Printr-o mare expoziție realizată la prestigioasa Kunshalle din Zürich, lumea Vestului descoperea un artist georgian din epoca avangardei istorice, și care a fost mutilat de comunismul instaurat în țara sa, unde a ales să se întoarcă și să moară, în 1952. Desigur, încă mai trăim efectele „Războiul Rece”, chiar dacă se fac eforturi spectaculoase de a recupera cultura și personalitățile umbrite de acea hidoasă izolare, impusă mai ales de Vestul capitalist, pentru a se proteja de molima comunistă. Acest lucru se știe. Doar că cei morți nu au cum să strige, să-și ceară dreptatea. Noroc că sunt curioși, diletanți sau cu pretenții academice, care o iau înaintea instituțiilor, și vorbesc, scriu și popularizează nume ascunse de acea epocă, iar printre cei care se descoperă în ultimii ani este și pictorul David Kakabadze (1889-1952).

Kakabadze a făcut studii de artă la Sankt-Peterburg, între 1910-1915, și în paralel a studiat fizica și matematica, la Universitatea din Sankt-Peterburg, unde și-a luat diploma în 1916. Fiind copil sărac, dintr-o familie nevoiașă, studiile în capitala imperială îi erau plătite de filantropi georgieni.

După abslovire a petrecut o perioadă scurtă la Tbilisi, pe atunci Tiflis, și din 1919 îl regăsim la Paris, trimis de autoritățile Republicii Democratice Georgia; acolo, la Paris, s-a interesat de modernism, de tot ce era nou în mișcarea ideilor și formelor artistice și științifice. Acolo s-a manifestat și ca teoretician de artă, a colaborat cu Bulletin de „L’Effort Moderne”, a lui Léonce Rosenberg, un mecena, galerist, colecționar și promotor al artei cubiste, mai ales în perioada de după Primul Război Mondial. Pînă în 1941 a existat și Galerie L'Effort Moderne, dar Kakabadze s-a întors în Georgia natală, în 1927. Expunînd anual la „Salon des Independents”, Kakabidze a atras atenția lui Marcel Duchamp, și Katherine Sophie Dreier, care erau în căutare de artiști vii, atipici, pentru Société Anonyme, create de ei, în colaboare cu Kandinsky, Man Ray ș.a. Aceștia au organizat în 1926 o mare expoziție în Brooklyn Museum, în care a fost inclus și Kakabadze cu sculpturi și acuarele, un total de 18 lucrări.

Moartea tatălul și dorul de țara natală l-a determinat pe David Kakabadze să revină la Tbilisi, iar țara natală era în plin proces de covietizare și bolșevizare. Revenirea aceasta a fost fatală, căci a pierdut definitiv contactul cu lumea artistică apuseană, care tocmai începea să-l recunoască și să-l aprecieze.

Desigur, realitatea în U.R.S.S. era alta decît în Europa și S.U.A., iar cerințele față de artist nu erau concurențiale, ci contractual-coercitive. Dar te puteai salva ca profesor, și pînă să revină la pictură, au fost ani de tăcere pînă în 1933, timp în care a lucrat și în calitate de scenograf. Ca mentor la Academia de artă din Tbilisi a activat pînă în 1948, cînd a fost demis, pe motiv, că „nu poate instrui studenții conform metodei realismului socialist”. Doar teatrul a fost pentru el un adevărat refugiu, lucrînd o vreme alături de un mare regizor, Koté Mardjanichvili (1872-1933). Decorativismul prin perioada 1917-1919 a revenit în ultimii ai vieții, în peisaje inspirate de plaiurile natale ale regiunii Imeretia.

A murit în 1952, într-o vreme de maximă creativitate, la 62 de ani, în urma unui atac de cord, la Tbilisi.

Pictura lui David Kakabadze se va putea revedea în Europa, în Polonia vecină, în contextul unei uriașe expoziții de artă din Georgia (peste 700 de piese, de la Antichitate pînă în secolul XX): „Lîna de Aur - arta din Georgia”, care se va deschide din 18 aprilie a.c., la Muzeul Național din Cracovia.      

Nu obișnuiesc să recurg decît arareori la aceste indiscreții, să-mi divulg lecturile. Sunt lucruri foarte personale, ascunse. Și încă mă întreb, de ce o fac? Poate pentru că acest an mi-a arătat cu vîrf de măsură, că în agonia și marasmul, deșănșarea și urîciunea în care se află lumea actuală, singura scăpare din acest malaxor este cultura, lectura, meditația...

