Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

29 janvier 2014 3 29 /01 /janvier /2014 00:11

Curiozitati-7891-copie-1.JPG

Despre ilustratorul, graficianul, scenograful și artistul Theodor Kiriacoff-Suruceanu (TKS), am mai avut prilejul să scriu.

O personalitate deosebit de contradictorie, prolifică și aproape un dandy, TKS nu are parte, în opinia mea, de posteritatea pe care ar fi meritat-o. Nu există deocamdată niciun studiu extins, minuțios elaborat și lămuritor asupra creației sale, chiar dacă un album cu un eseu introductiv a fost editat acum cîțiva ani, la Chișinău. Acesta însă este extrem de schematic, și departe de a arăta amploarea operei lui TKS, așa cum poate fi aceasta schițată prin minunata descoperire a unui număr impresionant de lucrări (de ordinul cîtorva sute!, preponderent foi de grafică) semnate de artist, lucru pe care deja l-am semnalat pe acest blog. Există, deocamdată, o serie de impedimente pentru publicarea lor extinsă:

- slaba cunoaștere a biografiei artistului;

- insufienta receptare a creației sale în economia istoriei artei autohtone;

- poziționarea inadecvată a artistului în contextul constituirii scenografiei românești, de către cei care s-au aplecat asupra operei lui;

- lipsa unei susțineri financiare și logistice a unui astfel de proiect, care ar necesita atît niște costuri considerabile, cît și o dificultate de difuzare ulterioară a acestui document iconografic, date fiind motivele mai sus enumerate;

- nu este deloc exclusă apariția unor noi lucrări, într-un chip la fel de suprinzător, ca și lotul despre care am vorbit deja...

 

Pînă una-alta, și acesta este singurul lucru cert, de netăgăduit, la mai bine de 55 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, am reușit să-i găsesc piatra tombală, care e comună cu a soției sale, la cimitirul Bellu ortodox - care m-a cucerit prin sobrietate, și prin stilul său decorativ.

Poate că numele lui TKS nu va rămîne doar un semn grafic pe o piatră de mormînt, în viitor?

 

foto© vladimir bulat, decembrie, 2013.

Partager cet article
Repost0
3 janvier 2014 5 03 /01 /janvier /2014 15:49

UN regizor de cinema de talia lui Dinu COCEA nu putea avea loc în România comunistă tîrzie, dar nici în cea post-comunistă, cîtă vreme un fost coleg de-al său, Sergiu NICOLAESCU, domina aproape întreg eșichierul, și devenise ”cineastul Nr. 1” al țării! Nici neliniştitul Lucian PINTILIE nu a mai putut rămîne în țară, fiind nevoit să emigreze cu un deceniu înaintea lui COCEA, stabilindu-se la Paris.

Dinu COCEA a făcut filme de lung-metraj între 1966 și 1981, iar în 1985 și-a ales domiciliul tot la Paris. După 1990 a tot venit în țara natală, de care l-a legat atît un trecut cinematografic impresionant, cît și o legătură de rudenie de mare amploare. Venea în ultimii ani să-și recupeze casa din strada Căderea Bastiliei nr. 19, în care se instalase imediat după fuga din România, un securist hrăpăreț.

L-am cunoscut exact în acea perioadă tulbure pentru domnia sa, în 2006-2007, cînd mi-a vorbit cu tristețe despre faptul că nu reușea să convingă pe nimeni, în România, să-i dea fondurile necesare să turneze filmul ”Patimile după Ștefan”, despre relațiile diplomatice și militare ale lui Ștefan cel Mare și Sfînt cu Papa Sixt (Sixtus) al IV-lea, cel care a edificat, printre altele Capela Sixtină și Musei Capitolini. A fost un papă contestat în epoca, dar și după aceea, chiar și de Machiavelli. Urcat pe tronul papal  în anul 1471, mai devreme de momentul în care Ștefan cel Mare și Sfînt devenea temutul domnitor al Țării Moldovei, Sixt al IV-lea s-a erijat în curînd drept un adept al nepotismului și al manipulărilor prin putere. Dinu COCEA privea relația lui Ștefan cel Mare și Sfînt cu acest Papă al Romei drept o proiecție a ”unui N.A.T.O. în sec. 14” [ în realitate, era al XV-lea veac -  nota mea], voind să înfățișeze cinematografic o ”dramă istorică”, după un roman al fratelui său, Radu Cocea.

Curiozitati-7932.JPG

Iată ce scria Dinu COCEA într-o carte poștală, adresată mie, cu mai bine de cinci ani în urmă:

”Paris, 18.12.(20)08. Stimate Domnule Vladimir. Vă mulțumesc pentru frumoasele urări. Regret că nu ne-am văzut la București, în 2008. N-am avut adresa dumneavoastră, dar în Mai 2009 voi fi acolo în speranța că noul ministru Paleologu să acorde finanțarea filmului ce voi să-l fac: ”Patimile după Ștefan” - o dramă referitoare la relațiile diplomatice ale lui Ștefan cel Mare și Papa Six(t) al IV-lea (un N.A.T.O. în sec. 14). Cel mai important lucru e să ne păstrăm optimismul în speranța că Dumnezeu îi va da românului ”Mintea cea de pe urmă”. Vă doresc multă sănătate și fericire pe toate planurile! La mulți ani! Și o iarnă cu căldură mai ieftină. Dinu Cocea.”

