând, după cum urmează: Cerul jefuit (1946), Verdi. Romanul operei (1964), Cele 40 de zile de pe Musa Dagh (1970), Povestiri din două lumi (1971), Agapa absolvenților (1988, 2004)...

Cerul jefuit (în original: Der Veruntreute Himmel, 1939) este o scriere cu profil caracteriologic, un roman care se cetește cu atenție sporită, cu respirația încetinită, căci pe alocuri ai sentimentul că vraja și tensiunea pe care le diseminează autorul, se pot risipi rapid, dacă neglijezi ritmul și ești sau devii mai puțin atent. Și asta în condițiile în care textul românesc este brut, plin de omisiuni, scăpări de litere, și pare complet neredactat, necizelat ortografic, și dacă mai pui pe de-asupra calitatea foarte proastă a hârtiei, și aspectul grafic precar - cartea mai degrabă respinge, te ține la distanță, nu ademenește! Dar dacă depășești aceste inconveniente tehnice, lectura curge cu forța unui râu de munte, pentru că și narațiunea te poartă prin sferele rarefiate ale sufletului omenesc. 

Romanul lui Werfel are trei părți și XII capitole. Prima parte nu are o denumire. Celelalte au fost numite de autor: Cumpărat de la Dracu și Un pelerinaj. Greu de înțeles de ce Werfel nu i-a găsit și acestui capitol inaugural un titlu. Asta mai ales că tocmai de la început facem cunoștință cu vocea autorului, care zice că a cunoscut pe toții membrii familiei Argan, și nu oricunde, ci tocmai la proprietatea lor de la Grafenegg, la conacul de acolo, iar istoria acelui loc este cu adevărat impresionantă! 

Nu știu cât a lucrat Werfel cu datele zbuciumate și abundente, legate de acest teritoriu istoric, dar toate aceste „perdele” le-a folosit pentru a scoate în relief un spirit umil, credul, conștiincios, simplu, candid și devotat: bucătăreasa Teta Linek; anume acesta este personajul principal al romanului. Născută în Bohemia, la Hustopeče (Hustopec, în roman) aceasta face diverse munci până la vârsta la care o cunoaște „autorul”, când avea 40 de ani. O urmărim apoi până la moarte, când se afla la Roma, ajungând acolo dintr-o ființă de casă, o slujnică - în centrul atenției unui mare grup de oameni de vază din Austria, aflați în pelerinaj.

Dar de acel moment ne despart trei decenii, timp în care Teta Linek slujește cu acuratețe și pricepere în casa familiei Argan, până când nori grei se adună nu doar asupra acesteia, ci și de-asupra întregii Austrii  (în 12 martie 1938 țara este anexată de Germania, iar despre acest episod a apărut de curând un roman, al scriitorului francez Eric Vuillard, Ordinea de zi / L'Ordre du jour, 2017), când Arganii sunt nevoiți să se despartă de credincioasa bucătăreasă, nepermițându-și de a mai avea pe cineva pe care să-l plătească. În anii în care a stat în casa Arganilor, Teta Linek a avut grijă nu doar de copii gazdelor, ci și, la distanță, de un nepot de frate, Moimir Linek, pe care l-a visat preot, și un mijlocitor și pentru ea în Ceruri. În tot acest răstimp nu s-au văzut, ci au corespondat doar, iar Teta trimitea cu regularitate bani, necesari atât instrucției nepotului, cât și vieții fără griji materiale a acestuia; acela refugiindu-se la adăpostul confortului bănesc asigurat, iar mătușa acestuia - în umbra speranței, că viața ei tihnită își va avea continuitatea înscrisă ferm pe răbojul Împărăției. Doar că speranța ei se prăbușește când află, aievea, că nepotul ei, pe care-l  găsește la Praga, nu este demult un preot, ci un impostor, un profitor și un ratat, un liber-cugetător, care spune în dialogul cu Teta, îndreptățindu-se: „Știința a întins mâna ei severă după mine, tot astfel și cugetarea modernă...am avut un cap deschis spre nenorocul meu...și iată că deodată m'am trezit la marea răspântie a vieții mele. Aveam să mă apropii de altar să prepar un bulin de făină de grâu și să transform o sorbitură de vin din carnea și sângele lui Christos, în toate zilele la orele șase ori șapte dimineașa...ei bine, tușico, dacă ași fost un mincinos, ași fi făcut-o și fără credință, de ce nu? meșteșugul e meșteșug. Ori trăiește omul din exploatarea muncii celorlalți ori din prostia lor, deosebirea nu e mare...Dar vezi bine, tocmai asta e de remarcat, nu sunt un mincinos...” (pag. 140), iar mai departe Moimir o afirmă și mai apăsat, explicându-și apostazia: „Multa învățătură m'a făcut să-l pierd pe Dumnezeu, sfânta cuminecătură am socotit-o drept un obicei vrăjitoresc din timpuri străvechi. N'am putut ceea ce au făcut alții numai de dragul veniturilor fără ca pe ei să-i lumea ca pe mine drept șarlatan” (pag. 141).