Prin urmare, am ales cu rigurozitate și cu gust șapte cărți pentru care îmi voi dezvolta separat opțiunea:

Critică literară: Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, ed. Vellant, 2023, traducere de Diana Geacăr, cu o prefață de Simona Popescu;

Alchimie-ezoterism: Henry de Montfaucon de Villars, Contele de Gabalis sau discursuri despre științele secrete, ed. Alchimică, 2023, traducere de Irina Baltag;

Proză: Louise-Ferdinand Céline, Război, ed. Pandora M / Anansi Clasic, 2022, traducere și note de Magda Răduță;

Poezie: Ion Monoran, Dragă poezie, ed. Humanitas, 2023, ediție îngrijită de Viorel Marineasa;

Album de artă: Tamara Grecu (ceramică), Dimităr Peicev (pictură), ed. Cartier, 2023, colecția cARTier;

Gastronomie: Vlad Macri, Alfabetul bucatelor. Povestiri cu mize gustos cuprinzînd rețete românești reinventate sau d ela străini împrumutate,

ed. Humanitas, 2023;

Piața de artă: Stefan Koldehoff, Tobias Timm, Artă falsă. Bani adevărați. Afacerea Beltracchi, ed. Baroque Books & Arts, 2023. 

Alexandra Skocilenko (n. 1990) este acum condamnată de autoritățile rusești pentru „propagare de materiale false” despre armata rusă, sentință pronunțată de un tribunal din Sankt-Petersburg, în 16 noiembrie. Ea a fost arestată în luna aprilie 2022, și a fost ținută în arest toată această perioadă, pentru faptul de a fi înlocuit suporturile din hîrtie cu prețuri dintr-un supermarket cu stickere, în care artista a înscris niște opinii despre acțiunile armatei ruse, în urma invaziei în Ucraina. Aceste texte sunt:

„Soldații în termen ruși sunt trimiși în Ucraina, Prețul acestui război - viețile copiilor noștri”;

„Opriți războiul! În primele trei zile au murit 4300 de ostași, de ce televiziunile noastre tac?”;

„Armata rusă a bombardat o școală de pictură din Mariupol, circa 400 de oameni se ascundeau acolo de bombadramente”;

„putin ne minte de 20 de ani la televizor, iar rezultatul acestei minciuni trebuie să fie disponibilitatea noastră de a justifica războiul și moartea absurdă”;

„Străbunicul meu a petrecut 4 ani în Marele război pentru apărarea patriei, și nu a făcut-o pentru ca acum Rusia să devină stat fascist, care a invadat Ucraina” etc. 

O pensionară a fost scandalizată de această intervenție tăcută, aproape invizibilă a unui om tînăr, creativ, liber în opiniile sale, și a mers la poliție, unde a denunțat-o pe Alexandra, la scurtă vreme Skocilenko a fost arestată, și de atunci a fost privată de libertate, în pofida faptului că de fiecare dată a făcut dovada că este un om cronic bolnav (dependentă de un cardiostimulator), că suferă de celiachie, că este deținută în condiții improprii, periculoase pentru sănătatea ei șubredă, doar că autoritățile nu s-au sinchisit nici cînd o parte din comunitatea medicală s-a mobilizat în susținerea acțiunilor nevinovate ale Alexandrei.

Devine foarte clar că nu cazul pretins penal în sine este relevant pentru mașinăria juridică a statului putinian, ci intenția vădită a sistemului represiv de a intimida, de a umili, de a livra un exemplu care să aibă o rezonanță cît mai mare în societatea rusă, suficient de uniformizată și imunizată, dar nu îndeajuns de înfrîntă!

Gîndirea liberă nu este dezrădăcinată încă cu totul, nici din cei care au decis să rămînă în Rusia, după ce această țară a intrat mișelește pe teritoriul Ucrainei, în 24 februarie 2022. 

