Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 février 2017 1 13 /02 /février /2017 11:47

În toamna lui 2013 se stingea la Barcelona una dintre pictoriţele care şi'au marcat epoca încă de la vîrsta juneţii, şi care şi'a trăit lunga sa viaţă într'un soi de anonimat. Ángeles Santos Torroella, căci despre ea este vorba, s'a născut în 7 noiembrie 1911, la Portbou, mica localitate catalană, de la graniţa cu Franţa, unde în 1940 avea să se sinucidă marele gînditor german Walter Benjamin.

Tînăra Ángeles debutează în 1929, cu imensa lucrare Un Mundo, pe care o expune la Salonul de toamnă, iar în 1931 are o personală la Paris, după care suferă o cădere nervoasă, şi se lasă de pictură, astfel că orice mai picta, distrugea. A stat săptămîni întregi într'un sanatoriu de boli nervoase, după care se lasă peste numele ei tăcerea, uitarea...

Tot în 1929 pictează lucrarea La Tertulia, în care apare un grup de patru femei, fiecare dintre acestea aşezate în poziţii oarecum nefireşti, dezinvolte, antrenate într'o discuţie literară, se pare, una privind direct spre spectator, două avînd nişte foi în mîini, iar cea din urmă, sprijinită în coate, ţine cu stînga o ţigară fumegîndă. Este o compoziţie care arată un nou statut al femeii, pe cale de a se emancipa, o manifestă reacţie la falusocraţia care domina lumea de după consumarea primului război mondial. Acestă lucrare vine cumva să completeze ecoul produs de celebrissimul portret al jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), semnat de expresionistul Otto Dix. Pentru mişcarea feministă a Europei acest portret a devenit un soi de obiectivare plastică a ceea ce Sarah Grand avea să numească "New Woman". 

Privind cele două tablouri, la substratul ideologic care le'a hrănit, mai ales ulterior, decît la momentul apariţiei acestora, nu poţi să nu te întrebi: cum o jună şi foarte talentată catalană a ajuns să exprime, dintr'o îndepărtată fundătură de lume, idei care erau în plină ascensiune şi forfoteau în marile metropole? Este o similaritate împrumutată, sau pur şi simplu ideile pultesc în aer?

 

 

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926),  Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

Otto Dix, portretul jurnalistei şi poetei Sylvia von Harden (1926), Musée National d'Art Moderne, Centre Georges Pompidou

"Copilul teribil" al picturii catalane s'a căsătorit în 1936 cu pictorul Emilio Grau Sala (1911-1975), cu care a plecat la Paris. Dar se întoarce de acolo singură, şi petrece o perioadă cu părinţii săi, reapucîndu'se de pictură, de data asta sub influenţa stilistică a soşului său, un pictor de orientare post-impresionistă şi fauvistă.

Nimic însă din verva şi elocinţa plastică a debutului nu se va mai regăsi în opera ulterioară a artistei, iar relevanţa ei în contextul picturii catalane ajunsese quasi-nulă, pînă în anii 2001 şi 2003, cînd două mari retrospective, la Valladolid şi Barcelona, au readus-o în centrul discuţiilor.

Rămîne în continuare un mister, cum lucrarea La Tertulia a putut apărea în imaginaţia unei artiste de nici 18 ani, iar acesta poate fi doar în parte elucidat, dacă e să ne luăm după spusele ei care, după multe decenii de la apariţia acelor două tablouri care i'au germinat faima, ar fi spus: "se pare că m'am născut pictoriţă şi am fost inspirată de lucrurile despre care citeam". Este imposibil să o contrazici, în absenţa unor date concrete în susţinerea acestei operaţiuni!

 

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Ángeles Santos, La Tertulia, 1929, Museo Nacional Centro de arte Reina Sofia, Madrid

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Diariu Fragmente
commenter cet article
16 décembre 2016 5 16 /12 /décembre /2016 00:24
Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

În toamna tîrzie a lui 2003 se deschidea, la Frankurt pe Main, expoziția cu titlul de mai sus: „Dream factory communism The Visual Culture of the Stalin Era / „Traumfabrik Kommunismus: Die visuelle Kultur der Stalinzeit”, curatoriată de cel mai influent specialist al artei din era „realismului socialist”, Boris Groys, asista de Zelfira Tregulova. Expoziția, care a avut loc la Schirn Kusthalle, era o enormă punere în paralel a proiectului estetic inspirat și impus de regimul stalinist pe de-o parte, și de cealaltă, erau afișate lucrările celor care au  „plămădit” cea de-a doua etapă a avangardismului sovietic, din anii 1970-2000.