Nu a reușit să facă acest proiect cinematografic, căci acum cîteva zile a sosit vestea încetării sale din viață, la Paris. În ultimii 3 ani nu mi-a mai scris, știindu-l bolnav, suferind și dezmăgit. În 22 septembrie a împlinit 84 de ani. În ultima sa ilustrată pe care mi-a expediat-o, în februarie 2010 scria:

Paris--Obeliscul--2010.jpg

 ”Dragă Domnule Bulat. Cu întîrziere determinată de sănătate, spitalizare, dar și cu multiple deplasări pe alte meleaguri ale lumii vă doresc ca noul an să vă aducă numai bucurii. Sănătate și prosperitate, și să privim viitorul cu optimism și speranța că ne vom putea mîndri cu România! La vară cînd voi veni la București, sper să ne vedem.Dar până atunci vă rog să-mi trimiteți numărul dvs. de telefon - de acasă, și eu vă voi suna. Astfel vom putea comunica mai des. Cu toată afecțiunea mea. Dinu Cocea.”

verso-carte-de-vizita.jpg

Desigur, i l-am comunicat de nenumărate ori, dar nu m-a sunat, pur și simplu n-a apucat să o facă! Ne-am scris doar scrisori.

Sper de acum încolo la o revedere în Cerurile veșniciei!

Dar pînă atunci - Dumnezeu să-l odihnească în pacea și paza SA, pe acest regizor unic, cu adevărat recunoscut internațional, căci doar el beneficiază de o stea în panteonul de la Hollywood, primind în anul 2000 premiul pentru întreaga sa operă cinematografică.

”Patimile după Ștefan” au devenit - horribile dictu! - cronica pătimirilor sale din ultimii ani de viață, consumate între București și Paris. Sper că familia sa o va face publică, și ni se va face rușine de faptul că mediocritatea, prostia și ignoranța au contat mai mult, care și-a arătat plenar eflorescența, în detrimentul valorilor, a creatorilor care au iubit cu adevărat România, arta și oamenii săi... 

Partager cet article
Repost0
14 octobre 2013 1 14 /10 /octobre /2013 09:15

Un eveniment trist, cel al morții cîntăreței de muzică lirică și populară, celei care a fost Angela Moldovan, m-a pus serios pe gînduri asupra felului în care se scrie și se propagă public istoria. Istoria culturii în acest caz! 

Problema e că, iată, un om s-a dus dintre noi, și noi cei rămași aproape că nu știm nimic despre această personalitate a scenei muzicale românești a ultimelor decenii, și căreia i s-a decernat în 2012, la Gala ”Electrecord”, premiul pentru întreaga activitate. Casa de discuri care i-a editat 22 de discuri vinyl, o casetă și un compact disc!

Cunoașterea trecutului nu este de dată imediată, istoria este un domeniu în care nu poate exista intuiție, ci numai reconstrucție, și unde certitudinea rațională este înlocuită de o cunoaștere de fapt, a cărei sursă nu are nimic de-a face cu conștiința. Aceasta nu știe decît că timpul trece...” - afirmă faimosul istoric francez Paul Veyne, în ”Comment on écrit l'histoire : essai d'épistémologie” (Paris: Le Seuil 1970, ed. rom., 1999, pag. 96, traducere de Maria Carpov).

Dacă e să scrutăm realitatea din jurul nostru, aflăm că cel puțin în lumea anglo-saxonă se scriu o sumedenie de cărți biografice, biografii romanțate, studii de întinderi diferite, de la 100 pînă la 1000 de pagini. Mai mult, aceeași personalitate beneficiază de-a lungul vieții de mai multe exegeze, monografii critice etc. Una din cele mai impresionante și docte biografii pe care mi-a fost dat să o studiez a fost cea semnată de William J.Duiker (unul din cei mai competenți cunocători ai realităților social-politice din Vietnam), care a semnat apariția, în 2000, a copleșitoarei biografii a lui Ho Chi Minh.

Ideea la care mă gîndesc aceasta este: ce anume (mecanisme, contexte, oportunități) crează notorietatea unei persoane, înainte să fie declarată personalitate, și ce circumstanțe fac ca numele ei să se acopere de obscuritate, uitare sau ignorare. Singură, persoana nu e capabilă, se pare, de nimic. De propulsarea sa publică. Așa se pare. Totul depinde de cei din jurul acesteia. Alții crează faima, dar și defăimarea...