Pentru acțiunea sa artistică în fond, Alexandra a încasat 7 ani de detenție într-o colonie cu regim special, și dacă sănătatea îi va permite, va trebui să isprăvească acest termen day-to-day, din care trei ani fără drept de a avea posibilitatea de a construi site-uri, din ce-și cîștiga pîinea de zi cu zi; 

Sora ei, Anna Skocilenko, într-un reportaj difuzat de la Paris - unde s-a refugiat, spune că sora ei este simbolul acelui ceva, ce puterea politică rusă detestă cel mai mult: creativitatea, fragilitatea, homosexualitatea (Alexandra este lesbiană), libertatea de a gîndi, numele ucrainean...Aparatul represiv se răfuiește cu cineva care este vulnerabil, este femeie, are un spirit creativ, întreprinzător, ludic, iar aceste calități sunt ținute sub control (să ne amintim doar cît de crunt s-au răfuit autoritățile ruse cu grupul de punk rock, Pussy Riot, în 2012!, despre care am zis că vorbim despre testul Pussy Riot al societății ruse, divizate cumplit deja de atunci!). Probabil, că a devenit deja o tradiție, în care femeile ruse manifestă mai mult curaj în lupta cu regimul cumplit de la Kremlin.

Cazul Alexandrei Skocilenko face parte din această sumbră și anaerobă istorie, în care însăși demnitatea umană este pusă la grea încercare, hotărîtoare.       

Despre  Nicola Pugliese nu știm decât că a fost un scriitor și ziarist, și că în în 1977 a publicat o scriere cu titlul Malacqua, după care aceasta nu a mai fost reeditată decât după moartea autorului, conform dorinței sale. În 2013 a apărut ediția a doua, iar în 2022 - a treia. Probabil că în acel moment mașinăria de PR editorial a decis să tureze povestea autorului misterios la maximum, și astfel romanul a acesta a ajuns și la noi, tradus la editura Vellant. În engleză romanul a apărut în 2017, în franceză, în 2018.

În fond vorbim despre o scriere redescoperită, dar la lectura ei acum îți dai seama cât de proaspătă și de actuală a fost atunci, acum mai bine de 45 de ani! Narațiunea se brodește în jurul unei ploi torențiale care durează patru zile în cel mai mare oraș din sudul Italiei - Napoli. Scrierea abundă de referințe topografice, după care poți reconstitui geografia acțiunilor și inerțiilor din acele zile: străzi, piețe, instituții administrative, palate, cheiuri, muzee, care sunt numite cu numele lor, iar dacă te folosești de o hartă o marelui oraș, descoperi că acele obiective chiar există, și că Nicola Pugliese parcă-și dorește să fie cât mai exact, dând dovadă de o acrivie și o meticulozitate de veritabil miniaturist, iar umezeala care ține captiv orașul nu face decât să-i dea dreptate celui care scrie, căci îmbălsămează astfel în cuvinte acele toposuri, care riscă să dispară, și să se topească treptat, precum zahărul sau mierea în apă. 

Recunosc, mi-a plăcut să-l urmăresc pe Andreoli Carlo, un alter-ego al autorului fără îndoială, în deambulările sale prin Napoli, încercând să nu-i scape nimic din evoluția evenimentelor. Autoritățile se agită, se întrunesc, caută soluții, însă tot cetățenii sunt cei care se apără și se ascund cel mai bine. Aluzia lui Pugliese cu privire la ineficiența endemică a autorităților este clară! Este foarte probabil că lucrarea lui beletristică să nu fi picat prea bine în birourile birocrației municipale, iar noi astăzi nu mai stăm să descoasem contextul de atunci, mai ales că acel oraș chiar s-a confruntat cu niște prăbușiri de străzi, alunecări de teren, cu probleme de canalizare, cu imixtiunea grupurilor mafiote în treburile administrative ale urbei. Faptul că în roman pe Via Tasso 234 se prăbușește o casă, iar pe Via Aniello Falconi se face un hău adânc, acesta este hrănit de niște fapte reale petrecute în orașul colinar (vorbim de zona istorică, inclusă în lista UNESCO!). Mai mult decât atât, patronul orașului este Sfântul Ianuarie (San Gennaro), celebrat aici în 19 ianuarie, este cel care „dezbină mințile și seamănă confuzie”, pentru că lumea din acest oraș s-a obișnuit cu minunile legate de semnele pe care le dă recipientul de sânge al Sfântului, care ba se lichefiază, ba devine din nou lichid. De data asta nu a dat niciun semn. Asta a accentuat angoasa, teama, incertitudinea. 

