Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 octobre 2007 1 29 /10 /octobre /2007 12:03
Cazul intelectualului N.T.Orăşanu este sugestiv pentru a înţelege felul în care ştie/consimte tagma cărturarilor de la noi să se "solidarizeze", să provoace "cataclisme" intelectuale, să trădeze şi să se "afle în treabă". Satira sănătoasă şi necesară a lui Orăşanu a deranjat pe mulţi, prea mulţi s-au simţit vizaţi, iar eforturile de a-l rupe din chingile uitării riscă să eşueze...chiar şi azi. Astfel, pentru oricare dintre cauze nu se poate înjgheba un grup de oameni, pentru a promova o idee, a susţine o cauză. Se recurge la diverse motive, tertipuri, urgenţe - doar să nu se semneze condica de prezenţă. Cei care militează pentru acea idee finalmente fie renunţă, fie sunt marginalizaţi sau supuşi oprobriului, sau, şi mai rău,  nepăsării generale. Avaria aceasta este cronică şi nu are a face decât parţial cu experienţa comunismului. Să ne amintim şi de Moliere, şi de Beranger, la francezi, şi de N.T.Orăşanu, şi de Paul Goma, ca să înţelegem mai abitir dimensiunile apatiei latinilor pentru adevăr, aplecarea spre lasitate, perversitate şi lipsă de empatie intelectuală...Exemplele sunt numeroase. Iar astea crează adevărate găuri între oameni, prăpăstii adânci, clivaje ireparabile, singurătăţi sfâşietoare şi sinucigaşe.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 octobre 2007 4 25 /10 /octobre /2007 15:35
Editura Humanitas pregăteşte o nouă traducere a nemuritorului roman Maestrul şi Margarita, iar coperta deja conţine titlul greşit, după cum demonstram acum mai bine de 10 luni. În limba română s'a încetăţenit demult titlul Maestrul şi Margareta. Textul meu fusese publicat în Observator Cultural, dar, se pare, nu a folosit nimănui din moment ce noua traducere, ce stă să apară în "Raftul Denisei", nu a ţinut cont de sugestia formulată atunci. Rămânem singura limbă, în care s'a tradus Maestrul şi Margarita, care nu l-a respectat pe autor, pe Mihail Bulgakov. Orice comentarii devin inutile...încă o generaţie o vor numi altfel pe frumoasa şi magica Margarita, altfel decât i-a spus creatorul ei!
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 octobre 2007 1 22 /10 /octobre /2007 10:30

Lazăr Dubinovschi, marele sculptor basarabean (+ 1982), era de o generozitate proverbială. Şi o manifesta faţă de oricine, fără a face paradă cu asta. Cei care l-au cunoscut o mărturisesc, şi vorbesc cu toţii numai la superlativ despre omul Dubinovschi. Chipul acesta al boierului mărinimos şi bonom se regăseşte şi în portretul sculptorului lucrat în ulei de Dimitrie Peicev, în anul 1977 (în imagine). Tocmai pentru că avea o inimă largă, a lăsat o memorie frumoasă despre sine. Au trecut 25 de ani de la adormirea sa întru Domnul. Cu ocazia asta evoc o relatare hazlie a unei foste casieriţe de la UAP, care-şi amintea - când făcusem documentarea pentru albumul Lazăr Dubinovschi apărut la editura ARC - următoarea scenă. Sculptorul tocmai definitivase un nou monument pentru care avea de încasat o sumă destul de importantă, şi pentru care se prezentase la ghişeul casieriei. Avea o servietă neagră în care împinsese una după-alta pachetele cu bani, fără a-i număra. Nu număra niciodată paralele încasate drept onorariu. Ultima 1000 (mie)* (erau bancnote de 10 ruble) a împins-o înapoi spre oficiantă, spunându-i: "Eto, Vam na ceai!", adică i-a oferit o atenţie...echivalentul a vreo 5 salarii ale casieriţei - "pentru ceai". Personal pe mine pătărania asta m-a tulburat. Ăsta sigur nu era un moft al unui răsfăţat al comunismului...

