Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Partager cet article

Repost 0

commentaires