Constatările acestea o demoralizează profund,  și o fac să se prăbușească și să se amărască sufletește, părăsește Praga, revenind printre surorile sale, la Viena. Înțelege iute că numai în fața lui Dumnezeu poate să-și mărturisească cumplita decepțiune, acolo este „singura cale de a se mântui din această stare care duce la prăpastia cea mai adâncă, cea mai infernală. Ea trebuie neapărat să se spovedească în calitate de complice și de tăinuitoare a nepotului. Trebuia să încredințeze sufletul ei fără nici-o rușine unei fețe bisericești” (pag. 165). Dar nu o poate face, s-a simțit incapabilă să o facă, stoarsă de puteri în fața confesionalului, a fugit din biserică. Înaintea portiței sfântului locaș a găsit pe jos un șiling, o monedă de argint! Acesta a fost semnul de la Dumnezeu, să se întoarcă, cu intenția să depună moneda în cutia săracilor, dar ajunsă în deschizătura ușii scapă din mână moneda, și ea însăși se prăbușește, cade pe dalele de piatră, și zace fără ca nimeni să o bage în seamă. O cucoană trece pe lângă ea, și-i aruncă o fisă, crezându-o jalnică cerșetoare, incapabilă să se ridice de jos...Este momentul maximei prefaceri a Tetei Linek, este episodul în care ea descoperă afișul care anunța un pelerinaj în Italia, și o vizită la Roma, și nu știa în acel moment că optând pentru pelerinajul mai scump, acesta va include și o întâlnire cu însuși Papa Pius al XI-lea. Ea consimte pentru varianta mai scumpă, și pornește la drum, împreună cu un grup numeros, între care ea era singura de condiție socială modestă, optând pentru aceasta variantă deloc de dragul monumentelor în plus ce urma să le vadă, ci de „dragul jertfei mai vizibile”. Pe drum îl cunoște pe tânărul abate Iohannes Seydel, care-i devine nu doar un bun companion de-a lungul întregului pelerinaj, ci și confesor, când Teta se decide să-și deschidă sufletul, și acest lucru se produce nu oriunde, ci în hruba rece a unei catacombe romane, în cripta Santa Cecilia. Acolo ea îi povestește tot ce i s-a întâmplat legat de nepotul său, întrebându-se câtă vină poartă ea pentru neîmplinirea sau ratarea celui pe care dumneaei l-a susținut financiar, și cu speranță multă? Abate Seydel, conștient de marea dilemă morală în care se află femeia, a amânat un răspuns acolo, a vrut să se lămurească mai pe îndelete, dându-și seama că de pericolul care l-a păscut și l-a învins pe Moimir, nu a fost nici el scutit...dar a fost ajutat de sora lui, Irina, pas cu pas, aflată într-o grea suferință acum, lovită de tuberculoză, la un pas de moarte! Discuția lor este unul dintre deliciile literare ale acestei cărți admirabile, de aceea ea trebuie cetită de fiecare în mod particular. Cu folos, sunt sigur, pentru cei care se vor apleca cu luare-aminte. Cum nu este deloc de neglijat nici descrierea vizitei mult-râvnite de toți pelerinii la Papă - acel păstor bâtrân și bolnav, iar istoria ne spune, că acesta a fost printre primii inamici ai totalitarismelor, atât al comunismului, cât și al fascismului, dar boala și surmenarea l-au răpus în 1939! Teta Linek a fost aleasă printre cei șapte, din mult mai numerosul grup, să stea în genunchi în fața lui Pius al XI-lea, spre a primi binecuvântarea. După ani de muncă, după decenii de griji și speranțe pentru nepotul său, după zile de pelerinaj și emoții, după ore petrecute în picioare, alergând pe la monumente, iată, Teta stă prosternată în fața celui dintâi catolic al lumii creștine, care a apucat să o canonizeze în mandatul său apostolic pe Sfânta Teresa de Lisieux. „Teta nici nu-și dă seama că întinde sfioasă brațele spre sfântul Părinte...” (pag. 239). După ce a binecuvântat-o Papa, „Teta s'a prăbușit cu mâinile întinse. Fruntea ei atinge dalele. Iohannes Seydel a luat-o la început drept o mișcare de cea mai adâncă prostrațiune și numai după ce s'a aplecat asupra ei și-a dat seama că a leșinat” (pag. 240). Ajunge la Spitalul Surorilor de Caritate, unde este îngrijită, și pe lângă care se perindă flori, torturi, daruri și leacuri de la toți cei care au însoțit-o în pelerinajul italian. Nu mai e în stare să articuleze nimic, dar un trimis al Papei o anunță că mâine Pontiful se va ruga pentru sufletul său. Abatele Seydel îi cere să o împărtășească, iar ea consimte deslușit. Întreaga narațiune converge spre această scenă a lucrării providențiale a lui Dumnezeu, asupra unei ființe umile, dar credincioase și puternice cu duhul. A fost înfrântă de împlinirea pe care și-o dorea, pentru că era mult peste puterea ei de a o putea duce! Visa la o bătrânețe liniștită, domoală, lângă nepotul său preot, banalul pastor de provincie, dar a ajuns să fie binevântată, și s-a rugat pentru sufletul ei însuși Suveranul Pontif. Iar acest episod devine „o taină dureroasă dintre creator și făptură. S'a purtat de grijă ca să nu uităm nașterea și să nu trădăm moartea” (pag. 250). Teta a murit acolo, la Roma, alături de tânărul abate, care i-a stat la căpătâi până la obștescul sfârșit. 

Și tot acesta, Seydel, este interlocutorul vocii auctoriale, celei de la începutul scrierii, care se lansează în fruste considerații despre locul metaficizii și a lui Dumnezeu într-o lume a haosului, care pune stăpânire pe toate, și mai ales pe oameni, iar exemplul acestei bucătărese, și a comportamentului ei, arată că salvare încă există. Când a scris acest roman, Franz Werfel se afla deja în exil, iar cărțile sale erau arse de naziști. În lucrarea aceasta autorul a avut prilejul să mediteze asupra locului metafizicii în acea lume nesigură, dominată de rău, de „satana cafenie”, de pericole nebănuite, de invazie vrăjmășească și unde camerele de gazare urmau să-și facă apariția...             