Revenind la Angela Moldovan, știu că nu există nicio biografie scrisă despre personalitatea ei, pînă în acest moment. Dintr-o sumară informare, aflăm că nici nu prea sunt date prea multe, pentru apariția unei lucrări în viitorul apropiat. În general, la noi, nu prea există o tradiție în scrierea biografiilor de artiști, scriitori, oameni atipici...Nici nu ne prea omorîm cu exactitățile, de aceea nici nu ne prea reușesc, reconstrucțiile, cum ar fi spus Veyne. Nu poți reconstrui nimic, cînd nu ai habitudinea și temeinicia unei construcții, a unei zidiri durabile. 

Concret, în acest caz, pe care l-am invocat, într-un moment nefericit, vreau să arăt că există confuzii flagrante în datele istorice legate de personalitatea Angelei Moldovan. La Gala ”Electrecord”, invocată deja, se afirmă că, A. M. născută în Basarabia, la Chișinău, în 1927 s-a mutat în 1944 în dreapta Prutului, stabilindu-se cu familia la Tîrgu-Mureș. Cînd avea 17 ani. Cîntăreața însă, în două interviuri TV, din 2006 și 2009 afirmă aproape identic, că: ”m-am născut în Basarabia, unde am stat un an, dar din cauza meseriei tatălui, a trebuit să ne mutăm”. Ce va reține istoria? Ceea ce susținea A.M. cu viu grai, sau ce a spus invitata să o prezente pe cîntăreață de pe scena Sălii Palatului, în fața unei audiențe de peste 2000 de persoane? Apoi, A.M. povestea cu mult patos, în emisiunea lui Marian Lepădatu (emisiunea Popasuri folclorice), că a stat ”4 luni și o săptămînă în China”, unde a și deprins un cîntecel, desigur în chineză. L-a și interpetat în cadrul acelei emisiuni, dar a ”scutit”, spunea ea, publicul de strofa a doua...Probabil că doar arhivele ar mai putea ști, cînd A.M. a poposit în China comunistă. În 2006 afirma că nu a mai cîntat acest cîntecel de trei decenii. Să fi fost pînă la rolul său din nemuritorul film ”Veronica”, al Elisavetei Bostan, lansat pe ecrane în 6 aprilie 1973, sau după? Mai știm că părinții cîntăreței se numeau Profira și Ioachim, și că Floarea Calotă, colega ei de breaslă, a poreclit-o ”bibelou de porțelan”. Da, e greu să nu fii de acord cu un astfel de alint, ținînd cont că A.M a fost mărunțică, scundă, de doar 1, 50 înălțime. Dar tocmai ”buturuga mică, răstoarnă carul mare”. Or, ”carul mare” este întreaga noastră cultură muzicală populară, pe cale de dispariție. Aceasta se va răsturna amarnic, ireversibil, dacă mereu, cînd dispare cîte un reprezentant al acesteia, nu vom ști prea multe despre etapele existenței sale terestre. Confuziile nasc baliverne, intuițiile - închipuiri și năstrușnice fantezii.  

Dar cîtă poezie ne-a lăsat un ziar din New Dehli, în 1973, cînd A.M. a cîntat acolo: ”Angela Moldovan este o cîntăreață absolut excepțională, are o voce atît de fină, și plutește cu glasu-i în sus și în jos, așa cum o pasăre se lasă din zborul său pe o creangă, fără ca aceasta să-și miște frunzele”! (din cuvîntul de laudatio de la Sala Palatului, în 2012). Or, publicul român, dar și intelectualul dîmbovițean, se încîntă și se gudură de plăcere cînd aude astfel de epitete (le gustă realmente savoarea!) mult mai mult și mai temeinic, decît la auzul unor date seci, contabilicești și exacte, legate de biografia celui care s-a învrednicit de acestea...

Destinul colectiv nu e totuna, totuși, cu biografia unică, irepetabilă a fiecăruia dintre semeni!    

 

Partager cet article
Repost0
20 mai 2013 1 20 /05 /mai /2013 10:04

Sîmbătă seara a trecut la Domnul unul din cei mai mari cineaşti ai ultimelor două decenii - Alexey Balabanov (avea 55 de ani!). Debutul şi l-a făcut în 1991, după o scriere de Samuel Beckett, deci se poate spune că tot ce a creat, gîndit, realizat a fost sincron cu viaţa noastră, cea de toate zilele...

 

Se poate afirma că a ieşit de sub poala lui Alexey Gherman, care ne-a părăsit şi el de curînd - cel mai important regizor de la al II-lea Război Mondial încoace, figură crucială a cinema-ului universal.

 

De numele lui Balabanov îmi leg propria mea înţelegere a declinului imperiului sovietic, prin cele două op-uri epocale - Brat 1 (1997) şi Brat 2 (2000), filme care au digerat pînă la capăt măruntaiele umane lovite de damblaua libertăţii şi a imoralităţii, a degenerării şi sentimentalismului. În această dilogie s-a dat măsura maximă a prieteniei care i-a legat pe doi mari creatori: Balabanov şi Sergei Bodrov jr. Ultimul a dispărut în 2002 într-o avalanşă - în timpul unei filmări, în Osetia de Nord. Bodrov a interpretat rolul principal în dipticul lui Balabanov.

