Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

15 octobre 2007 1 15 /10 /octobre /2007 08:50

12

Poate fi morala mai presus de lege? Cam această chestiune o pune pe tapet Nikita Mihalkov în noul său film, 12, a cărui premieră mondială a avut loc în 7 septembrie la Festivalul de film de la Venezia*. E un film făcut în mare grabă, în pauza survenită în procesul turnării filmului Soarele înşelător 2. Dar pare a fi unul din cele mai alerte filme ale sale, iar în complexitate îl asemuiesc cu genialul Cinci seri. Este un film tipologic, analitic, angoasant. Despre ce e vorba? 12 juraţi sunt realmente ferecaţi într-o sală de sport (sic!), pentru a lua o decizie fermă: este sau nu vinovat de uciderea tatălui săi vitreg un june cecen de 18 ani (rămas orfan în timpul ostilităţilor din Cecenia), împotriva căruia s-a pronunţat justiţia rusă. La masa convorbirilor se aşează 12 bărbaţi de vârste, profesiuni şi mentalităţi diferite - pentru a formula sentinţa finală. Din primul foc 11 dintre ei votează - vinovat. Unul dintre aceştia spune însă - nevinovat. Din acest moment începe nebunia confruntărilor, dezbaterilor, argumentărilor, altercaţiilor verbale...Începe analiza societăţii care, se pare, nu mai are principii morale, ci doar compromisuri, cinism, duritate, alienare, necredinţă. Fiecare dintre personajele aduse în jurul mesei reprezintă câte o falie a acestei societăţi. Marea problemă a acestui film va fi traducerea cât mai fidelă a monologurilor (majoritare) şi dialogurilor (sporadice). Căci ele sunt foarte tăioase uneori, melancolice alteori, dar şi analitice câteodată...Cert este că acel tehnocrat (care a vândut, după spusele lui, o invenţie unei importante firme occidentale - prezentă în fiecare al doilea telefon mobil) a reuşit să contrabalanseze dezechilibrul iniţial în favoarea deciziei sale, făcând până la urmă ca toţi cei prezenţi să voteze pentru adolescentul cecen, că nu şi-a asasinat tatăl vitreg. La un moment dat personajul jucat de însuşi Mihalkov (fost ofiţer al forţelor speciale!), afirmă că în puşcărie băiatul va avea mai multe zile decât la libertate, căci va fi vânat de cei care au săvârşit în realitate omorul! Şi-l vor lichida. Dar cine să se ocupe de protecţia lui? Nimeni dintre cei prezenţi nu pare dispus să-şi dedice timpul, relaţiile, inteligenţa pentru ocrotirea acestuia. Nimeni. Fiecare invocă motive. Băiatul e pus în libertate. Ajunge în stradă. Fără nimeni lângă el. În afara creatorului acestui film. Dar poţi, oare, avea încredere într-un artist? Ce lăsăm pe seama moralei, a bunului-simţ, şi ce ocrotim prin lege? Şi câtă asanare morală poate garanta justiţia în general?  

 

* filmul a fost "răsplătit" cu Leul de Aur al cinefestivalului. Va fi acesta un argument destul de solid pentru distribuitorii români pentru a-l aduce pe ecranele noastre? 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 octobre 2007 4 11 /10 /octobre /2007 17:26