„...demult am înțeles și recunosc că răscoala împotriva metafizicii e pricina întregii noastre mizerii. în țările protestante a izbucnit întâiu, cum era și logic; puritanismul a dus-o la victorie, întrucât în locul Sfintei Treimi a pus vreme, muncă, bani, iar biruința desmățată a acestei răscoale o vedem cu ochii noștri în propria noastră patrie. și să nu uităm că răscoala în sine e încă mai puțin vrednică de dispreț decât nepăsarea din suita sa, prostirea cosmică a omului. O spun încă o dată, ea este absoluta cauză primară și inițială a întregii noastre mizerii (...) este vorba aici de o ciumă sufletească. Sufletele noastre nu vor să mai creadă în indestructibilitatea lor și, cu aceasta, în eterna lor răspundere. Cerul frustrat este pasivul cel mai mare al epocei noastre. Din pricina lui socoteala nu se poate balansa nici în politică, nici în cele economice, căci tot ce este de natură umană țâșnește din același isvor. O lume consecvent atee este ca un tablou fără perspectivă. un tablou fără perspectivă este netezimea în sine. Fără ea totul e fără sens.” (pag. 258-259).

 Romanul Cerul jefuit trebuie cu celeritate reeditat, așa cum o fac periodic editurile de limbă germană (ediția afișată mai jos a apărut în octombrie a anului 2019), căci lumea noastră are poate ca niciodată o imperioasă nevoie de astfel de scrieri, acute și tandre totdată, care să readucă prin literatură speranța, bucuria vieții și inelul de salvare al devotamentului față de Dumnezeu... „Nimai Dumnezeu stă ferm. Toate celelalte trec pe lângă el, între care și biserica. Toată istoria omenirei nu este altceva decât o desvoltare a propiei noastre facultăți de a cunoaște în întinecări și însemnări alternative. multe revelări nu sun încă revelate...” (pag. 259).                 

Adina Nanu este un nume răsunător în spațiul public al artelor și literelor române.

Este autoarea a numeroase cărți, monografii, și de zeci de ani profesor de istoria artei și a costumului. În 2008 a publicat la editura Compania un savuros volum memorialistic, înțesat de desene și schițe, Călătorie în jurul casei mele.  Acolo, în acel volum, la un moment dat autoarea consemnează: „Ca să ajung și eu să văd marile muzee despre care vorbeam la cursuri și seminarii, am înaintat nenumărate memorii la ministerul Învățământului. Urmarea a fost o excursie în china și alta în URSS. Le pomenesc doar, pentru că relatarea lor m-ar depărta de casă” (pag. 74). 

În 22 septembrie 1957, la 30 de ani, Adina Nanu pleacă în China. Acolo petrece o lună, și ține în acest răstimp un soi de jurnal, și desenează ce vede. Acest material a zăcut în arhiva celei care l-a realizat decenii la rând, până în 2018 - când a văzut lumina tiparului, la editura ICR, cu titlul Adina în China. Un jurnal inedit. Ca și volumul memorialistic citat anterior, și acesta este bogat ilustrat, cu desene reproduse în culori. 

Iată, încă o ciudățenie a acestei personalități a vieții noastre culturale:  acest jurnal publicat după șase decenii! Parcurgerea lui te umple de uimiri, plăcute revelații, presărate de zâmbete și bună dispoziție. Anul la care Adina Nanu vizita imensul imperiu în care de doar câțiva ani se sădise comunismul (1949) nimic nu părea să prevestează hegemonia economică a acelei țări peste întreaga lume! Autoarea a călătorit în câteva localități, mai mari și mai mici: Beijing, Wuhan, Shanghai, Guangzhou/Hangzhou, Kunming, și consemnează felul de a fi al oamenilor, și mai ales faptul că China este plină de copii. Dincolo de descrierea celor văzute, specifice și diferite de cele știute din Europa, Adina Nanu se arată fascinată de mulțimea zeilor chinezi, de spectacolul vieții de zi cu zi. Nu-i place însă mâncarea, felurile sunt multe, dar „cam toate au o anvelopă brun-roșcată de răjeală sau sos de soia, iar ce-i înăuntru, Dumnezeu cu mila, vezi numai când ai obiectul între dinți și nici o altă alternativă în față decât să-i dai drumul pe gât strângând din ochi cât mai puțin vizibil” (pag. 37).

Parcurgerea aproape pe nerăsuflate a acestui text zglobiu, alert, scris cu pasiune și plăcerea de a descoperi o cu totul altă lume, te face să uiți de lumea acablantă în trăim acum! Acum, când doar pronunțând cuvântul „China”, te și proiectezi cu gândul într-un ocean incomensurabil al unei super-civilizații, cu un nivel tehnologic inimaginabil, cu o supra-aglomerare sufocantă, cu păduri de zgârâie-nori, trenuri de mare viteză, autostrăzi suprapuse, cascade de invenții, dar și de falsuri, și în rest, bani, investiții, comunism capitalist...

Aflăm de la Adina Nanu că, de fapt, „falsul este o artă populară, cultivată din epoca Ming (1366- 1644, această dinastie imperială a condus China 276 de ani, nota mea) de amatori care în timpul liber lucrau pentru procesiuni diferite obiecte din papier mache” (pag. 99) „...cele care continuă tradiția epocii Ming sunt de o grație incredibilă” (pag. 100).