 

Apoi, au fost: GRUZ 200 (2007) - un film greu de privit şi mai ales de înţeles, dar experienţa trecerii prin universul militar al fostei URSS, te ajută să pricepi cît e de insondabilă natura a Răului, şi apoi - Morfii (2008), prin care Balabanov s-a apropiat de nivela lui Mihail Bulgakov, pentru care scenariul l-a scris acelaşi Sergei Bodrov jr. !

 

Ultimele, Cazangerul (2008) şi Vreau şi eu (Я тоже хочу, 2012) - i-au ieşit cele mai neliniştitoare. Acesta din urmă l-am văzut şi revăzut, şi am ajuns la concluzia că autorul îşi presimţea moartea. Ştia sfîrşitul. Cred că semantica profundă a filmului trebuie căutată în însăşi filmografia filmelor lui Balabanov (este o antiteză a tuturor filmelor sale cu Eroi!). De ce însuşi regizorul să nu-şi dorească Fericirea? Poate fi asta o slăbiciune sau e o legitate?

 

Să ne reamintim de episodul final, de discuţia pe care a avut-o Regizorul (personificat de Balabanov însuşi) cu Banditul (Aleksand Mosin), la poalele înzăpezite ale Clopotniţei Fericirii ( Колокольня Счастья ), de unde oamenii erau duşi în ceruri:

 

Banditul  - N-am prea priceput!

Regizorul - Ce, nu te-au luat? Uite-l p'ăla de zace acolo, alerga, ţipa, răcnea: Fericire vreau! Pe prietenul lui l-au luat, iar pe el nu. Acum e acolo, pe ghiaţă (arată cu degetul spre un cadavru îngheţat, lungit pe gheaţă).

Eu vreau fericire!

Vreau şi eu!

Banditul - Dar tu cine eşti?

Regizorul - Regizor de cinema. Membru al Academiei Europene de Film. Tu cine eşti?

Banditul -Sunt pur şi simplu un bandit.

Regizorul - Ai făcut ceva rău?

Banditul - Mai multe rele. De fapt, nici nu ştiu cine sunt.

Regizorul -Fericit vreau să fiu!

Banditul - Şi eu vreau.

Regizorul - Să mergem, să-ţi arăt biserica. Poate te vor lua de acolo. Ajută-mă, am mîna ruptă. Pe băiat l-au luat, nici nu apucase să se apropie de Clopotniţa Fericirii...

Balabanov, Ekaterina Cesnokova

 

Banditul îl ajută pe Regizor să se scoale de pe zăpadă, unde au conversat cei doi, şi se îndreaptă spre intrarea în locaşul sfînt. Se deschide o uşă de metal uriaşă, care scîrţîie puternic, iar înăuntru vedem o părăsire maximă, cadavre pe jos, şi multe-multe lumînări care ardeau...Cine să le fi aprins? Ne răspunde tot Regizorul: de atunci ard!.  Probabil - de cînd a fost părăsită biserica...Banditul rămîne neatins de pronia cerească.

 

Apoi, Regizorul povesteşte afară, bălăngănindu-se de frig:

 

" - Ştii, după clasa a 9-a, am plecat într-o expediţie. Să lucrez, muncitor necalificat. La lacurile din regiunea Celeabinsk, de unde se luau probe de nămol curativ, iar eu săpam, săpam, şi la un moment dat aflu că într-o pădure deasă au dat de un lac mort. Era de culoare neagră, cu  o concentraţie nemiloasă de sare. Am intrat în acest lac, şi am ieşit iute din el. Era cald afară. În picioare aveam bocanci albi. Atunci, am înţeles cum o să mor! (După o pauză) - Eu vreau să fiu fericit!"

 

Cade mort, pe zăpadă, la picioarele Banditului...

 

Banditul călcînd peste Regizor mai încearcă o dată, merge în spatele Clopotniţei Fericirii, şi imploră: "Şi eu vreau". Îngenunchează, se roagă: "Şi eu vreau".

 

Я тоже хочу,

  Я тоже хочу,
      Я тоже хочу!

 

Acum ştim că Alexey Balabanov a murit în alb. Îngerii l-au scos din acea zăpadă.  

 

Să-i fie ţărna puf şi filmele aproape de noi. 

 

 

FOTO: Balabanov la Venezia © РИА Новости, Екатерина Чеснокова

 

Aici se poate vedea on-line, şi în original, filmul  de debut al lui A. Balabanov.

Partager cet article
Repost0
22 février 2013 5 22 /02 /février /2013 15:05

Ieri a sosit ştirea că Alexei Gherman senior a plecat dintre noi, la vîrsta de 75 de ani. Era născut în 1938.