Câştigătoarea premiului Nobel pentru literatura în 2007 a fost declarată scriitoarea britanică Doris Lessing. Iată încă o supriză de proporţii, după Imre Kertesz şi Orhan Pamuk - preferaţii mei scriitori din ultimii ani. Cred cu tărie că Nobelul pentru literatură este cel mai pe bune premiu din toate cele existente în lumea întreagă! Acum fix doi ani Alex Leo Şerban se întreba cum de nu s-a găsit încă un editor în limba română al capodoperei semnate de Doris Lessing, The Golden Notebook, şi aducea în prim plan acest fragment dintr-un text al autoarei: "De fapt, noi nu suportăm să fim liberi. Omul - omenirea - iubeşte lanţurile şi, atunci cînd cele vechi se rup, le înlocuieşte la repezeală cu altele. Problema este că cei care au nevoie de rigiditate, de dogme, de ideologii sînt şi cei mai stupizi, ca atare corectitudinea politică e o maşinărie care se autoreproduce pentru a eradica inteligenţa şi creativitatea. (...) Cu această schemă de gîndire atît de ferm înrădăcinată în spiritul nostru, nu ne mai rămîne decît să ne întrebăm cu tristeţe: atunci cînd vom fi în stare - dacă vom fi în stare! - să eradicăm această nouă tiranie îngrozitoare, oare ce o va înlocui?". Tot atunci, a.l.ş. se întreba de ce, oare, această autoare nu a luat încă premiul Nobel. Iată, ziua dreptăţii a venit... Ne înclinăm! Foto: http://www.postimees.ee

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
10 octobre 2007 3 10 /10 /octobre /2007 14:34

Dimineaţa, la staţia de metrou Universitate. Lume pohoi, învălmăşeală, grabă. În faţa chioşcului de ziare următoarea scenă. O căugăriţă (evident, ortodoxă) stătea în aşteptarea unei 'pomeni' din partea trecătorilor, iar în faţa ei, direct pe betonul pavajului  - trei suflete erau întinse, dormind. Trei tineri vagabonzi, murdari, dormeau buştean unul cu capul peste celălalt, precum sacii. Lumea trecea printre ei, nici nu-i observa. Ca printr-un culoar. Asta e lumea românească de astăzi, care 'virează' tacticos între mizerie şi milogeală. România UE, românia păşiniştilor şi a euroatlanticilor...

A propos de USA. Ieri apărea în presă o informaţie conform căreia Nancy Pelosi admite că SUA aplică tortura. Şi că Khaled Masri - libanezul torturat de CIA, dar eliberat pe motiv că serviciile inteligente s'au înşelat asupra identităţii sale - a depus mărturie împotriva serviciilor secrete americane, care aplică tortura (denumită de Mr. Bush - "metodă de interogare alternativă"!) în închisorile yankeilor. Asta imediat mi-a amintit de un proiect al lui Gregor Schneider, care a prezentat în vara asta la Dusseldorf expoziţia Weisse Folter ('Tortura albă'), în care artistul a documentat starea puşcăriei Guantanamo Bay. Am în faţă catalogul expoziţiei lui Schneider, şi ochii mei aproape că refuză să vadă aceste fotografii cu nişte interioare impecabile, aseptice, albe, parcă anaerobe - celulele deţinuţilor. Este chiar imaginea vidului. Vidului fără însuşiri. Celule pregătite de nişte oameni, pentru alţi oameni - consideraţi 'terorişti', 'duşmani'. Un fel de terra incognita. Starea de anormalitate a lumii actuale este poate cel mai bine ilustrată la acest artist german. Asta nu mai e 'frecangeala' artei contemporane, ci chiar atitudinea unei conştiinţe - asumarea de a arăta chipurile răului, de a proba inexistenţa diferenţei între teroarea îngheţată a stalinismului şi metodele de interogare alternativă bushiene...Oare chiar scopurile scuză mijloacele? Stalin curăţa ţara de 'duşmanii poporului', iar Bush salvează omenirea de 'teroriştii' ascunşi pe sub poala lui Saddam. Resping cu hotărâre pornirea omului de a depista peste tot adversari şi vrăjmaşi!  - De a crea eşafoade, celule, laboratoare de tortură, imperii de orice fel, alimente modificate genetic, dându-li-se tuturor acestor orori eufemistica denumire de realizări ale civilizaţiei cu "faţă umană".  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
9 octobre 2007 2 09 /10 /octobre /2007 09:42