Astfel stând lucrurile, ne dăm seama, prin contrast, că sunt lucruri care în China urmează cu tenacitate permanența, tradiționalismul, în timp ce altele evoluează într-un ritm vijelios, amețitor, de neoprit. Cartea Adinei Nanu ni se oferă acum ca o mărturie a vremurilor când ceea ce azi constatăm, vedem și aflăm, nu era nici pe departe așa, dar nici nu dădea semne că va deveni astfel. Iar pentru înțelegerea acestei situații ne vine în ajutor tot autoarea care, preocupându-se mai mult de arta chineză, ajunge cu privire la aceasta să afirme: „cea mai prețioasă realizare a chinezilor în pictură și scuptură este ocolirea realismului, care imită din natură toate planurile, prin selectarea diverselor aspecte văzute sau foarte de departe, sau foarte de aproape. Iar cheia acestei atitudini stă în faptul că un chinez nu lucrează după model, ci îl privește, îl trăiește, apoi se întoarce cu spatele și pictează sau sculptează atâta timp cât e pătruns de emoția inițială” (pag. 104). Magistral, spun eu!

În cele din urmă, aș conchide că volumul Adina în China. Un jurnal inedit, prin tot caracterul său perfect anacronic, prin cele ce spune acolo, este o carte delicioasă, dar și foarte actuală, pentru că oferă un labirint plin de contraste, un șăgalnic recul prin protoistoria comunismului chinez, episod scurt în care fantezia, abnegația și creativitatea s-au amestecat organic cu ideologia și disciplina. Or, din însemnările Adinei Nanu transpar mai degrabă vraja, încântarea, bucuria și spectacolul, decât convenționalul și crudul mecanism al cruzimii și dictaturii, care urmau în curând să-și arate colții... odată cu așa-zisa „Revoluție culturală”, după 1965 mai ales.  

Pictorița Nadejda/Nadja Pronina este pentru mine acum un mit!

Nu pentru că ar fi trăit demult, nici că ar fi un rod al imaginației, ci pentru că viața ei publică este completamente diferită de cea pe care o știm noi în chip pedestru. A locuit până în 2013 la Chișinău (acum, la Kiev), unde am și cunoscut-o, în 2009, prin intermediul unei alte artiste, dintr-o generație mai vârstnică. Era anul în care Moldova se autoizolase față de lumea apuseană, și impunea anumite condiții și restricții celor care voiau să ajungă în teritoriile ei, lucru care a durat mai multe luni. Dar eu, prevalându-mă de cetățenia RM, am putut ajunge la părinți nestingherit, și în general nu am resimțit acel moment penibil, decât, poate, la nivel emoțional. Exact într-un astfel de episod am descins în atelierul artistei Nadja Pronina, care se afla la un etaj superior al unui bloc de peste 10 etaje, din cartierul Botanica. Era, de fapt, un etaj tehnic, unde mai aveai și alți pictori atelierele de creație. Eram curios să o cunosc, pentru că la Chișinău personalitatea ei era percepută ca misterioasă, restrasă și destul de bizară, căci își opera picturală și grafică expunea în galerii din străinătate, și aproape deloc alături de concitadinii săi. Iar eu fiind la București mai mult, nu observam nici prezența, dar nici prezența, cumva o percepeam prin ochii altora...

Ei bine, iată-mă nu doar cu artista în față, ci și în fața operei sale, pe care nu o mai văzusem decât sporadic, și în reproducere fotografică doar. Unul câte unul panouri mari se întorceau cu fața către mine, care până atunci zăceau cuminți fie în rasteluri, fie ascunse cu chipul la perete. Se perindau prin fața ochilor compoziții cu forme pătrată sau dreptunghiulară, dar mai ales, pătrată, cu figuri umane umane contorsionate, cu nasuri lungi și degete alungite.  Femei, bărbați, copii, uneori - animale semănând cu lupii sau hienele. Dar toți - în poziții incomode, chircite, niciodată indecente. Deși goi, deloc vulgari. Nu privesc frontal, ci în profil sau ușor înclinat, la dreapta sau la stânga, sau în jos. Cu toții se ating ușor, își simt căldura, pulsul, respirația poate, iar degetele prelungi, par niște evantaie, agită cu o ușoară senzație de vânturare aerul...În spatele personajelor privirea caută repere peisagistice sau ceva elemente de interior. Nu ți se explică nimic, ești afară, în natură sau în niște interioare fără pereți, uși sau ferestre? Obișnuit fiind, ca privitor, cu mersul istoriei picturii, când ambientul sau localul dictau sensul sau starea măcar a unei compoziții, în cazul picturilor Nadjiejdei Pronina nu poți să nu fii derutat, parcă ți se refuză ceva, sau ți se comunică un alt fel de mesaj sau o narațiune de altă natură. Doar că artista nu explică nimic, schimbă pânzele, arată altele, și aceeași stare de nesiguranță pune stăpânire pe tine, în care, jenat, consimți să te retragi, și să privești tăcând. Mă uit, încerc să văd, și tac! Focalizez atenția pe pictură, pe felul în care aceasta arată, cum se înfățișează. Cum este. Are suprafețe de pastă ritmată, dar nu așezată cu pensula, ci cu cuțitul de paletă, modelând trecererile spre zonele luminoase, umbrele rămânând opace, undeva în planul secund. Doar suprafețele luminoase sunt într-un ușor relief, spongiozitatea aceasta are ceva din consistența unui burete. Astfel, simți carnația, pulsația cărnii. Ea e cea care primește pastă, epidermă cromatică, lut modelat. Dar carnea nu e carne, căci are culori sumbre, cadaverice, deja neomenești, doar formele, gesturile, contorsionările rămân umane. În care pulsează mișcarea, și un set întreg de atingeri. Unii îi susțin pe alții, se sprijină unii de alții. Oamenii se amestecă cu animalele, dar se află în planuri diferite parcă. Apar pe alocuri și sugestii vegetale: frunze, crengi, vrejuri. Artista pare a vorbi despre acestea toate, dar și despre nimic în mod special. Anume aici este capcana, momeala, declanșatorul seducției. Când pari tentat să renunți să mai vezi, să înțelegi ceva, parcă din memorie se prelinge acest gând, de fapt, un ciot de vers, dintr-o elegie a poetului David Samoilov (1920-1990):

Когда-нибудь и мы расскажем,
Как мы живём иным пейзажем...