 Andreoli Carlo este peste tot, și constată că acel eveniment pe care oamenii îl așteptau, sau îl presimțeau, nu se va întâmpla: constatare pe care o face în cea de-a patra zi de ploaie continuă care a făcut, desigur, câteva victime. În roman asistăm la cea mai lungă descriere a procesului de bărbierire (iarăși un gest intimist, autoreferențial, când ești doar tu cu oglinda în față) care se întinde pe câteva zeci de pagini (pag. 134-169), intercalate cu meditații despre ce s-a întâmplat în aceste ultime zile:

„Maladia ștersese zorzoanele și ornamentele strălucitoare și stinsese străgătele pe stradă, iar mușcatele de la balcoane deveniseră gălbui, iar ficțiunea veselă a realității colective se transformase acum în constatarea dură a singurătății. Din orașul fără seamăn atât mai rămânea, doar atât, și umbra unui trecut decolorat și retorica ce pretindea a fi poezie, și nimic, nimic altceva, și ce oraș diferit ar fi trăit într-o bună zi? care oraș? orașul străduțelor înguste și al travestiților, și al țigărilor de contrabandă?, sau orașul Spitalului Nou, al Șoselei de centrură, al districtului 167 din Secondigliano?, care va fi într-o bună zi viața ce se cațără astăzi între cartierele de tuf din Fontanelle și copacii înverziți din Floridiana?, și mă rog, ce vrem să îl închidem, de exemplu? asta este: vrem să ridicăm de jur împrejurul lui o centură veselă de ziduri de granit acoperite de tufe de salcâm galben sau mimoze și să îl rupem de restul lumii?” (p. 142). 

Treptat, înțelegem că meteorologia este una, și manipularea publică este alta. Nicola Pugliese trăia într-o lume în care semnele tensiunilor dintre stat și imixtiunea structurilor paralele (Camorra) erau cât se poate de clare, evidente, jenante, că ideologia, propaganda și manipularea funcționau deja la cote maxime, că „ar fi mai bine să ne spălăm pe mâini, să lăsăm totul baltă și să pornim într-o călătorie undeva”(p. 161). Că de fapt, „ zi de zi, bineînțeles, ne obișnuim repede cu anumite lucruri, vai cât de repede...” (p. 162).

Romanul, ușor tenebros al lui Pugliese, este despre ceva ce azi a devenit o obișnuință, o inerție manipulată a vieții moderne, aspect pe care el într-un anume fel l-a profețit: „ne învârtim în cerc, da, ne învârtim și ne tot învârtim și suntem mereu în același punct, plecăm și ne întoarcem fără să ne mișcăm deloc, poate că avenit momentul să spunem stop, doamnelor și domnilor, n mai joc jocul ăsta, dar cum facem?, se pare că toți jucăm acest joc, toți fără excepție, vor veni zile mai bune, nu încape nici o îndoială, facem sacrificii o vreme și apoi lucrurile vor fi diferite, dar oare chiar așa va fi: mă tem că totul este o mare bătaie de joc...” (p. 166), iar „viața avea să fie exact cum fusese înainte, poate că nici un cutremur nu va veni să dezvelească pavajul străzilor și să deschidă rănile, evenimentul extraordinar nu va avea loc” (p. 168).

Asistăm la o imensă și elaborată construcție romanescă ce vibrează realmente în fața ochilor, care te ține neabătut în tensiune, expectativă, precum un subtil roman polițist de San Antonio (Frédéric Dard) sau de Leonida Neamțu, dar în cele din urmă sesizăm că sensul profund al acestei scrieri consistă în felul aparte (individual) în care fiecare cetitor se implică în lectura ei, și cade în mrejele seducătoare ale acesteia! Eu am căzut. Captivitatea a durat patru zile. Cât cele patru zile de ploaie la Napoli, imaginate de Pugliese: 23, 24, 25, 26 octombrie. Dar nu cunoaștem anul...poate fi: 1943, 1967, 1969, 1976...fiecare dintre acești ani au o semnificație aparte pentru contemporanul Napoli. 

Pentru ediția românească mi-a plăcut coperta în chip special, este atractivă, și a înglobat o lucrare grafică de Suzana Dan, pe care editura a reprodus-o în negativ, la sugestia artistei, evidențiind astfel partea morbid-sumbră a cărții...Pe mine însă m-a atras titlul romanului: Malacqua (apă malefică?). Totuși, Napoli este locul în care monede de 5 lire au prins a dansa, și nu e lucru neglijabil...         