În fapt, această grandioasă manifestare expozițională, avea un dublu scop. Primo: să arate poate pentru prima oară la acest nivel și la o astfel de scară o reprezentativă selecție a realismului socialist sovietic din sfera vizualului (arte plastice, film, arhitectură); secundo: să ilustreze în chip explicit tezele formulate de Borys Groys în cartea sa fundamentală, Gesamtkunstwerk Stalin (1988), Staline. Oeuvre d’art totale (1990),  The Total Art of Stalinism (1992), devenită o carte-cult, și un  op din toate bibliografiile academice occidentale și americane, atît la catedrele de istoria artei, cît și la cele de estetică și istoria culturii. Volumul acesta a apărut și în limba română, la Idea Design & Print, 2007

Au trecut de atunci exact 13 ani, iar toată această perioadă a fost hrănită de somptuosul și masivul catalog al acelei manifestări, care s-a coordonat de același Boris Groys, alături de Max Hollein, astfel că lumea occidentală a avut ce „rumega” și teoretic, după ce a avut parte de acea impresionantă punere în pagină!

În aceste zile s-a deschis și la noi, la Muzeul Național de artă al României, prima expoziție de anvergură, dedicată fenomenului ideologic-experimental al realismului socialist din spațiul românesc, care a debutat aproape imediat ce trupele sovietice au invadat România, după înfrîngerea acesteia, ca aliat al Germaniei hitleriste.  Expoziția este intitulată: „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, și e curatoriată de Monica Enache. Dincolo de titlul deloc angajant, dar polemic din capul locului, expoziția dorește să urmărească oarecum trama expozițională de la Frankfurt pe Main, fără a avea puterea de sugestie și de convingere a proiectului german. Oricum, dacă în stalinismul sovietic portretele conducătorilor nu puteau să lipsească, ba chiar erau obligatorii, indispensabile pentru întruchiparea plenară a socialismului, artistul român s-a străduit și el să nu fie mai prejos pe de-o parte în a-i figura pe „iconicii” Lenin și Stalin, iar pe de alta, pe cei locali: Dej, Chișinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker...practicile luptei cu burghezia, eradicarea trecutului legat de aceasta, precum și tactica rescrierii istoriei în general - erau noi metode și teme pentru artistul socialist, pe care românii le-au însușit anevoie, stîngaci și destul de chinuit.

O specificitate a situației românești, cred, se rezumă la faptul că în momentul implementării realismului socialist, România nu avea la îndemînă nici „artiști noi”, nici avangardiști, care să-și dorească o desăvîrșire a proiectului utopic, așa cum s-a întîmplat în URSS. Arta din România acelei vremi era o artă destul de călîie, rectilinie, „calibrată” pe gustul comercial, în care, tematic predomina peisajul bucolic, compozițiile folclorizante, scenele de inspirație neo-bizantină, simbolismul vetust și exotismul inspirat de coloritul vestimentar al tătarilor dobrogeni...Balcicul era un fel de Eldorado paradisiac și escapist. Exact acei artiști care au strălucit în ambianța Balcicului de altădată s-au văzut nevoiți să guste din cucuta amară a unui proiect pe care nici nu-l înțelegeau, nici nu-l puteau nicidecum ilustra: Marius Bunescu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Gheorghe Petrașcu, Francisc Șirato, Jean Al. Steriadi, Catul Bogdan, Lucian Grigorescu ș.a. Alții însă, poate cu o altă structură psihologică, socială și morală, s-au pliat sau adaptat aproape perfect pe genul de cerințe ideologice care se formulau și se pretindeau la acea vreme: Jules Perahim, Eugen Popa, Adina Paula Moscu, Titina Călugăru, Gheorghe Labin, Gheorghe Șaru, Tiberiu Krausz, Alexandru Ciucurencu, Petre Hârtopeanu, Camil Ressu ș.a.