 Cândva vom povesti și noi / de cum trăiam într-un alt peisaj...  

Mie mi se pare, că în picturile Nadjiejdei Pronina locuiește acest „un alt peisaj”, sublimat. Imaginar și intim, personal și metafizic. Încerc să-mi imaginez compozițiile artistei ca pe niște peisaje interioare, frământate și scrise de valuri pe un nisip avid de apă. Carnea este în realitate pământ, humă, lut, cum ne și învață tradiția creștină. Și totuși, cum rămâne cu gestica acestor personaje, între acum și „niciodată”? Căci nici timp nu sesizezi aici, nici anotimp, nici orele din zi sau noapte.

Nasuri lungi, ochi închiși sau fără globul ocular. Fisura gurilor lipsește. Nu ești privit, dar poți privi tu în voie, deoarece lumea aceea este, parcă, o lume visată, sau chiar să fie materializarea cromatică a visului? Trăirea autentică, în stare de trezie, este totuși mai intensă decât reveria, căci mintea asistă la întâlnirea sinelui cu tine. Este, cred, o levitație printre atingeri, care nu sunt nicidecum condiționate, nici cenzurate, nici nesimțite. Dimpotrivă, atingerile acestea exaltă umanul, irigă memoria, furnică simțurile, îngheață ura, sporesc adrenalina. 

Îmi spune gândul, că e mai bine să las mitul în liniștea lui, să inspire pe oricine ar voi a-l decripta, sau măcar să nu încerc a-l suprainterpreta. Pictura aceasta nu te lasă în pace, totuși. Dar pricepi în cele din urmă, că cu cât vei căuta mai abitir cuvinte potrivite, rânduite de agerimea ochiului, cu atât te vei îndepărta de miezul cel ascuns al sensului. Căci el locuiește într-un „alt peisaj”, vădit în adevăr doar artistei. Se contopește în acesta.      

L-am ascultat într-o înregistrare de astăzi pe arhimandritul Savva Mazhuko, care este slujitor într-o mănăstire din orașul gomel, în belarus.

cu calmul și echilibrul care-i sunt specifice (iar cărțile sale, netraduse încă în românește ar aduce, cred, un aer proaspăt în limbajul, lexicul și gândirea teologică de azi), părintele a încercat să explice cum vede el situația de astăzi din țara în care slujește lui Dumnezeu, și oamenilor. semenilor săi.

a îndemnat la calm, la răbdare, la pace. la posibila iubire. a vorbit despre „adevărul” tuturor părților aflate în conflict, a îndemnat la a avea grijă de copii, de viitorul lor. a invocat răbdarea Apostolului Pavel; a făcut referire la înțelepciunea de a te putea retrage, când știi și înțelegi, că revoluția nu aduce cu sine decât sânge și suferință, lacrimi și durere.

Sfintele Marta și Maria, surorile lui Lazăr cel înviat de Mântuitorul(sec. I).
„Iisus cu Marta și Maria”,
de Paul Alexandre Alfred Leroy (1860-1942),
1882.
colecția:
Musée des Beaux-arts de Rouen

Fascinația pe care a avut-o orientul mare și atât de divers: arhitectura, veșmintele, covoarele, ceramica, culorile și aromele acestuia, l-au determinat pe tânărul Paul Leroy să pornească de la o scenă evanghelică, doar ca pretext, și să-și dea frâu liber măiestriei și poftei pentru detaliu, amănunt și chițibușăreală (într-o epocă în care fotografia era încă destul de costisitoare), astfel că în final compoziția sa devine un material etnografic mai mult sau mai puțin fantezist, dar atractiv, devenit doar tematic „acroșat” unei atmosfere anume - devine și un curios material asupra felului în care epoca modernă descoperea cu interes aproape microscopic un tărâm geografic, care va deveni apoi un teritoriu de cucerire și turism ...

Întrucât afișarea acestui tablou a suscitat vii discuții pe pagina mea de fb, printre cei afini ai mei, mi s-a părut nedrept să le las vorbele și gândurile lor să se piardă fără noimă în oceanul fără de maluri ale internetului, și în speță - ale mediului lumpen-proletar, în care ne exprimăm, adesea prea clar. Le-am transferat cu grijă și pasiune gândurile, ca un bun exemplu al convivialității, al bunei practici a dialogului, într-o lume care preferă să-l piardă sau să-l irosească aiuritor de repede...

Conversația noastră s-a petrecut de-a lungul a  două zile, 4 și 5 iunie, 2020, la diverse ore care chiar nu au relevanță în acest incitant schimb de replici, cu Dumnezeu în mijlocul nostru:

Valeria Morarescu-Adria Frumos ! Într-adevăr puse în valoare covor, ceramică pe lângă scena minunata cu personajele .

Vladimir Bulat desigur că central este dialogul frățesc dintre cele trei personaje, dar tot ce este în jurul lor e de urmărit cu lupa, este fascinant apetitul artistului...