 

Este considerat un Clasic al cinematografiei universale, deşi nu a făcut decît vreo 5 filme, iar unul dintre acestea, ultimul, nici nu este încă lansat, deşi a lucrat la el mai bine de un deceniu. Am citit ce a scris azi fiul său, Alexei Gherman jr., că, practic, filmul e gata, doar se va monta coloana sonoră, şi va iesi pe ecrane...Dar într-un documentar recent, se plîngea: pentru cine sunt aceste filme, cu-i trebuiesc acestea? Scepticism, modestie, îngîmfare, mofturile geniului?

Poate că nu a venit vremea lor, a acestor capodopere?

Gherman.jpg

Dormi în pace, omule, care ne-ai arătat ce-nseamnă cu adevărat Cinema-ul! Vremea le va aşeza pe toate la locurile lor!

Partager cet article
Repost0
20 novembre 2012 2 20 /11 /novembre /2012 00:21
Scriitorul şi astronomul Boris Strugațki a părăsit această lume acum cîteva ceasuri, la Sankt-Petersburg!

”Ultimul mohican” al literaturii fantastice i-a urmat fratelui său, Arkadi, care a încheiat socotelile cu această lume în anul 1991. Boris i-a supraviețuit mai bine de două decenii.

 

În URSS, dar și după disiparea acesteia, frații Strugațki au fost considerați niște guru pentru întregi generații de cititori, visători, exploratori, cutezători...Erau cunoscuți și citiți și în România, în întreaga lume. La noi a fost tradusă aproape întreaga lor operă, prin strădania unor edituri ca Nemira sau Paralela45.
 

 

Filmul Stalker (1979) a lui Tarkovsky a fost turnat după nuvela lor, Picnic la marginea drumuluiBNS_by_Lemkhin.jpg

 

În 2008 Boris Strugațki a întreținut o pasionantă corespondență cu oligarhul întemnițat de Kremlin, Mihail Hodorkovsky. Jurnalul lor epistolar a fost găzduit de publicația Novaya Gazeta, în primăvara lui 2009 [ I, II, III ]. Material este de o întreagă carte. Lectura acestuia este captivantă. Am ales pentru această evocare a lui Strugațki, un crîmpei din această corespondență, în care marele fantast ne vorbește despre pesimism...De fapt, îi vorbește unui deținut politic, dar se adresează întregii lumi.

 

”Dragă Mihail Borisovici!

 

Vă mulțumesc pentru interesanta și consistenta scrisoare.

 

Sunt un pesimist, este adevărat. În schimb, dvs. sunteți un incurabil și necondiționat optimist. Sunteți convins că cei de la putere se ghidează după al lor ratio, că ei judecă, și că se ghidează după legile logicii. Desigur, posedă o logică - una foarte personală. Logica lor este determinată de o cu totul altă paradigmă, decît a noastră. De la sine înțeles, acești oameni cunosc sintagmele ”binele poporului”, ”propășirea țării”, chiar ei înșiși le folosesc, doar că le conferă un sens diferit, unul foarte personal. 

 

Ei cunosc foarte bine, că binele poporului - este binele PROPRIU, iar binele lor este omniprezența puterii și intransigența acesteia. Fără această putere sau în afara ei, poporul este pierdut, se va transforma într-o turmă incontrolabilă, și în ultimă instanță, în niște animale nefericite. Va fi haos, și nimic în afara acestuia ei nu-și pot imagina. 

 

”Propășirea țării” - însemnează militarizarea acesteia, întrucît fără militarizare suntem nimeni și nimic, orice Gruzie ne poate înghiți, ca să nu mai amintim de America (verbul a înghiți era preferat de Stalin, atunci cînd vorbea despre politica externă).

 

Dacă se prăbușește nivelul de trai, nu este grav, important e că puterea rămîne fermă, iar subordonarea este strictă. Dacă apar tulburări sociale - sunt ținute sub control, serviciile speciale și trupele de intervenție rapidă sunt mereu dornice de a restabili ordinea. La care se adaogă mass-media ireproșabilă, capabilă oricînd să explice că demonstrațiile sunt puse la cale de diverse structuri mafiote, sau sunt rodul imperfecțiunii societății democratice, sau chiar o agresiune a alianțelor străine, care deși dorm le văd pe toate.

 

Nu se poate chiar nimic întâmpla în țara, în care verticala puterii este inalterabilă, iar ratingurile personajelor de la vîrf sunt mereu maxime.  Condiția ranforsării tehnologice este consolidarea, fortificarea și iar consolidarea verticalei puterii (armata, flota, securitatea, mass-media). 

 

Cine a spus că ”totalitarismul într-o mare țară europeană de secol XXI face ca viața să devină incofortabilă, și lipsită de orice persectivă, chiar și pe termen scurt?” Asta poate fi adevărat pentru un simplu filistin sau pentru cineva care-și zice intelectual, dar pentru deținătorii puterii totalitarismul nu este deloc stînjenitor ( asta dacă nu depășește granițele admisibilului, transformîndu-se în Marea Teroare).