* La acea vreme un salariu mediu în URSS era cam 170-200 de ruble 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
22 octobre 2007 1 22 /10 /octobre /2007 07:55
La cafeaua de dimineaţă recomand Cronicile lui Popescu. Este artistul care s-a plimbat cu bicicleta prin Europa în vara lui 2006, trimiţând în Moldova mesaje prin toate mijloacele avute la dispoziţie. Acum aceste însemnări ale sale au fost puse on-line. Pe alocuri, sunt chiar savuroase. Personal, aş fi trimis aceste răvaşe sub formă de cărţi poştale, self-made. Dar asta ar fi fost, evident, o altă poveste...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 octobre 2007 5 19 /10 /octobre /2007 20:54

La un moment dat am descoperit o revistă moscovită Russkaya jizn' (Viaţa rusă), care este disponibilă şi on line, din care am spicuit acest interviu cu un intelectual discret, provindenţial, care făcea pe vremea comunismului "comerţ cu icoane". E vorba de Alexandr Lipniţky, unul dintre întemeietorii rock-ului sovietic, muzician, producător, regizor-documentarist...Am tradus un fragment dintr-o discuţie lungă şi incitantă: despre comunism, relaţii umane, rock, cultură, literatură...

 

Vă mai amintiţi cînd şi cum aţi început să faceţi comerţ cu icoane?

- Ca orice om normal, am dorit să cîştig de la vîrsta de 19 ani. Iar ocupaţia mea de la începutul anilor ’70 avea o titulatură simplă şi precisă: specula. Unii se îndeletniceau cu vînzarea hainelor, iar eu am debutat cu vînzarea şi colecţionarea discurilor şi a revistelor occidentale. Iar acest fapt nu era doar un mijloc de agonisire, ci şi o posibilitate de a-mi potoli setea de cunoaştere: dacă vindeam trei discuri (sau cinci reviste), cîte una din acestea îmi putem opri pentru mine. De icoane am început să mă ocup din pură curiozitate. Aveam sentimentul că în acea epocă să cauţi şi să cumperi icoane în URSS, echivala cu statutul conchistadorilor în America de Sud. În anii’70 în satele Rusiei puteai găsi încă multe obiecte vechi – cărţi seculare, icoane, furci de tors. Satul mai conserva bogate rezerve, şi nici nu-şi dădea seama de aceste resurse.

 

Iată un exemplu. Eram într-un sat din împrejurimile Moscovei. Încărcasem un rucsac plin de icoane, şi eram pe picior de plecare, cînd la un moment dat am auzit dintr-o casă de la marginea satului: „Prinde, scumpule!”. Din podul înalt a aterizat la picioarele mele o bucată de lemn pătrată, înegrită; de la impactul cu pămîntul aceasta s-a spart în bucăţi. În felul acesta am primit prima mea icoană de secol XVII – „Naşterea Maicii Domnului”.  După Hruşciov, cu politica sa de comasare a satelor, Rusia s-a pomenit cu multe din ele părăsite. Majoritatea ţăranilor lăsau cam tot ce era prin casele abandonate. Unii aveau şi lucruri cu adevărat preţioase, iar copiii acestora – crescuţi în era sovietică, se grăbeau să scape cît mai lesne de acestea cînd ajungeau în noile locuri de habitat. Puterea comunistă a izbutit într-un mod uimitor să-i lipsească pe ţărani de însuşi sensul existenţei – colhozurile au reuşit să devalorizeze şi munca, şi proprietatea privată. Ţin minte cum în regiunea Vladimir la îndemnul meu de a-i oferi unei bătrîne o sută de ruble pentru o icoană, aceasta a răspuns: „Ţi-o vînd doar împreună cu casa. Cu suma de 200 de ruble”. O icoană veche se putea procura pe vremea aceea, şi cu casa ţărănească bonus, la preţul echivalent a şase pensii.