Ruxandra Garofeanu Parca e si o tabla de sah sub scaun,cu o simbolica intrinseca,daca nu ma insel eu.

Vladimir Bulat nu, este ceva împletit...și mie mi s-a părut, dar m-am uitat cu luare-aminte)

Ruxandra Garofeanu Vladimir Bulat multumesc pt.clarificare!

Cosmina Dragomir Nu e tabla de șah, e piesă de mobilier, am văzut acum și am corectat :)). Si nici nu ar fi putut fi, din simplul motiv ca nu s-ar fi putut juca sah pe o tabla cu pătrățele asezate cu colturile înspre margini (cum stau romburile) :).

Vladimir Bulat Cosmina, merci de completare! ce m-aș face eu fără un ochi așa ager, ca al tău)!? dar place la frăția ta pictura aceasta, că despre asta nu făcui deloc vorbire?

Cosmina Dragomir Vladimir, o da. Imi place mult! Gasesc tot felul de paralele interesante in jocul simbolist... Te lasa sa-ti explorezi lumea interioara si sa rezolvi contextual, in cheile tale si cu poezia ta intima translator!

Cosmina Dragomir Scuze că nu am dat exemple mai lămurite, dar vi le propun acum: în primul rând, compozițional vorbind, plasarea personajelor și gestica spun mult. Hristos e pilon vertical în secțiunea de aur, iar drumul pe care evoluează spirala algoritmică (pe ea și pe numărul divin e construită șarpanta compozițională) e o cheie în sine. Gestul mâinii începe un discurs, e acel ”Iată!” Imaginați-vă acum spirala - următorul popas al liniei sale în crescendo plecând din curba falangelor e pe buzele Lui, apoi umărul, apoi pe brațul așezat - genunchiul drept - creștetul Lui, creștetul Mariei - umăr - braț - talpă - și se duce ascendent, larg, cuprinzând-o pe Marta. Traducând reperele, avem ”iată, pricepeți ce grăiește gura Mea, cum numai prin spirit desăvârși-se-va materia, prin contemplare va avea sens zbaterea omului, prin ochii celui uimit de infinit se va mântui cel strivit de griji lumești...”

Vladimir Bulat Cosmina, eu resimt multă inocență în acest tablou, în această compoziție, chiar dacă artistul a vrut să-și arate mușchii măiestriei, deși era la epoca în care doar meșteșugul îi era accesibil...pentru a înțelege în profunzime acest schimb de replici dintre cei trei, așa cum transpare acesta în cap. XXXVII, 38-42, la LUCA, vezi și comentariul Sf. Eftimie Zigabenul la acest pasaj...

Cosmina Dragomir Aaa, fără grjă, eu nu judec ”ce a vrut autorul să spună”, nu așa am început vorba, ca la clasa a patra :). Eu spun ce spune lucrarea singură sau ce ecou lasa pe un câmp subiectiv, ca al meu!

Cosmina Dragomir Apoi în cromatică avem triada - imaculatul (straiele în totalitate albe ale Mariei așezate/) = spriritualul, puritatea interogației filosofice, curăția rugăciunii, a vorbirii permanente cu Dumnezeu pe de o parte și macularea straielor Martei (pragmaticul, teluricul care face nițel loc și invidiei, până și între frați - galbenul pur e adesea asociat în psihologie ca frecvență de undă cu gelozia :). Acestea două, ca o ceartă dihotomică, au între ele straiul Lui, roșul: jertfa. De fapt sângele din cearta asta a țâșnit, în esență.

Cosmina Dragomir Mai e gestica interesanta, pusă în paralel: Maria - e valorizată în ipostază statică (statornicia în dragoste, introspecția, contemplația, momentul în care firea spune: stop!, stai!). Cât timp sora ei e Rugăciunea, Marta e Acțiunea. E dinamică, ea trebuie ”să facă” pentru a-și justifica existența sau sensul și privește cu scepticism pe cel care nu face, ba chiar se revoltă pe atitudinea lui :).

Vladimir Bulat Cosmina, ascultă ce spune Zigabenul: „Bună este iubirea de străini, însă mai bine este a ședea lângă Dumnezeu: că prima este trupească, iar cealaltă duhovnicească” (Tâlcuire la Evanghelia după Luca, trad. românească, 2006).

Cosmina Dragomir Vladimir, exact. Ce frumos.

Cosmina Dragomir Și dacă nu v-am obosit de tot, mai văd o dualitate interesantă. Studiind în universitate artele textile, contexturile și tapiseria - iar din pasiune, ca angajat al MȚR - latura lor antropologică în reprezentările tradiționale - știu că în compoziții precum covorul parietal desfășurat în fundal nu e vorba doar de un discurs decorativ. În astfel de compoziții grăiesc semne și simboluri sacre, fiecare denumind ceva, un astfel de câmp plastic descrie în final Universul, cu toate ale sale. Ce frumos a pune un Univers în fața altuia! O accepțiune cosmică abstractă îndărătul Ei Înseși, zugrăvită în varianta umană! E abisal! E harta Lumei în spate și în față - Lumea însăși sălășluind într-un Om.

Vladimir Bulat Cosmina, chiar mă așteptam să faci paralela dintre cele două lumi...suprapunerea lor, contiguitatea care dialoghează! în esență, cred că nici pictorul nu s-ar fi așteptat la o hermeneutică atât de generoasă din partea noastră, la aproape 140 de ani de la nașterea unei lucrări de „școală” în fond...mulțumesc din suflet!