 

E și mai trist, că pentru acești oameni nici prăbușirea țării nu reprezintă niciun pericol, condiția este ca pe aceste ruine ei să reușească să-și mențină monopolul și poziția incontestabilă. Ei nu se tem de NIMIC, în afară de pierderea puterii. Ei sunt sufletul și creierul națiunii. Trupul nației poate să piară din cauza distrofiei, a furunculilor, se poate sufoca într-o atmosferă socială viciată - atîta vreme cît creierul și duhul funcționează, organismul rămîne viu.

 

Există o singură cale de a pune capăt acestui ”festin al duhului” - disiparea în interiorul elitei, schizofrenia puterii. Trebuie să apară un alt Gorbaciov (sau poate - direct un Elțîn), un om cu autoritate, căre să se simtă stînjenit de a conduce doar robi, căruia să nu-i fie îndestulătoare puterea, care să-și dorească pe de-asupra și Faimă. De unde apar aceștia, Dumnezeu știe, dar ei apar (deși rar) cu regularitate în Rusia. Nu-mi dau seama, dacă criza economică favorizează apariția unei asfel de comete, dar nu pot exclude o astfel de posibilitate.  Deci - o așteptăm.

 

Puteți observa că un oarece optimism mă caracterizează și pe mine (”deși cu lacrimi în ochi”).

 

Vă urez la mulți ani, dorindu-Vă din suflet sănătate, noroc, succes, și în primul rînd - libertate!”

 

***

 

Să sperăm că Boris Strugațki a plecat la Domnul cu această doză de optimism și speranță!

 

tălmăcirea și adaptarea îmi aparțin, v.b.

 

FOTO: Mihail Lemkhin.

Partager cet article
Repost0
18 septembre 2012 2 18 /09 /septembre /2012 21:43

Ceramista Esther (Fira) Grecu, născută Brik, a trecut la cele veșnice acum 20 de ani, în 21 iulie 1992. Este înmormîntată la cimitirul central din Chișinău, alături de ea sunt osemintele celui care i-a fost tovarăș de viață - pictorul Mihail Grecu (1916-1998). În această vară toridă fiica lor, ceramist și istoric de artă, Tamara Grecu-Peicev a publicat în limba rusă un articol, în revista evreiască Dor le Dor, care are aerul unei evocări istorice foarte necesare.

Încerc să rezum anumite date din acest text, pentru că, în linii mari, acestea sintetizează destinul minunatului cuplu de artiști, care a însemnat enorm pentru metabolismul vieții artistice din Chișinăul anilor 1960-1980.

DSCN8642.JPG

Aflăm, bunăoară, că scriitorul Aureliu Busuioc o numea pe Esther ”o aleasă a artelor frumoase...și chiar și astăzi, după multă vreme după ce ne-a părăsit, o consider o aristocrată”. Ion Ungureanu îi aprecia enorm contribuțiile de scenografie la Teatrul Luceafărul. Cînd l-a cunoscut pe Mihail Grecu, Esther se afla cu familia și sora la București, și ambii erau studenți la Academia de Artă de acolo, la secția pictură. De curînd, adaogă Tamara Grecu, a dat peste un set de fotografii, datate 1942, pe spatele cărora se aflau însemnări lăsate de mîna Estherei, adresate lui Mihail, din care reiese că tînăra de doar 23 de ani îi spune soțului său că va deveni un mare artist. Și asta într-o vreme în care viitorul nu avea culori prea promițătoare, era în plin război...iar ea se afla undeva departe de casă, în evacuare, pe Volga.

La întoarcerea în Basarabia, după acest episod dramatic, ambii își continuă studiile la Chișinău, dramatic întrerupte în 1940. În toți anii grei ai comunismului Esther a fost un sprijin și un povățuitor pentru Mihail Grecu, într-o vreme în care pictorul era persecutat, hărțuit și subestimat la el acasă - în timp ce în străinătate și la Moscova, era considerat un talent uriaș, o personalitate independentă și dărutită.

Prin anii 1950-1960, Esther s-a apropiat de ceramistul Serghei Ciocolov (1892-1977) -  o personalitate unică în contextul artelor decorative din RSS Moldovenească; ambii au redescoperit arta prelucrării lutului, apropiindu-se de străvechiul meșteșug al țăranilor Basarabiei. Mergeau împreună în diverse sate unde acest meșteșug era încă viu, creînd opere culte alături de cei care îl dețineau din moși-strămoși. Tamara Grecu își amintește că, uneori, mama ei o lua cu ei. Din păcate, atmosfera din acei ani, la nivel oficial era diferită decît starea lor de spirit, și arta pe care aceștia o creau era prost receptată. În aceste condiții, casa soților Grecu a devenit un loc al întîlnirii intelectualității, o veritabilă școală, iar ca să nimerești acolo însemna să susții un examen serios...La sfatul mamei sale, Tamara Grecu a studiat ceramica în Estonia, iar corespondența lor era exclusiv în limba română.