În principiu, da. Numai staroverii ţineau la icoanele strămoşilor – să obţii de la aceştia un chip pictat era cu adevărat complicat. Eu încercam să le explic că o icoană trebuie să trăiască, necesită restaurări. Nu să zacă undeva în pod sub forma unei scînduri înegrite. Uneori – reuşeam, luam un bisturiu, dizolvant, şi pe loc le demonstram. Pînă acum păstrez o icoană a Maicii Domnului Vladimirskaya, cumpărată de la un membru al unei secte de staroveri-fedoseev. Membrii acestei secte au renunţat la căsătorie, şi la toate cîte implică aceasta. Printre altele, au renunţat şi la satisfacerea stagiului militar. Ca să nu nimerească în ochii miliţiei (vorbim doar de epoca sovietică!), aceştia hălăduiau cu deceniile dintr-un loc în altul, în cuprinsul regiunii Vladimir. Peregrini sovietici, în numele credinţei. Un fel de underground religios. Cele mai multe peripeţii le-am avut anume cu ei. Unii aveau să mă întîlnească şi cu bîtele – cei drept, pînă la conflicte armate nu am ajuns niciodată.

 

Dar în ochii societăţii eraţi, se pare, nişte...

- Ce să ne ascundem după degete, eram nişte infractori, curat infractori. Compuneam o mare echipă de traficanţi de icoane. Către jumătatea anilor’70 activitatea asta devenise pentru noi toţi o profesiune foarte serioasă. Am ocupat nişa dintre actualii vînzători de anchichităţi şi...hoţi, se prea poate. Nimeni nu putea şti dacă băieţii din satele în care ajungeam îţi ofereau o piesă furată sau ba. Fireşte, noi îi întrebam. Şi, la fel, de fiecare dată primeam acelaşi răspuns – nu, nu este de furat. Dar ce puteam face în afara acestei întrebări? În opinia mea, fiecare a doua piesă era furată de săteni de la vecinii săi.

 

Prin urmare, activitatea voastră trebuia să intereseze îndeaproape organele de miliţie.

- De bună seamă că se interesau, atît de noi, cît şi de „agenţii” noştri din zona rurală. Politica era simplă: icoanele erau confiscate, se verifica o vreme dacă sînt sau nu furate, apoi, se puneau pe foc. De regulă, o dată pe an miliţia regională făcea demersuri către muzeul local, iar de acolo sosea un specialist care selecta în cel mai bun caz o singură piesă – restul era casat şi pus la topit.

 

Într-un orăşel din părţile Moscovei am fost reţinut direct în haltă, împreună cu fratele meu, aveam asupra noastră un sac de icoane. Le-am cumpărat miliţienilor cîteva sticle de vodkă, şi ne-au lăsat în pace. Iar pe de-asupra, ne-au şi spus că: „chiar ieri am casat icoane adunate într-un an de zile. Întreaga debara a secţiei este ticsită cu aceste obiecte”. Am întrebat – în ce stare se află? Aceştia – iată le-am ciopîrţit, dar nu le-am dat focului încă. Pentru două navete de vodkă am cumpărat întregul lot de icoane mutilate de miliţieni. Un an întreg apoi restauratorul nostru a recondiţionat aceste imagini sfinte.    

 

Cum se poate explica în epoca sovietică cererea pentru un astfel de produs?

- După cum se ştie, Brejnev a deschis calea emigraţiei pentru evrei. Acestora nu li se permitea să scoată nimic de valoare: nici bani, nici bijuterii. Icoane, însă, total suprinzător, se puteau lua: cîte cinci pentru fiecare membru al familiei. Erau familii numeroase – din Odessa, Gruzia, uneori, cîte zece-cinsprezece persoane, ei bine aceştia cumpărau icoane de la noi, spre a le revinde după emigrare. Trebuie să vă imaginaţi cît de tare se înviorase piaţa europeană de antichităţi, pe seama vechiturilor ruseşti. Erau mulţi cumpărători, iar icoanele ruseşti reprezentau o raritate – pe care o puteai cumpăra cu bani relativ puţini. De o preţuire specială marfa noastră beneficia în Italia – acolo icoanele ruseşti decorau vitrinele magazinelor; lucrul acesta l-am remarcat imediat ce am ajuns pentru prima oară la Roma.