Sfinţitul mucenic Serghie Meciov * (în cartea Tainele slujirii lui Dumnezeu, Kiev, 2001) relatează despre cinstirea icoanelor următoarele:  "Unul din marii noştri pictori - Victor Vasneţov - a punctat în chip minunat hotarul dintre icoana veche şi cea nouă. Acesta avea o colecţie impunătoare de icoane vechi, pe care o preţuia foarte mult. Arătase oarecând unor musafiri lucrările sale, apoi le-a prezentat icoanele din colecţie. O doamnă din asistenţă l-a ascultat până la un punct, după care, plictisindu-se de chipul icoanelor, şi-a manifestat faţă de Vasnetsov nedumerirea, spunându-i, cum poate el, după cele pictate personal, să se mai intereseze de nişte icoane înnegrite. "Dar gazete citiţi?" - a întrebat-o Vasneţov. "Da?" - "Ei bine, acestea, să ştiţi, - arătând către icoane,  - sunt editorialul, iar lucrările mele - doar foiletonul. În faţa acestor icoane voi aprinde lumânări, iar dinaintea alor mele, mă mai gândesc". Această mărturisire a lui Vasnetsov este deosebit de preţioasă pentru noi, întrucât el era un om credincios şi un mare pictor. Neînţelegerea icoanei vechi este dovada căderii în noi a lumii de Sus." (p.127-128).

**************************** 

* (1892-1941), pomenirea lui se face în 9 iunie, după calendarul B.O.Ruse.   

În imagine: pictură necunoscută de Vasnetsov, de curând redescoperită în timpul restaurărilor în biserica Sf.Ioan Botezătorul, Moscova.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 octobre 2007 1 08 /10 /octobre /2007 09:57

E greu să ţii pasul cu timpul. De fapt, e imposibil. Toamna a venit rapid, dar vara nu se dă dusă prea uşor, zilele însorite ne mai fac bucurii, iar florile parcă au renăscut după o vară toridă şi fără apă. Un drum spre litoral este prea-bine-venit în aceste zile. Plajele sunt pustii, mai conservă mizeria lăsată de muşteriii nerecunoscători, iar pescăruşii vociferează strident, sfâşietor. Am constatat că există mai multe feluri de pescăruşi, au talii de mărimi ce diferă, penetul lor jonglează în varii nuanţe de gri, chiar şi felul de a plana este în mai multe chipuri. Am stat minute în şir să urmăresc o bătălie a unui stol de pescăruşi, după ce unul găsise în iarbă o gogoaşă veche. Apăreau ca din senin, unul după altul, în speranţa de a obţine o firimitură din pradă. Astfel, am remarcat că şi comportamentul acestei păsări răpitoare diferă de la o specie la alta. E limpede marea în octombrie. Şi poate peştii sunt mai puţin deranjaţi. Se spune că e vremea în care se pescuieşte cel mai bine chefalul. Dar la cherhanaua Popasul pescarilor nu am găsit din păcate midii natur, deşi se spune că acesta e printre singurele locuri de la litoral unde găseşti mereu scoici proaspete, pescuite în fiecare zi din mare. Eu am găsit două aduse de apă la mal. Până la urmă ne-am decis pentru o porţie de icre de ştiucă, cu ceapă şi lămâie, şi pentru o bucată de calcan. Vinul casei, Aligoté, era sec şi se potrivea de minune cu calcanul frip pe plită. Piesajul era încântător, cu plaja marcată de câteva bărci verzi, de plase puse la uscat şi de romanticii care se plimbau prin covorul de scoici, pietre şi alge aruncate de valuri. A mânca chiar pe mal în octombrie, la câţiva metri de apa mării, înseamnă să te lupţi cu timpul, să nu fii de acord cu frigul care-ţi intră în oase, cu briza venită din larg, care te face să te zgribuleşti zdravăn, şi vrei să amâni seara, ce se lasă neîndurător cu întunericul ei. Marea rămâne aceeaşi, dar tu nu o mai vezi, îi simţi doar parfumul. Şi strigătele pescăruşilor.    