 Esther cunoștea bine și aprecia literatura franceză (născută la Constantinopol, ea a făcut Liceul Francez din Chișinău), cea română și rusă; unul din oamenii cu care lega discuții aprinse despre literatură era scriitorul Vasile Vasilache. Ea îl numea un ”mistificator”!

Anul trecut a apărut catalogul Esfira Grecu, prilejuit de apropierea momentului comemorării celor două decenii, de cînd ne-a părăsit artista. Această publicație se constituie într-o minunată recuperare a unui minunat om, a unui important artist ale cărui calități și contribuții încă mai trebuie să le redescoperim. Pe îndelete. Cel puțin noi, cei mai tineri. Pentru că destinul ei a însemnat o pagină consistentă a istoriei artei din spațiul dintre Prut și Nistru. Iar acest lucru nu poate fi nici trecut cu vederea, nici ocultat.

foto: Rafinata piatră de mormînt a Estherei Grecu © vladimir bulat, 27 noiembrie 2011.

 

Nota bene: am adoptat în acest articol numele oficial al artistei, Esther, așa cum apare acesta ortografiat pe piatra funerară, ultimul popas al trecerii sale pe pămînt.    


  

Partager cet article
Repost0
3 février 2012 5 03 /02 /février /2012 06:58

Poeta aceasta despre care multă lume a auzit pentru prima oară doar cînd i s-a decernat Premiul Nobel, în 1996, a părăsit tribulaţiile, socotelile şi cuvintele acestei existenţe. 

Fiind un om al Estului, a debutat prin a crede în valorile realismului real, pe care le abandonează prin depunerea carnetului în 1966, apoi a denunţat în forme poetice ororile acestui regim...A tradus din poezia franceză, iar pentru propria ei poezie a fost denumită "Mozart al versului". A lăsat o operă de peste 400 de poeme. NY Times i-a dedicat necrologul în chiar ziua morţii.

Nu pot spune că era printre poeţii mei de suflet, totuşi Laudă viselor, îl consider un exemplu major. Nu l-am găsit tradus de alţii în română, dar cadenţa lui din poloneză am putut-o transpune cu forţele mele modeste:

"În somn

pictez precum Vermeer din Delft.

 

Vorbesc în greacă,

şi nu doar cu cei vii.

 

Conduc maşina,

Pe care o îmblînzesc.

 

Capabilă sunt

De poeme mari.

 

Aud voci

Precum sfinţii cei din veac.

 

V-aş surprinde -

Cît de minunat mă descurc la pian.

 

Să-mi iau zborul mai pot,

De-a supra propriei persoane.

 

De pe acoperiş cînd cad,

numai, pe ceva moale şi verde.

 

Sub apă

Respir fără dificultate.

 

Nu mă plîng:

Am reuşit să descopăr Atlantida.

 

Mă bucur că reuşesc,

Să mă trezesc înainte de moarte, mereu.

 

Imediat după explozie

Mă-ntorc pe partea cealaltă.

 

Eu sunt copilul epocii,

Dar nu consimt să fiu şi parte din ea.

 

Cu ani în urmă

Am văzut doi sori.

 

Iar alaltăieri, un pinguin.

Aievea, fără tăgadă".

* * * * * * * *

În româneşte au apărut volumele:

Sub o singură stea, Editura Universal Dalsi, 1999

Clipa/Chwila, Editura Paideia, 2003

În rîul lui Heraclit, Editura Paideia, 2003 

Partager cet article
Repost0
15 novembre 2011 2 15 /11 /novembre /2011 09:25

SCHITE-DE-VIRGIL-PREDA-40.jpg

Am aflat despre moartea năprasnică (Pavel Şuşară) a lui Virgil Preda, unul din artiştii cei mai discreţi* ai picturii româneşti. Discret nu prin discursul său plastic, sau prin prinosul substanţial adus modernităţii autohtone - ci prin prezenţă şi modulaţia sa publică.

 

A debutat în anul 1962, după ce în 1948 şi-a încheiat studiile de pictură sub îndrumarea lui Camil Ressu.

 

L-am cunoscut prin 1995, şi l-am vizitat de cîteva ori în atelierul său minuscul din str. Doamnei. Povestea puţin, dar cu tîlc, ferm - lăsa pictura sa schematică să vorbească mai pe îndelete. Desăvîrşise un întreg instrumentar plastic, o gramatică formală abstruză, saturată de semne şi fîşii colorate, fiind printre puţinii pictori de la noi care picta, mereu, acelaşi tablou. "Decupa" de fiecare dată, cu maximă eleganţă şi grijă, un crîmpei dintr-un continuum incomensurabil - de aceea nu înrăma niciodată lucrările, ca să nu le izoleze de matca lor universală. Avea o relaţie de subordonare faţă de acest univers, îl respecta şi făcea eforturi spre a-l înţelege mai bine. Acum, s-a mutat cu totul acolo, s-a  contopit  în el...