   

 

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

După perioada ce a urmat „deceniului prăbușirilor” (vezi cartea lui Mihai Pelin, Deceniul prăbușirilor, ed. Compania, 2005, reeditare, 2014), s-a instalat o epocă a adaptărilor, tatonărilor, stilizărilor, evadărilor în cosmosul cromaticii decorative, în care au activat și s-au impus artiști ca: Paul Gherasim, Henri Catargi, Corneliu Baba, Brăduț Covaliu, Petre Achițenie, Ion Pacea, Ion Bitzan, Alexandru Ciucurencu, Ştefan Szony, Ion Nicodim, Eva Cerbu, Gavril Miklossy, Octav Angheluță ș.a. Tot patosul luptei și elanului revoluționar, construcția muncii socialiste, freamătul marilor șantiere industriale, dar și apusul rudimentelor burgheze (clasa țărănească), își au întruchiparea în compoziții și scene care par artificiale, teatrale, contrafăcute.  Unele dintre acestea se salvează doar sub gluga cromaticii, sau a stilizărilor evazioniste...este epoca în care artiștii vor învăța să flirteze cu sistemul, să trișeze cochetînd, fără a mai risca să ajungă după gratii sau să fie exterminat, cum a fost cazul pictorului Anatol Vulpe, asasinat în 6 aprilie 1946 - e adevărat, nu exclusiv din motive artistice...

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Pentru că am asistat la o discuție polemică, ce a avut loc în cadrul expoziției, la care au participat istoricii Ioan Stanomir și Angelo Mitchievici, care au publicat de curînd volumul „Comunism Inc.”, și la care Stanomir a reformulat, poate cu alte cuvinte, acest gînd: „Tablouri dintr-o expoziţie» poate fi citit asemenea unui film documentar. Arheologia intelectuală pe care se întemeiază aduce la lumină obiectele ce locuiesc acest trecut. Povestea lor este o poveste despre laşitate, dar şi despre demnitatea celor care nu aderă. Este istoria României comuniste – pe temeliile ei se aşază România de după 20 mai 1990, cea care alege, în contra onoarei şi curajului, mediocritatea compromisului”, - pot spune că realismul socialist nu poate fi privit, nici analizat univaleral, sau cu un ton sborșit și oblu. Nu asta e calea cea care va duce la înțelegere. Tocmai pentru că aceasta nu a fost un fenomen în negru și alb, ci chiar a reprezentat o perdea deasă de griuri, și nuanțe intermediare. Chiar cred că în comunism nu erau posibile doar cazuri extreme, decît victime, precum Constant Tonegaru sau, la celălalt pol, oportunistul Petru Dumitriu sau Tudor Arghezi. În epocă au existat și Dinu Pillat, și Nicolae Steinhardt, și Radu Petrescu, dar și artiștii: Ion Țuculescu, Andrei Cădere, Paul Neagu, Ilie Pavel, Adina Petrescu, Magdalena Rădulescu, Horia Bernea etc. Fenomenul nu trebuie privit unilateral, nici melanjînd laolaltă artiști, precum sculptorul Constantin Popovici și Constantin Baraschi. Cel dintîi, de pildă, e reprezentat în „Artă pentru popor?” cu o schiță pentru una din cele mai importante statui a epocii socialiste din România, cea înfățișîndu-l pe poetul George Bacovia (1965).

   

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Expoziția „Artă pentru popor?” trebuie să deschidă larg ușile unui dialog între istorici, teoreticieni ai artei, filosofi, jurnaliști și cunoscători ai artei, dar nu în ultimul rînd, va trebui să atragă atenția unui public cît mai tînăr, cît mai fraged, spre a li se putea explica o epocă pe care ei nu o percep și nici nu o știu (din fericire!) decît din auzite...arta acelei vremi va trebui să reprezinte un document major, atît vizual, cît și estetic, o mărturie materială, un „corp delict” pentru înțelegerea ei cît mai corectă, mai nepărtinitoare, și pe cît posibil, cît mai larg contextuale. Se va înțelege atunci, că arta în general, a fost întotdeauna un produs al unei comenzi sociale, princiare sau aristocratice, boierești sau intelectualicești, și că, practic niciodată, aceasta nu a fost un „ceva în sine”, abstras medicului în care a apărut, decît din epoca modernă...arta pentru artă, fără ingerințe politice și ideologice, a existat și mai există în cazuri izolate, și doar în mediul burghez al acoperirii „timpului liber” devenit prea apăsător.