Cosmina Dragomir Vladimir, așa e, lucrul ăsta se presupune de la început că nu a fost intuit de artist. Semiotica plastică e o creație continuă. Și numai așa are arta sens, că va trezi mereu și mereu poezia intimă a privitorului (Nichita zice). Altfel toate operele din trecut ar fi expirat prin epuizare. Dar ele, dacă au viață în diagrama estetică, vor pulsa mereu și filosofic, în zbuciumul de sensuri noi ivite, în cheile date de epoci diferite, valori diferite, sensibilități diferite etc etc. Conturi de FB diferite :)))))

Cosmina Dragomir Și da, eu mulțumesc pentru invitație și mai ales pentru răbdare!

Vladimir Bulat Cosmina, uite că tzuky n-a prevăzut că oamenii vor folosi astfel de conturi pentru mai mult decât de a se „agăța” unii pe alții...deși și dialogul intelectual este o formă de seducție).

Cosmina Dragomir Vladimir, posibil să-și fi propus și asta. Noroc cu evantaiul enorm de seducții. Tipul în roșu de mai sus chiar că a sedus toate paradigmele!

Vladimir Bulat Cosmina...trecând peste secole, culturi, mode și năravuri!

Cosmina Dragomir Oricum, subiectul rămâne deschis: până mâine mi-am propus să dezleg misterul dialogului vaselor de ceramică mici, grupate, goale, în așteptare, însetate, ascunzându-se unele în altele precum mulțimile în pustie - cu cel ținut în mână de energica Marta. Urma să fie umplut cu apa Vieții deșertate imediat din buzele divine sub forma parabolei pe care urma s-o încheie?

Vladimir Bulat ...și nu neglija legătura de usturoi din extremitatea dreaptă, te va aduce foarte aproape de obiceiul contemporan, și mai vechi de fapt, de a unge pragurile, cadrele ferestrelor, spre a te feri de duhurile necurate. în loc să pui o cruce - ca însemn apotropaic.

Cosmina Dragomir La asta nu m-ar fi dus mintea :))))))))))

Vladimir Bulat oțetul se face cu încetul. cu răbdare, cu discretă așteptare...

Cristina Nemtanu M-am imbatat de mestesugitul vostru dialog. Fiecare replica a voastra m.a trimis inapoi la tablou si tot asa..

Continui maine :)

Ps: voi ati unit aici credinta,.arta si limba romaneasca. Binecuvantata limba.

Cosmina Dragomir Ba nuuuu, noi ne-am reunit eforturile subversiv aici pentru a iniția seducția Cristinei!!!! Simțeaaaam că o să fii atrasă pe tărâmul ăsta!

Vladimir Bulat Cosmina, și io, subtil, m-am gândit la asta! noapte binecuvântată amândurora, și tuturor celor care au nevoie de liniște!

Cristina Nemtanu Ce minuni subtile sunteti voi!

Astept...ceramica :)

Cosmina Dragomir Și usturoiul!!!!!!!

Vladimir Bulat Cristina, cele ceramice le las pe seama Cosminei! eu mă las păgubaș.

Cristina Nemtanu Pai de la ea astept continuarea cu ceramica, dar in dialog sa fie :)

Cosmina Dragomir Cristina, dacă făgăduiești că te ocupi tu de tot ce-i design acolo...

Vladimir Bulat Cristina, lucrătorii viei își doresc plata, și una copioasă!

Cristina Nemtanu Lucratorii isi doresc plata pe drept, iar Domnul vorba lui Steinhardt, este un boier darnic.

Sa fiti daruiti in Domnul!

Mariana Stefanescu Genial creator de atmosfera, iar talpa Mariei respiră senzualitate.

Vladimir Bulat Mariana Stefanescu, talpa Mariei? vedeți dvs. o talpă, care nouă ne scapă:?

Mariana Stefanescu Vladimir Bulat Ca sa nu spun laba piciorului,am văzut talpă din profil.

Cristina Nemtanu Eu am adormit gandindu-ma la cercelul Martei.

Cosmina Dragomir Am promis că revin cu balada vaselor de lut. Insist că e ficțional, dar ăsta a fost jocul, parcă. Așadar mi-a atras atenția binomul vas/arcadă, apărând el de două ori. Și m-am gândit că acele două ipostaze ale acestei perechi sunt și ele în relație cumva. Acolo unde oalele apar pe poliță, grupate protector în firidă, linia boltei e mai generoasă, pentru a le conține, e formată din două arce de cerc. În schimb, vasul din mâna Martei are în planul din spatele ei arcada intrării, uriașă, finalizată în plin cintru, și asta îi dă clar (vasului, zic) o importanță în sine. Oare de ce? Aflăm până la sfârșit, cutreierând lucrarea? Pare a fi personaj principal acest ulcior, astfel, pare a interpreta un solo. Obiectele de sus stau înghesuite atât de expresiv, în diverse poziții care înșeală verticalitatea rigidă, că devin vii, antropomorfizate, mai ales că sunt inspirate ca linie din forma ceramicii primitive care imita silueta umană, oricum. Toartele par brațe puse în șold, de pildă. (Și omul e lut, până la urmă). Sunt exact ca o mulțime de urmăritori curioși și însetați, privind de la înălțime, protejați de aripa arcadei, pe Cel ce avea a le potoli setea, setea aceea a lutului uscat, de la Geneză încoace, stinsă doar prin scăldarea țărmurilor în mare în ziua cuvenită. Privesc ca și cum ar urmări o piesă cu suspans, pe o scenă elisabetană, de sus în jos. Ce discurs văd și spre ce cuvântare se apleacă ei de șale?

Cosmina Dragomir Cris, acuma zi-ne despre cercel.