Treptat s-a format o afacere cu icoane a navetiştilor. În calitate de contrabandişti funcţionau în special studenţii din ţări africane, aflate în plină dezvoltare – care studiau la Moscova. Ei se puteau liber deplasa în orice ţară, de aceea acceptau să scoată cantităţi însemnate de icoane. Comerţul era animat şi energic. La Berlin, aceşti navetişti erau plătiţi pentru valize întregi, fără a se mai deschide. Îndărăt, aceştia aduceau ceasuri şi baticuri cu lurex, industria sovietică nu producea din acestea, iar printre femeile Răsăritului sovietic marfa respectivă avea o mare căutare.  

Traducerea şi adaptarea îmi aparţin. 

 

Se poate crede că oamenii nu ţineau în acel timp la icoane, şi se despărţeau cu uşurinţă de ele?   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 octobre 2007 1 15 /10 /octobre /2007 08:50

12

Poate fi morala mai presus de lege? Cam această chestiune o pune pe tapet Nikita Mihalkov în noul său film, 12, a cărui premieră mondială a avut loc în 7 septembrie la Festivalul de film de la Venezia*. E un film făcut în mare grabă, în pauza survenită în procesul turnării filmului Soarele înşelător 2. Dar pare a fi unul din cele mai alerte filme ale sale, iar în complexitate îl asemuiesc cu genialul Cinci seri. Este un film tipologic, analitic, angoasant. Despre ce e vorba? 12 juraţi sunt realmente ferecaţi într-o sală de sport (sic!), pentru a lua o decizie fermă: este sau nu vinovat de uciderea tatălui săi vitreg un june cecen de 18 ani (rămas orfan în timpul ostilităţilor din Cecenia), împotriva căruia s-a pronunţat justiţia rusă. La masa convorbirilor se aşează 12 bărbaţi de vârste, profesiuni şi mentalităţi diferite - pentru a formula sentinţa finală. Din primul foc 11 dintre ei votează - vinovat. Unul dintre aceştia spune însă - nevinovat. Din acest moment începe nebunia confruntărilor, dezbaterilor, argumentărilor, altercaţiilor verbale...Începe analiza societăţii care, se pare, nu mai are principii morale, ci doar compromisuri, cinism, duritate, alienare, necredinţă. Fiecare dintre personajele aduse în jurul mesei reprezintă câte o falie a acestei societăţi. Marea problemă a acestui film va fi traducerea cât mai fidelă a monologurilor (majoritare) şi dialogurilor (sporadice). Căci ele sunt foarte tăioase uneori, melancolice alteori, dar şi analitice câteodată...Cert este că acel tehnocrat (care a vândut, după spusele lui, o invenţie unei importante firme occidentale - prezentă în fiecare al doilea telefon mobil) a reuşit să contrabalanseze dezechilibrul iniţial în favoarea deciziei sale, făcând până la urmă ca toţi cei prezenţi să voteze pentru adolescentul cecen, că nu şi-a asasinat tatăl vitreg. La un moment dat personajul jucat de însuşi Mihalkov (fost ofiţer al forţelor speciale!), afirmă că în puşcărie băiatul va avea mai multe zile decât la libertate, căci va fi vânat de cei care au săvârşit în realitate omorul! Şi-l vor lichida. Dar cine să se ocupe de protecţia lui? Nimeni dintre cei prezenţi nu pare dispus să-şi dedice timpul, relaţiile, inteligenţa pentru ocrotirea acestuia. Nimeni. Fiecare invocă motive. Băiatul e pus în libertate. Ajunge în stradă. Fără nimeni lângă el. În afara creatorului acestui film. Dar poţi, oare, avea încredere într-un artist? Ce lăsăm pe seama moralei, a bunului-simţ, şi ce ocrotim prin lege? Şi câtă asanare morală poate garanta justiţia în general?  