Rîndurile de mai sus nu intenționează să emită judecăți de valoare, sau ceva de natură să susțină sau să dezaprobe proiectul realismului socialist românesc. Tocmai pentru că subiectul acesta a fost abordat chiar în cartea mea de debut, Artă și ideologie. De la „realismul socialist la noua sensibilitate”: 1940-2000, editura Cartier, 2000, am învățat de-a lungul timpului, că pe măsură ce tratezi cu vehemență un subiect, oricare ar fi acesta, releele și pîrghiile care l-au pus în mișcare și i-au dat sens, se vor îndepărta pînă la invizibil, indecidabil. Mai ales un subiect delicat ca acesta. El trebuie curtat, scrutat din mai multe unghiuri, interogat mai mult, și privit cu suspiciune, fără a-l abhora cu furie liberală. 

În bună măsură, expoziția „Artă pentru popor?” a reușit să facă acest lucru, să afirme nuanțat, și cu detașare, iar curatoarei i-aș reproșa doar o oarecare lipsă de acuratețe (finețe) în alegerea numelor de artiști, și a lucrărilor acestora...

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
21 octobre 2016 5 21 /10 /octobre /2016 23:58

fotografia asta nu m-a impresionat neapărat prin aspectul veșmintelor de pe cei doi frați, absolut explicabil, dată fiind condiția lor socială și vremea de război în care a fost îmbălsămată acea realitate.

însă, absolut copleșitor este felul în care cei doi se țin de bățul dintre ei, care-i leagă, este gestul rudeniei lor trainice, de nezdruncinat, al solidarității și al spijinului reciproc, este ceea ce face acest document fotografic să devină cu adevărat prețios, magnific, în cel mai înălțător sens. este, în limbajul lui Barthes, acel „punctum” care atrage și subjugă vederea. care se și întîlnește frontal cu privirea celui mai mic, care ne privește.

cei peste 70 de ani (se pare) care au trecut de la momentul fotografierii nu au uzat/diminuat cu nicio iotă, cred, puterea de seducție a acesteia, tocmai datorită acelui gest, poate chiar involuntar dintre cei doi portretizați...

credit foto: miruna stan

credit foto: miruna stan

Repost 0
6 juin 2016 1 06 /06 /juin /2016 17:00

După frămîntările de ieri din țara noastră, m-am suprins că am zăbovit la cartea lui Papini, Diavolul, am deschis-o, și am dat de paragraful 50 - Diavolul și imbecilii (pag. 114-115). 

Cetit și recetit, și zău că e foarte grav ce spune autorul în acest fragment. Dar se potrivește cu starea de fapt ce-o trăim azi, ca și ieri. Unde ne situăm?

Pentru o mai mare limpezire a chestiunii, am fotografiat paginile, și le afișez mai jos.

Diavolul și imbecilii, în care e disecat un „gînd păcătos”* al lui Paul Valéry.

 

_______________________ 

* din: Mauvaises pensées et autres (1942).

  

De la Giovanni Papini cetire

Pentru o mai lesnicioasă cetire, se va apăsa pe imagine; aceasta se mărește!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu Pamflet
commenter cet article
30 mai 2016 1 30 /05 /mai /2016 09:50

Azi dimineață m-am trezit cu un dor de proza lui Cinghiz Aitmatov, cel al cărui roman O zi mai lungă decît veacul a schimbat destine și generații de oameni sovietici...

Am deschis ediția din 1989 a romanului, pe care o am la îndemînă, și pentru superbele ilustrații realizate de A.V.Dianov.

Cred că această ilustrație acumulează într-o singură scenă cîteva straturi natarive, precum și secvențe temporale, astfel că un desen izbutit poate explicita pagini întregi de descrieri, de construcții verbale...Dar niciodată imaginea nu poate substitui cuvîntul! Textele vor rămîne pururea esențiale. 

Să-l redescoperim pe Aitmatov, căci proza lui a rezistat probei timpului! Se mai cetește la noi Aitmatov, acum că există și în format electronic?

@ vladimir bulat

@ vladimir bulat

Repost 0
19 mai 2016 4 19 /05 /mai /2016 08:56
Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Les Ballets russes a fost la începutul secolului XX un fenomen greu de egalat! Compania creată de Serghei Diaghilev a avut turnee în lumea întreagă, începînd cu 1909, care au debutat la Paris, și au luat sfîrșit în 1929, la Vichy, tot în Franța. Diaghilev a murit la Venezia, în 19 august al aceluiași an. 