Cristina Nemtanu Ash, dupa ce va citesc si recitesc pe voi,.mi se pare ca limba romana e abia inventata si nu pot tine pasul :)

Insa, ma gandesc care-i rolul unui cercel mare, incomod, la urechea femeii care munceste de zor, transpira etc?

Si daca tine de moda vremii a purta cercei, de ce nu.i are si Maria?

Cosmina Dragomir Păi ți-am zis de ce: nu e o formă utilizata de femeile credincioase evreice. (Nici găteala capului, pusă astfel, e clar o migrare în altă cultură). Cu el asupra sa, Martei îi e mai ușor să devină Samarineanca cea primitoare de apă vie.

Cristina Nemtanu Ce bine ai vazut

Tabloul asta e surprinzator.

Cosmina Dragomir Iar stimabilul domn Leroy acuma se gâdilă în mormânt și se răsucește de la avalanșa de stimuli semiotici lansați virtual de noi, la care nici nu s-ar fi gândit în timpul vieții!!!

Vladimir Bulat da, și Marta e Samarineanca! îmi place ideea asta, adică doar prin convenție este Marta, dar de fapt, e Luminița (aka Photini), cea care luminează cele lumești, domestice, pedestre...are ulcior, păr lung, negru, e seducătoare, evreica prin excelență (sau totuși, de neam samarinean?); Maria, cum spuneam mai acana, e inocența întruchipată, e castă, dar stă așezată sub firida, despre care făcuse foarte plastic vorbire Cosmina, unde e ceramică multă; sublimat, ni se spune că totul se află în față, viața ei va fi longevivă, virtuoasă, ascultătoare, supusă (totuși, o vorbă strămoșească zice: vasul nu merge la nesfârșit la apă...). dar Bunul Hristos, Domnul este între ele, va media, lăsându-le, totuși, dreapta măsură și liberul arbitru!

Cosmina Dragomir Vladimir, da, mai ales ca in fiecare constiinta umana se lupta o Marta cu o Maria. Fiecare din noi suntem ele amandoua. Avand noi si o fire contemplativa, si una de actiune, echilibrul lor e cea mai buna cale.

Vladimir Bulat Cosmina, dragă, cred că e momentul să mă decid să mut dialogul acesta al nostru, și întreaga dezbatere în blogul meu, ca mediul acesta atât de hrăpăreț să nu-i facă urma pierdută, precum amprenta piciorului pe o plajă cu marea neghiobită de neliniște! ce spui?

Cosmina Dragomir Vladimir, ce bucurie faci dumneata serii mele inecata intr-o migrena neinspirata! Multumesc mult!
Adineaori am zis sa-mi iau si eu toata dezbaterea cu copy-paste sa mi-o tin intr-un word!
Plus ca am izbutit cireasa de pe tort: seductia Cristinei Nemtanu!!! Care nu-i putin lucru!

Vladimir Bulat Cosmina, îmi pare rău de necazul cu migrena...o să pun linkul aici, după ce meșteresc transferul...doar vreau să mă asigur că toată lumea și-a spus păsul, e important! deși niciodată lucrurile spuse până la refuz nu au aerul autenticității. câte ceva trebuie să rămână dincolo de bordul vasului interpretativ. sau nu?

Cosmina Dragomir As mai adauga o obiectie personala la comentariul legat de "senzualitatea" piciorusului descult al Mariei.
Autorul expunand carnatia pe brate si picior nu s-a avantat in a sugera voluptate, alaturi de albul acela si de expresia ingenua, pentru ca s-ar fi contrazis stilistic. Piciorul descult e din contra, marca modestiei, mână în mână cu puritatea, candoarea si sfintenia. O fecioară neprihanita merge desculta pentru a grai prin toti porii cu pamantul si Dumnezeu in tacere. Nu pentru a imprastia vreo senzualitate.
Nu e loc de ea conceptual in tablou, pentru ca nu are adrisant. Pentru cine ar fi fost? Pentru sora-sa? No way. Pentru El? Nicicum :).

Talpa aia nici-macar-vazuta, ca e din profil, e receptaculul nu al senzorialului, ci al extrasenzorialului!

Vladimir Bulat da, albul pur, de ninsoare proaspăt așezată, al veșmintelor Mariei, este copleșitor, iar profilul ei de-a dreptul - angelic! Marta e maculată, puțin iritată, descumpănită totodată, dar flexibilă într-un dialog, în care Hristos apreciază și munca slujirii, prinosul ospitalității...

Mircea Lacatus in tot cazul era cam boccie marta! :)

Cosmina Dragomir E de-a dumitale, Mircea! Uite cercelu, basmaua!!!! Desculță! Eh!

Mircea Lacatus am recunoscut o! :)

Mircea Lacatus seamana cu matusha mea pe care o chema lămâia! :) pe bune!

Cosmina Dragomir Mircea, foarte frumos. Si eu am o prietena Lămâița. Tot pe bune. E spion.

Mircea Lacatus matusa mea era numai pion! ca nu mai e ! :)

Cosmina Dragomir Ca e Regina acum, de aia.

Cosmina Dragomir Cel mai frumos nume de tiganca intalnit de mine intre prieteni in copilarie a fost Frunza. Avea o surioara Baronița si una Țelina. Erau superbe! Ce interesant cu numele...

Vladimir Bulat Mircea, da, e boccie Marta, dar e demnă în felul ei de a fi, de a se impune; de regulă cele boccii sunt fie supuse, smerite și cât se poate de invizibile, fie clănțoase, asta - e moderată, și-ți devine simpatică chiar când te obișnuiești cu dânsa)🍃