 

* filmul a fost "răsplătit" cu Leul de Aur al cinefestivalului. Va fi acesta un argument destul de solid pentru distribuitorii români pentru a-l aduce pe ecranele noastre? 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 octobre 2007 4 11 /10 /octobre /2007 17:26

Câştigătoarea premiului Nobel pentru literatura în 2007 a fost declarată scriitoarea britanică Doris Lessing. Iată încă o supriză de proporţii, după Imre Kertesz şi Orhan Pamuk - preferaţii mei scriitori din ultimii ani. Cred cu tărie că Nobelul pentru literatură este cel mai pe bune premiu din toate cele existente în lumea întreagă! Acum fix doi ani Alex Leo Şerban se întreba cum de nu s-a găsit încă un editor în limba română al capodoperei semnate de Doris Lessing, The Golden Notebook, şi aducea în prim plan acest fragment dintr-un text al autoarei: "De fapt, noi nu suportăm să fim liberi. Omul - omenirea - iubeşte lanţurile şi, atunci cînd cele vechi se rup, le înlocuieşte la repezeală cu altele. Problema este că cei care au nevoie de rigiditate, de dogme, de ideologii sînt şi cei mai stupizi, ca atare corectitudinea politică e o maşinărie care se autoreproduce pentru a eradica inteligenţa şi creativitatea. (...) Cu această schemă de gîndire atît de ferm înrădăcinată în spiritul nostru, nu ne mai rămîne decît să ne întrebăm cu tristeţe: atunci cînd vom fi în stare - dacă vom fi în stare! - să eradicăm această nouă tiranie îngrozitoare, oare ce o va înlocui?". Tot atunci, a.l.ş. se întreba de ce, oare, această autoare nu a luat încă premiul Nobel. Iată, ziua dreptăţii a venit... Ne înclinăm! Foto: http://www.postimees.ee

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
10 octobre 2007 3 10 /10 /octobre /2007 14:34

Dimineaţa, la staţia de metrou Universitate. Lume pohoi, învălmăşeală, grabă. În faţa chioşcului de ziare următoarea scenă. O căugăriţă (evident, ortodoxă) stătea în aşteptarea unei 'pomeni' din partea trecătorilor, iar în faţa ei, direct pe betonul pavajului  - trei suflete erau întinse, dormind. Trei tineri vagabonzi, murdari, dormeau buştean unul cu capul peste celălalt, precum sacii. Lumea trecea printre ei, nici nu-i observa. Ca printr-un culoar. Asta e lumea românească de astăzi, care 'virează' tacticos între mizerie şi milogeală. România UE, românia păşiniştilor şi a euroatlanticilor...

A propos de USA. Ieri apărea în presă o informaţie conform căreia Nancy Pelosi admite că SUA aplică tortura. Şi că Khaled Masri - libanezul torturat de CIA, dar eliberat pe motiv că serviciile inteligente s'au înşelat asupra identităţii sale - a depus mărturie împotriva serviciilor secrete americane, care aplică tortura (denumită de Mr. Bush - "metodă de interogare alternativă"!) în închisorile yankeilor. Asta imediat mi-a amintit de un proiect al lui Gregor Schneider, care a prezentat în vara asta la Dusseldorf expoziţia Weisse Folter ('Tortura albă'), în care artistul a documentat starea puşcăriei Guantanamo Bay. Am în faţă catalogul expoziţiei lui Schneider, şi ochii mei aproape că refuză să vadă aceste fotografii cu nişte interioare impecabile, aseptice, albe, parcă anaerobe - celulele deţinuţilor. Este chiar imaginea vidului. Vidului fără însuşiri. Celule pregătite de nişte oameni, pentru alţi oameni - consideraţi 'terorişti', 'duşmani'. Un fel de terra incognita. Starea de anormalitate a lumii actuale este poate cel mai bine ilustrată la acest artist german. Asta nu mai e 'frecangeala' artei contemporane, ci chiar atitudinea unei conştiinţe - asumarea de a arăta chipurile răului, de a proba inexistenţa diferenţei între teroarea îngheţată a stalinismului şi metodele de interogare alternativă bushiene...Oare chiar scopurile scuză mijloacele? Stalin curăţa ţara de 'duşmanii poporului', iar Bush salvează omenirea de 'teroriştii' ascunşi pe sub poala lui Saddam. Resping cu hotărâre pornirea omului de a depista peste tot adversari şi vrăjmaşi!  - De a crea eşafoade, celule, laboratoare de tortură, imperii de orice fel, alimente modificate genetic, dându-li-se tuturor acestor orori eufemistica denumire de realizări ale civilizaţiei cu "faţă umană".  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
9 octobre 2007 2 09 /10 /octobre /2007 09:42