Un crochiu pentru spectacolul Sadko, din sezonul anului 1911, semnat de Boris Israilevich Anisfeld (Б. И. Анисфельд, 1878-1973), se va adjudeca în curînd la Sotheby’s din Londra (7 iunie), dar pînă atunci lucrarea este prezentată la Moscova, într-o expoziție care acoperă ultimii 200 de ani din arta rusă. Lucrarea este estimată la 25-30 de mii de lire sterline. Un preț deloc modest, pentru o lucrare de scenografie...

Vorba e că Anisfeld, născut la Bălți - în binecuvîntatul tîrgușor din nordul Moldovei, care a dat naștere unor personalități ale artei universale, precum: Samson Flexor și Lazăr Dubinovschi - este considerat unul dintre corifeii scenografiei pentru acestei spectacole de balet, recunoscute de întreaga istorie a genului.

Pînă la 1918, cînd se stabilește în S.U.A., avînd o scrisoare de recomandare de la juristul   Vladimir D. Nabokov, tatăl marelui scriitor, Anisfeld devenise foarte cunoscut și ca pictor de șevalet, astfel se explică numărul relativ mare de tablouri semnate de acesta, care sunt conservate în Galeria Tretyakov din Moscova.

A făcut studii de desen la Odessa, apoi la Sankt-Petersburg, cu Ilya Repin. În 1905, tînărul pictor este descoperit de influentul pictor, istoric de artă și restaurator, Igor Grabar, care-l prezintă pe Anisfeld lui Serghei Diaghilev. De aici încolo, soarta i-a fost în chip minunat favorabilă descendentului basarabean, care trăiește o viață lungă, creatoare, iar înre 1929-1957 a predat la Art Institut of Chicago, iar în paralel cu asta a creat și o comunitate informală, cunoscută sub numele de Boris Anisfeld School of Painting. În treacăt fie spus, în 1930, cînd Orson Welles (vezi nota 12 din articolul de pe wiki) - cineastul-cheie al secolului XX - devine orfan, tutorele său, pediatrul Maurice Bernestein, îl prezintă lui Anisfeld, care se arată foarte încîntat de desenele adolescentului Orson, căruia îi recomandă să plece în Europa. Aceste repere grăitoare fac din persoana lui Anisfeld o referință de istoria artei de netăgăduit. Nu e deloc puțin lucru - pentru un fiu de horticultor, dintr-o fundătură de lume!     

Astfel, numele lui Anisfeld se alătură pleiadei marilor scenografi și pedagogi ai lumii care, în majoritatea lor, provin din fostul Imperiu Țarist...

Repost 0
12 mai 2016 4 12 /05 /mai /2016 09:05
„Huĭetul timpului”, de Julian Barnes

Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS. Oarecum formal și aleatoriu Barnes alege să graviteze în jurul a trei date, la care îl țintuiește și pe protagonistul scrierii sale: 1936 - momentul în care începea marea teroare, tînărul (sau deja maturul?) autor al operei Lady Mackbeth din uezdul Mțenski (1934) și al Simfoniei a 4-a, a așteptat o noapte întreagă la ușa liftului, în așteptarea arestării sale, deoarece opera sa a fost virulent criticată într-un articol, intitulat Zgomot în locul muzicii; 1949 - augustul compozitor revenea de la New York, în care s-a bucurat de un triumf total, și unde a beneficiat de onorurile unui star, cum numai americanii știu să-și cinstească vedetele; 1960 - momentul tardiv în care Șostakovici intră în patridul comunist al URSS. Fiecare dintre aceste elemente biografice este împovărat de meditații profunde, sumbre, apăsătoare și moralicește epuizante din partea marelui artist. Pînă la urmă, e greu să mai judeci cu burgheză detașare, acum cînd am pășit în al doilea deceniu al secolului XXI, deciziile unui uriaș creator de bunuri simbolice, luate atunci, în era stalinistă, și ulterioară acesteia, formulate de un om care nu a dat bir cu fugiții, care nu a emigrat într-o țară mai sigură pentru integritatea sa etică și fizică, ci a înfruntat toate aceste drame interioare, auto-impuse pînă la urmă, lacerante și deloc dulci. Șostakovici a trăit cu convingerea fermă a unei lupte a socialismului roșu împotriva nazismului brun, care e o marotă ultra-stîngistă pînă la urmă, și care a crezut în anumite valori, pe care astăzi le repudiem fără a le înțelege, le demonizăm fără a le fi priceput vreodată, temeinic și asumat, resorturile și tîlcul. E ceva care ne scapă pînă la urmă, se prelinge printre degete și minți. Ca un implant, care nu ne priește. 