Marea la Eforie Nord...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
5 octobre 2007 5 05 /10 /octobre /2007 08:06

O carte ca cea a polonezului Andrzej Stasiuk, Călătorind spre Babadag, apărută chiar zilele trecute la editura RAO, te ajută să-ţi pui mai lesne întrebarea de mai sus. E o carte despre călătorie, întâlniri cu oamenii, rememorări, şi despre graţia de a te cunoaşte cu celălalt. Stasiuk a peregrinat prin România, R.Moldova, Albania, Serbia...ne-a descris o lume copleşitor de autentică şi de adevărată, chiar dacă portretul descris de el nu este unul prea dulce, măgulitor. Regăseşti foarte multe locuri, le retrăieşti, călătoreşti, imaginar, alături de autor - cel care afirmă el însuşi existenţa unei alte Europe, arhaice şi încă nepervetite cu totul de post-modernitatea apuseană. O face cu graţie, empatie şi toleranţă.

Graţioşi au fost şi cei doi fii ai lui Flexor, artistul plastic născut în Basarabia aflată în Impreiul Rus, la 1907, mai exact la Soroca, pe care i-am cunoscut aseară la Cotroceni. Samson Flexor - tatăl lor i-a adus pentru prima oară în România şi Basarabia, prin opera sa. Ei, nefiind născuţi pe meleaguri româneşti, vorbeau cu atâta pasiune despre plaiurile natale ale tatălui lor cum puţini dintre noi mai suntem capabili să o facem! Erau fascinaţi de felul în care au fost primiţi, ei şi opera lui Samson Flexor - despre care acum un an de-abia de se ştia. O recunoaştere târzie...Cele aproape 100 de piese de grafică şi multiple acuarele dau în vileag un artist foarte complex, meditativ, iscoditor, şi înţelegi prea bine privindu-le de ce această operă a însemnat atât de mult pentru continentul latino-american. El a fost proclamat "tatăl" abstracţionismul şi a modernismului plastic brazilian. La un veac de la naşterea lui suita aceasta de lucrări va face ocolul celor două continente, periplu ce a început la Chişinău, luna trecută. Va trece prin Franţa, Belgia şi prin câteva oraşe ale Americii Latine. "De la Soroca la Sao Paolo", aşa s-ar numi traseul întregii vieţi de artist şi om a lui Samson Flexor, trecut prin şcoli de artă ruseşti, franceze, punând bazele la rându-i, unei tradiţii moderniste în Brazilia. A lăsat o operă impreionantă, sudată şi deschizătoare de drumuri. Pe urmele lui Flexor reuşeşti să reconstitui normalitatea trecerii de la figurativ la abstract, de la formalism la costructivism etc. În toate etapele vieţii sale a lăsat urmele profesionalismului, maturităţii creatoare, asumării şi ale graţiei. Cât de mult mai înseamnă aceasta din urmă!?     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 octobre 2007 2 02 /10 /octobre /2007 12:32

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

undefinedScriam acum deja mai bine de un an despre Samson Flexor, artist brazilian de origine română, născut la Soroca basarabeană. Iată că familia lui a pus la cale o expoziţie itinerantă de pictură şi grafică, care va putea fi văzută şi la Bucureşti, începând de joi, 4 octombrie. Vernisajul este programat pentru ora 18.00, la Muzeul Naţional Cotroceni. Este artistul a cărui operă a marcat apariţia şi dezvoltarea artei moderne în Brasilia, şi a pus bazele unei şcoli de pictură în acea ţară. Merită văzută expoziţia, e demn de salutat efortul familiei, al Ambasadei Brasiliei la Bucureşti, şi al tuturor celor care s-au implicat în materializarea acestui proiect.  

 ************************

 

 

 

 

 

 

 

În imagine: Samson Flexor, Figură, Paris, 33 / 24 cm., u.c., 1946.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
1 octobre 2007 1 01 /10 /octobre /2007 10:33

Un singur gând astăzi, rupt de pe undeva:

"Le soleil qui illumine le monde est détestable aux yeux de la taupe".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 septembre 2007 7 30 /09 /septembre /2007 21:23