Sunt niște luni de când a apărut, dar ca oricărei cărți serioase îi vine rândul să fie cetită! Nu se întâmplă nici rapid, nici pe nerăsuflate. Vorbim de volumul „Frontiera”, de Kapka Kassabova. Când am cumpărat-o nu aveam habar nici de autoare, nici de delicatețea subiectului abordat, deși ideea de graniță, frontieră, hotar îmi dă frisoane și astăzi, fiind un fost cetățean al unui bloc geografic, care simțea nevoia să se separe de restul lumii: blocul comunist, în constrast cu lumea capitalismului!

Ideea de hotar de atunci, ca linie de demarcație ideologică și militară, capătă astăzi - în perspectiva războiului de agresiune a Federației Ruse asupra Ukrainei - valențe noi, nebănuite, dramatice. Hotarul azi înseamnă cortina securității, garantul protecției. 

Dar până să înțelegem asta, m-am aplecat asupra cărții invocate mai sus, în care se invocă frontiera dintre trei state - Bulgaria, Grecia și Turcia, o graniță care a tot fluctuat în istorie, și finalmente, după al Doilea Război Mondial s-a trasat de maniera pe care o vedem și azi, șerpuitoare, tăind o dungă printre munți, traversând ape și oprindu-se finalmente în Marea Neagră în partea ei cea mai sudică. Iar în vest unindu-se cu linia de demarcație a Macedoniei de Nord.

Pornind cu lectura cărții acesteia mi-am dat seama că am traversat de cel puțin două ori acea graniță, spre și dinspre Turcia, am fost cum s-ar spune pe urmele autoarei, și chiar nu contează dacă am fost după sau anterior narațiunii din carte. Nu asta este important. Esențial este că descrierile de peisaje și localități, pe care le face Kassabova, îmi sunt oarecum familiare, iar această constatare a făcut ca dorința de a duce la capăt acest volum să devină ireversibilă. Mai ales că mai rar găsești azi un scriitor cu atâta empatie și ușurătate de a scrie. Despre acea linie de demarcație autoarea scrie aproape ca într-un raport: „Era, pe scurt, Cortina de Fier cea mai sudică din Europa, un Zid împădurit al Berlinului, înțesat de armatele a trei țări. Era letală pe atunci, și a rămas până în ziua de azi un loc care insuflă teroare” (pag. 13). Acest preambul, trebuie să recunosc nu te prea îmbia să insiști cu lectura, căci parcă promitea că te vei afunda într-un documentar al groazei, angoasei și nefastelor întâmplări ale istoriei. Doar că pe măsura ce lectura avansa îmi dădeam seama de adevărat erudita construcție literară pe care a pus-o în mișcare această scriitoare, melanjând tacticos beletristica cu etnografia, istoria, studiul mentalităților și arheologia. Pe alocuri, aveam sentimentul că în aceste călătorii și întâlniri cu oamenii Kassabova își tot scotea aparatul de fotografiat, și fotografia, fotografia...Cred că, exact ca-n cărțile unui W.G.Sebald, în acest volum ar fi trebuit să fie multe fotografii, chiar și alb-negru, căci plasticitatea și suculența descrierilor s-ar fi împlinit anume prin prezența acestora. O sugestie autorului pentru reeditările acestei minunate cărți!

Poveștile cărții se petrec în toate teritoriile prin care trece granița, pleacă din „Înstelata Strandja” și revine acolo după ce autoarea parcurge sute de kilometri, și reîntâlnește parcul național Strandja.

Dramaturgia volumului e constituită dintr-o summa de texte, închise în capitole, iar unele dintre acestea au figurat de-a lungul timpului în diverse publicații (1843 Magazine, New Statesman, Scottish Review of Books ș. a.), revizuite în vederea publicării în volumul final, publicat inițial în 2018, în SUA și UK. Ulterior, traducerile au curs ca apa de izvor: Bulgaria, Austria, Spania, Danemarca, Italia, Franța, Grecia, Turcia, Ukraina, România, o ediție poche, în Franța, a apărut după ce cartea a fost premiată cu Prix Nicolas Bouvier.

Faptul că volumul despre care fac vorbire a încasat acest premiu, care poartă numele celui care a conscrat termenul de travelogue, dă un plus de valoare receptării acestei piese literare cu adevărat spectaculoase și foarte necesare a ideii de lizieră, anume în sensul în care i-l dă Kapka Kassabova...mai presus de orice este o lectură contagioasă, pasionantă, utilă și extrem de proaspătă.