Intenționat am folosit arhaismul huiet în loc de zgomot, care face parte din titlul romanului dedicat biografiei lui Șostakovici, tocmai pentru a accentua redundanța perspectivei adoptate de Barnes, privindu-l pe compozitor ca pe un biet om subt vremi, și mai puțin ca receptor al creativității, legîndu-și definitiv numele, subreptice, prin scris adică, de un adevărat titan al secolului trecut, cum a fost indubitabil Șostakovici, tot astfel cum a jinduit să și-l asocieze celui care a strălucit sub numele de Flaubert (vezi: Papagalul lui Flaubert).

Acum despre coperta ediției originale, de la Johathan Cape, 2016. Este o grafică sobră, recognoscibilă, cu o reinterpretare a unei „fotografii” cu Șostakovici, furișîndu-se, cu servieta în mîna dreaptă, în spatele cuvîntului time. Este o imagine prea explicită, globalizantă, care sper din tot sufletul să nu fie preluată de editura Nemira, cînd va supune atenției noastre versiunea românească a romanului. Am căutat fotografia originală a acestei ipostaze a compozitorului, nu am găsit nimic în niciun portal dedicat vieții artistului. Este o invenție a editurii, cel mai probabil, înfățișîndu-l pe Șostakovici într-o postură de spion deghizat, căci „oamenii de bine” din acele vremuri se însoțeau mereu de o servietă, neagră și ostentativ misterioasă, imaginea căreia îți provoca îngrijorare, teamă, asta dacă scăpai cu bine de angoasa pielii de găină pe tot corpul...  

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

Repost 0
10 mai 2016 2 10 /05 /mai /2016 15:43

Ismail Kadare m-a făcut să vizitez Shqipëria, adică Albania; de fapt, proza lui care respiră aerul Mediteranei, asezonată cu miturile vechilor iliri, a tradițiilor montane, la fel de greu de asimilat, cum e și peisajul în care acestea s-au născut și poate mai trăiesc. Albania e o țară montană, cu un relief dur, pe alocuri de nepătruns, de neescaladat. Mai bine te întorci, decît să te ambiționezi să treci prin anumite locuri, atît de aride sunt anumite zone ale acestui teritoriu care a făcut parte din Imperiul Otoman din secolul al XV-lea, pînă în 1913, cînd pe ruinele colosalului imperiu, care se năruia pe zi ce trecea, s-a proclamat Principatul Albanez, abolit la scurtă vreme...

Dar nu cutez a vorbi despre istoria albanezilor aici, a strămoșilor acelor arnăuți, care erau ostași de încredere la curțile Țării Românești, atît de ferchezuiți și sprinteni, pe care-i mai putem admira în uzatele fotografii ale finalului de secol XIX, cînd ei aveau încă țara ocupată. Voiesc a spune cîte ceva despre un fiu al acestui neam, adevărat rapsod al epocii postbelice albaneze: Ismail Kadare (născut în 1936, la Gjirokastra). Despre orașul său natal autorul însuși spune: „Erau momente cînd orașul acesta se credea mai deștept decît toată Albania la un loc”. Urbea urîtă și dușmănită de toți vecinii, iar Kadare citează „cronicari ocazionali” care „vedeau motivul dușmăniei în grandomania caselor cu etaj, unde sătenii bănuiau că huzuresc cuconișele de la oraș”...Pentru a înțelege astfel de judecăți, trebuie să fi pășit pe ulițele povîrnite, pietruite și dure ale acestui oraș, Gjirokastra. Un oraș neasemuit, împăîmîntător, pitoresc, decăzut și semeț deopotrivă. Acțiunea romanului Cina blestemată (Darka e gabuar) are ca scenă anume străzile, casele, cetatea și oamenii acesei localități înconjurate de munți, de duritatea peisajului pe care tocmai l-am evocat.

Kadare revine după mulți ani în „nemuritorul oraș cenușiu”, în scena căruia plasase trama narativă a romanului Cronică în piatră (ed. Univers, B., 1983, tradus de același neobosit prieten al lui Kadare, filologul Marius Dobrescu). Kadare a făcut studii de literatură la Moscova, iar Marius Dobrescu a studiat albaneza la Tirana, în anii dictatorului Enver Hoxha. Aceste detalii i-a marcat pe ambii. În feluri diferite.