Sfinţitul mucenic Serghie Meciov * (în cartea Tainele slujirii lui Dumnezeu, Kiev, 2001) relatează despre cinstirea icoanelor următoarele:  "Unul din marii noştri pictori - Victor Vasneţov - a punctat în chip minunat hotarul dintre icoana veche şi cea nouă. Acesta avea o colecţie impunătoare de icoane vechi, pe care o preţuia foarte mult. Arătase oarecând unor musafiri lucrările sale, apoi le-a prezentat icoanele din colecţie. O doamnă din asistenţă l-a ascultat până la un punct, după care, plictisindu-se de chipul icoanelor, şi-a manifestat faţă de Vasnetsov nedumerirea, spunându-i, cum poate el, după cele pictate personal, să se mai intereseze de nişte icoane înnegrite. "Dar gazete citiţi?" - a întrebat-o Vasneţov. "Da?" - "Ei bine, acestea, să ştiţi, - arătând către icoane,  - sunt editorialul, iar lucrările mele - doar foiletonul. În faţa acestor icoane voi aprinde lumânări, iar dinaintea alor mele, mă mai gândesc". Această mărturisire a lui Vasnetsov este deosebit de preţioasă pentru noi, întrucât el era un om credincios şi un mare pictor. Neînţelegerea icoanei vechi este dovada căderii în noi a lumii de Sus." (p.127-128).

**************************** 

* (1892-1941), pomenirea lui se face în 9 iunie, după calendarul B.O.Ruse.   

În imagine: pictură necunoscută de Vasnetsov, de curând redescoperită în timpul restaurărilor în biserica Sf.Ioan Botezătorul, Moscova.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 octobre 2007 1 08 /10 /octobre /2007 09:57

E greu să ţii pasul cu timpul. De fapt, e imposibil. Toamna a venit rapid, dar vara nu se dă dusă prea uşor, zilele însorite ne mai fac bucurii, iar florile parcă au renăscut după o vară toridă şi fără apă. Un drum spre litoral este prea-bine-venit în aceste zile. Plajele sunt pustii, mai conservă mizeria lăsată de muşteriii nerecunoscători, iar pescăruşii vociferează strident, sfâşietor. Am constatat că există mai multe feluri de pescăruşi, au talii de mărimi ce diferă, penetul lor jonglează în varii nuanţe de gri, chiar şi felul de a plana este în mai multe chipuri. Am stat minute în şir să urmăresc o bătălie a unui stol de pescăruşi, după ce unul găsise în iarbă o gogoaşă veche. Apăreau ca din senin, unul după altul, în speranţa de a obţine o firimitură din pradă. Astfel, am remarcat că şi comportamentul acestei păsări răpitoare diferă de la o specie la alta. E limpede marea în octombrie. Şi poate peştii sunt mai puţin deranjaţi. Se spune că e vremea în care se pescuieşte cel mai bine chefalul. Dar la cherhanaua Popasul pescarilor nu am găsit din păcate midii natur, deşi se spune că acesta e printre singurele locuri de la litoral unde găseşti mereu scoici proaspete, pescuite în fiecare zi din mare. Eu am găsit două aduse de apă la mal. Până la urmă ne-am decis pentru o porţie de icre de ştiucă, cu ceapă şi lămâie, şi pentru o bucată de calcan. Vinul casei, Aligoté, era sec şi se potrivea de minune cu calcanul frip pe plită. Piesajul era încântător, cu plaja marcată de câteva bărci verzi, de plase puse la uscat şi de romanticii care se plimbau prin covorul de scoici, pietre şi alge aruncate de valuri. A mânca chiar pe mal în octombrie, la câţiva metri de apa mării, înseamnă să te lupţi cu timpul, să nu fii de acord cu frigul care-ţi intră în oase, cu briza venită din larg, care te face să te zgribuleşti zdravăn, şi vrei să amâni seara, ce se lasă neîndurător cu întunericul ei. Marea rămâne aceeaşi, dar tu nu o mai vezi, îi simţi doar parfumul. Şi strigătele pescăruşilor.    

Marea la Eforie Nord...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article