În ziua cea din urmă a lui septembrie, însorită şi chiar călduroasă la orele amiezii, am asistat la două evenimente cu "magnitudini" diferite. Le-am perceput în mod diferit, vor avea implicaţii diferite. Primul, poate un eveniment unic în felul său - întronizarea noului patriarh Daniel. Am ajuns în Dealul Patriahiei deja după Sfânta Liturghie, când întregul alai oficial şi-a ocupa fotoliile în Palatul Patriarhiei, pentru şedinţa solemnă a Sfântului Sinod. Am remarcat două elemente noi: Catedrala Patriarhală era "înţolită" în schele metalice, semn că noul Întâistătător al bisericii române s-a şi apucat să pună la punct primul locaş religios (ca importanţă ierarhică) al ţării, iar al doilea amănunt ţine de chiar ziua de azi. E vorba că pentru prima oară BOR foloseşte cu cel mai mare firesc posibil tehnologiile high-tech, anume acele ecrane pe care se proiectau, pentru mulţimea aflată în jurul Catedralei Patriarhale, cele petrecute în interiorul locaşului. Partea proastă a evenimentului petrecut azi o consider prezenţa întregului contingent politic/ideologic al acestei ţări, adunat ca la un spectacol cu miză uriaşă, pentru a se afişa cu fudulie în faţa căpeteniei bisericii naţionale, şi spre a mai colecta simpatia poporului. Majestatea Sa Regele Mihai I era alături de Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Iar Tăriceanu stătea chipeş în chiar coasta PF Daniel. Ei, fireşte, perspectiva, scopurile şi dorinţele fiecăruia erau altele! Ce m-a bucurat însă a fost tonul deschis şi firesc al discursurilor, chiar dacă în astfel de ocazii nu pot lipsi şi minutele de penibil şi derizoriu (discursurile tov. Văcăroiu şi Tăriceanu, de pildă).

Seara, la Palatul Mogoşoaia. Amigo Ioan Iacob a deschis o minusculă expoziţie cu doar 9 picturi, la care am fost chemat (de Doina Mândru) să spun câteva fraze. După regalul expoziţional de la sala de artă contemporană a Muzeului Brukenthal (produs în 24 septembrie), însoţit de un catalog editat de Humanitas, această expunere este o firească extensie a evenimentului produs acolo. Cu un simţ ireproşabil al ritmului şi contrapunctului, artistul a "marcat" de aşa manieră spaţiul expoziţional încât ai sentimentul că asişti la o expoziţie monumentală, exhaustivă. Tocmai de accea, am afirmat că, deşi cu un contingent de piese redus numeric, expoziţia conţine sufiecinte tablouri pentru a constitui o summa a întregului său discurs plastic. Cromatica sa îl face recognoscibil şi inconfundabil. Picturalitatea lui, precum şi universul problematic îl pun pe Ioan Iacob alături de foarte actualii Luc Tuymans, Georg Baselitz...Perspectiva receptării diferă. Până la una cât de cât justă - mai e nevoie de timp. Un pas.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 septembre 2007 5 28 /09 /septembre /2007 21:34

În ultimii doi ani urmăresc un fenomen urban cel puţin barbar: Bucureştiul se umple de cabluri. Cabluri de diferite culori şi dimensiuni. De fire numeroase care împînzesc, cu precădere, stîlpii din centrul oraşului, dar nu numai. Dacă mergi cu capul uşor ridicat nu poţi trece cu vederea această "arhitectură" parazitară, hidoasă şi confuză. Ea e peste toate marile bulevarde şi artere principale, dar poate fi observată şi în cartierele mai îndepărtate.

Deopotrivă cu panourile publicitare - care şi ele parazitează de mai multă vreme spaţiul public, cablurile te fac să te simţi în mrejele unor păianjeni gigantici, monstruoşi, neîndurători, perfizi...Astea sunt deşeurile epocii globale, a societăţii care tinde spre informatizarea globală, şi care se umple de fire - depinde de cabluri, de energia electrică, de tensiune, de volţi şi de amperi, de pixeli şi alte "mirodenii" electromagnetice.

Fapt este că nu numai in-estetica lor îngrijorează, ci, mai ales, posibilitatea acestora de a se înmulţi, de a deveni omniprezente, devoratoare de spaţiu; inutile total trecătorului, orăşeanului. Ce caută acestea pe străzile, uliţele şi bulevardele noastre???

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article