      

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Cronica în piatră s-a transformat după aproape patru decenii - în Cina blestemată, cu același Gjirokastra în fundal și în prim-plan, în care am regăsit cumva aceeași atmosferă funestă, sumbră, frisonantă, simandicoasă totodată prin relațiile dintre personajele pe care le descrie. În noua nuvelă, recent apărută, La Poupée, Kadare evocă din nou orașul natal. A făurit o trilogie dedicată orașului natal, înainte de a adormi, și a nu mai scrie?

În Cina blestemată avem o fabulă cît se poate de simplă (în raport cu scrierile sale anterioare), dar tocmai frugalitatea acesta, la capătul celor 200 de pagini, îți lasă sentimentul că ai vizitat un cavou enorm, într-o mohorîtă zi de noiembrie...cei doi Gurameto, cel mare și cel mic, par să fi fost niște stafii, spectre, fanstasme, ca și întreaga cină oferită de Gurameto, grosse doktor, amicului său german, în calitate de ocupant în acel moment, în Rruga Varosh, 22 - colonelului Fritz von Schwabe. Întreaga narațiune închipuită cu talent octogenar de Kadare palpită în jurul morții (de altfel compoziția Fata și moartea de Schubert este evocată de cîteva ori în paginile nuvelei), a duhului acesteia pe care-l semănau, în chip sanguinar și profesionist de la Tirana la Ulan-Bator - ucenicii școlii NKVD de la Moscova, care purta numele celui care a înventat această mașinărie, Felix Dzerjinski.

Ei bine, în plin al doilea război mondial, Gjirokastra este eliberat de ocupanții italieni, și în urbe își face apariția o garnizoană a armatei germane, care-l avea în frunte pe amintitul colonel. Acesta a pretins că năzuia să-i facă o vizită caramaderească fostului său prieten, Gurameto, grosse doktor. Cum albanezii nu i-au primit tocmai cu brațele deschise pe germani, aceștia din urmă au recurs la represalii, luînd ostatici numeroși orășeni, de toate felurile. Chermeza dată de doctor în onoarea colonelului s-a încheiat cu un somn de moarte al tuturor participanților, parcă otrăviți cu cea mai delicioasă poțiune (pag.63-64). Nimeni nu a știut după aceea, în afară de cei aflați în casa lui Gurameto, ce anume s-a negociat, cumpărat sau vîndut în acea noapte, doar lungi bîrfe, presupuneri, ipoteze și folklorul urban au proliferat multă vreme încă, pînă la schimbarea vremurilor.

Oamenii acestor vremuri noi se vor interesa mai în amănut de acea noapte, de acea enigmatică cină a anului 1943 - împingîndu-i pe cei doi Gurameto în cumplita și baladesca Grotă Shanishaia, construită pe vremea somptuosului vizir Ali Tepelena - spre torturi, siluire, interogatorii, amenințări, umilințe, moarte. Întregul arsenal, medieval, al mutilării demnității umane, a conștiinței, rușinii, responsabilității, onoarei, l-au aplicat cei doi anchetatori albanezi, contra doctorilor Gurameto. Dar nu au aflat nimic semnificativ! „Fiii lui Stalin sunt cei care vor însîngera lumea...Pînă se vor prăbuși catedralele și, odată cu ele, bogătanii și femeile lor luxoase...”(pag. 181) - acesta era pînă la urmă obiectivul lichelelor Moscovei, de a șterge trecutul, precum și pe oamenii săi, cei care-l întruchipau, îl perpetuau, îl făceau să aibă noimă, strălucire și înțelepciune.

Întreaga poveste pusă la cale de Kadare este, de fapt, o nălucire. O construcție atît de măiastră, încît nici pînă la ultimul cuvînt nu-ți dai seama, dacă ficțiunea plămădită de autor are totuși punți de tangență cu vreo realitate, sau scriitura a vrut ca totul să aibă aerul unei reverii, fantasme fotonice, proiecția acelei lumini pe care o numim, de regulă, aurorală. Cînd nu e nici noapte, nici dimineață...încercăm să ne obișnuim ochii cu acea lumină, minute, tot astfel cum percepția noastră se agață frenetic de cuvinte, fraze, sensuri, căutînd o logică rectilinie pînă la urmă, care se scurge, iute, ca apa prin pîlnie. Duhul morții stăruie, în romanul Cina blestemată, precum o ceață persistentă, inflexibilă, dură precum sunt pietrele strămoșești de pe ulițele din Gjirokastra. Acestea rămîn a fi singura certitudine...          