Picturile sale încă urmează să fie catalogate, inventariate, publicate şi descifrate. SE va vedea atunci cît de importantă a fost opera lui pentru întregul segment de artă experimentalistă din România celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.  

 

*  înmormîntat cu o anahoretică discreţie în ziua de 25 octombrie, la cimitirul Sfînta Vineri din Bucureşti.

 

imagine: Semn 40, de Virgil Preda.

Partager cet article
Repost0
19 juillet 2011 2 19 /07 /juillet /2011 17:27

DSCN7179.JPG

Am primit o veste proastă: amica noastră Karin Schuller-Procopovici (n.1954 - 11.07.2011) nu mai este.

Vestea aceasta m-a tulburat profund, pentru că am fost apropiaţi de cuplul Karin Schuller-Procopovici-Radu Procopovici, chiar dacă sunt cîţiva ani de cînd nu ne-am văzut.

 

Ne-am cunoscut în iulie 2002, cînd i-am vizitat la Köln, am stat la ei cîteva zile, timp în care am avut în Radu un ghid greu de egalat...iar cînd ajungeam acasă Karin devenea mama noastră cea bună. Chiar în a doua zi a sosirii noastre în urbe ne-a dus la Ludwig Museum, unde funcţiona de mai mulţi ani în calitate de curator şi arhivar al secţiei de fotografie a muzeului (inclusiv, The Agfa Collection). Ne-am dat repede seama cît este de respectată în această instutuţie, şi apoi am aflat de numărul mare de expoziţii şi cataloage pe care le-a organizat şi scris/redactat. În materie de istoria şi arta fotografiei era un profesionist de înaltă clasă, şi asta într-o ţară în care rigoarea, documentarea exhaustivă,  profesionalismul, statistica şi acurateţea redactării sunt proiectate la cel mai înalt nivel. Karin era un intelectual de rang superior, dar rămînea mereu un om modest, simplu în comunicare, fără morgă şi asperităţile specifice semidocţilor...Îşi ştia locul şi rostul. Dar era un om suferind, deşi nu o arăta pe faţă. Avea probleme de locomoţie, şi nu numai. Cu toate astea - era cuceritor de vioaie, atentă, prietenoasă, devotată valorilor curtoaziei, familiei şi eticii. În materie de artă şi literatură era la curent cu tot ce conta, şi era valoros; de la ea am aflat întîia oară despre Alain de Botton, de Jean-Henry Fabre, de minunatul fotograf Ulrich Tillmann, cu care era bună prietenă şi colaboratoare la diverse proiecte ale artistului...despre fantastica producţie de fotografie italiană, care s-a făcut în era numită Risorgimento (1845-1870) etc.

 

La Karin am mîncat cele mai delicioase brînzeturi, dintre cele mai rafinate - existente în Germania. 

Sunt copleşit de realitatea crudă, că trebuie să povestesc despre aceste lucruri frumoase la timpul (deja) trecut, că acestea nu mai ţin de prezenţa vie a omului care a împărtăşit atîtea şi atîtea cu noi. Fie şi de la distanţă. 

 

La finalul acestor rînduri îndoliate, doresc să povestesc despre pasiunea empatică (şi magică) a lui Karin pentru insecte, pe care a moştenit-o de la nimeni altul decît etnomologistul Jean-Henry Fabre (1823-1915). Acestuia i-a dedicat un pasionant studiu, intitulat Wunder der Wirklichkeit (Minunile realităţii), într-un catalog al unei expoziţii de fotografie organizate în Vlissingen (Olanda), în vara lui 1997. Fabre a fost un punct de inspiraţie şi determinare pentru trei minunaţi fotografi (Bettina Gruber, David Smithson, Ulrich Tillmann), care au înţeles de o manieră profundă, dar nu mai puţin critică, pasiunea lui Fabre pentru insecte şi pentru lumea organică în general. În textul său Karin a inserat imaginea unui scarabeu din porţelan pictat (de "Rosenthal"), din anii'30 ai secolului XX (pag.12), arătînd astfel şi prezenţa sublimată a lui Radu, cu care îl indentifica în viaţa de zi cu zi...În această cheie trebuie înţeleasă dedicaţia pe care ne-a făcut-o Karin, pe o pagină a catalogului despre care am vorbit - la prima noastră despărţire, atunci, în vara lui 2002. Acum această dedicaţie capătă - horribile dictu - valoare memorial-istorică. Şi e cu atît mai preţioasă cu cît poartă amprenta mîinii aceleia care a fost (şi va rămîne pentru noi!) Karin Schuller-Procopovici.

 

Dumnezeu să fie cu tine, Karin!       

 

Partager cet article
Repost0