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Diariu
commenter cet article
2 mai 2016 1 02 /05 /mai /2016 00:22
Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Cu două seri înainte Învierea Domnului am rămas frapat de cum se jucau luminițele de la lumînări pe zidul de de-asupra celor două lumînărare din curtea mănăstirii Stavropoleos din București. Era după Denia celor 12 Evanghelii.

Este locul cel mai drag mie din această metropolă imensă, depersonalizantă, cenușie, sufocată de rumori politicianiste, etnice, sexuale, evazioniste, tehniciste, primitive...

Îmi place să privesc lumina lumînărilor, cum i-a plăcut și lui Gaston Bachelard, cel pe care-l inspira flacăra lumănării. În această carte* el spune: „Și în viață există nenumărate lucruri a căror ardere se vrea reaprinsă!

Atunci cînd flacăra de deasupra renăștea, bunică-mea zicea: Uite, copile, păsările focului!”.

 

* Flacăra unei lumînări, ed. Anastasia, B., 1994, p.81.

Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia Diariu
commenter cet article
26 avril 2016 2 26 /04 /avril /2016 16:17

Astfel și-a intitulat cartea de fotografii alb/negru Artur Bondar, lansată în chiar ziua de 23 aprilie, iar azi s-au împlinut trei decenii de la tragedia atomică de la Cernobîl. Filmul cărții poate fi văzut aici.

Secvențe-fotografii din carte se pot vedea aici.

În ziua de 26 aprilie 1986 noi, cetățenii sovietici de atunci, nu știam nimic despre ce s-a produs în acel imens areal al Ucrainei în acel răstimp, care se infesta vertiginos de praful de uraniu, în urma exploziei unui reactor al stației atomice din Pripjati. Eram ținuți departe, de parcă radiația mai putea fi manipulată, supusă controlului.În acele zile, cu un grup de alți adolescenți reveneam de la Minsk, cu schimbarea trenului la Kiev. Oarecum am fost în proximitatea epicentrului...dar nu știam nimic. Totul în jur respira pace, liniște, aerul primăverii era îmbibat de aroma mugurilor și a frunzelor fragede. Abia după 1 mai, cînd copiii ieșiți la demonstrațiile tradiționale ale muncitorilor, însoțindu-și părinții cădeau pe asfaltul marilor bulevarde, au început să bată clopotele panicii, manipulările prin dezinformare musteau, insinuările clocoteau, iar jumătățile de măsură își luau partea leului. URSS era un stat închis, nu aveai unde să fugi, nu aveai căi de săpare, trebuia să te încrezi în ce ți se spunea, să-ți urmezi docil soarta, sau moartea, după caz... 

Dar oare unde se putea ascunde omul de „steaua uriașă, arzînd ca o făclie”, cum ne spune Apocalipsa sfîntului Ioan? Acesta este pasajul complet, luat și de Artur Bondar ca motto pentru proiectul său:

Și a trîmbițat al treilea înger, și a căzut din cer o stea uriașă, arzînd ca o făclie, și a căzut peste a treia parte din rîuri și peste izvoarele apelor. Și în numele acelei stele se cheamă Absintos*. Și a treia parte din ape s-au făcut ca pelinul, și mulți dintre oameni au murit din pricina apelor, pentru că se făcuseră amare”(Apocalipsa, 8, 10-11).

Pentru că suntem în Săptămîna Pătimirilor să ne amintim că omenirea a trecut prin grele încercări atunci,cum mai trece și astăzi, și să ne amintim cum a mustrat Iisus pe cărturari și pe farisei (Matei, cap. 23), și să înțelegem cu boldul înțelegerii fiind împunși - că acestea și altele asemenea nu se întîmplă decît spre luare-aminte, spre trezvie și spre întărirea cugetelor întru mîntuirea în HRISTOS.

* Bartolomeu Anania a tradus prin cuvîntul Pelin. Plantă amară și socotită otrăvitoare; simbol al amărăciunii și nocivității pedepselor (nota aparține vredincului de pomenire Mitropolitului Bartolomeu).      

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Foto: Volodymyr Repik / AP / Scanpix

Repost 0