Există tot mai puţine filme cu miză morală, spirituală care pot fi văzute de publicul larg la cinema sau pe DVD. Acestea se abandonează exclusiv festivalurilor sau pirateriei culte. Şi primul şi celălalt este un public nenumeros, neplătitor...Dar anume aceştia menţin fervoarea regizorilor de a face cinema, în răspăr cu industria cinematică, devoratoare, spălătoare de creiere, castratoare de minţi... Cinema-ul este, prin urmare, reacţionar. Dar şi redundant, s-ar spune. Şi exclusivist. Este aşa chiar şi atunci când abordează teme conjuncturale. La Cannes 60 din acest an au fost două filme premiate care au abordat dimensiunea morală a avortului. Românescul 432 al lui Mungiu şi rusescul Izgonirea (din Rai) semnat de Andrei Zveaghinţev.
Pentru cine a văzut precedentul film al lui Zveaghinţev, Reîntoarcerea (Vozvrashenie), ştie că e vorba de unul din cei mai serioşi cineaşti ai momentului din Europa, iar filmul nu numai că a fost premiat dar a şi propus o revenire la coordonatele cinema-ului purist, meditativ, spiritual. Anul acesta la Cannes noul film al lui Zveaghinţev a luat un premiu pentru cel mai bun rol masculin, pentru personajul lui Alex, jucat de Constantin Lavronenko - acelaşi care a strălucit şi în Reîntoarcerea. Aici Lavronenko apare în postura unui tată cu doi copii mici, şi a unui soţ ursuz, enigmatic, violent, introvertit. Soţia sa, Vera (credinţă, în rusă), interpretată curat dar inexpresiv de suedeza Maria Bonnevie, este o fire melan(h)colică - iar aceste firi diferite ale celor doi soţi fac ca relaţia lor să fie una rece, formală şi lipsită de iubire. Vedem această familie retrasă în timpul verii la o casă în mijlocul naturii (superbele peisaje ale sudului Basarabiei, unde s-au făcut filmările de plenair!) . Casa este de fapt o moară dezafectată, unde au crescut cei doi fraţi, Alex şi Mark, rămaşi de timpuriu fără mamă. Mark apare la începutul filmului în casa fratelui său cu un glonte în antebraţ, pe care i-l extrage Alex pe viu...Amănuntul acesta inclus de regizor va da o notă de dramatism filmului, întregii naraţiuni, şi asta mai ales pentru că nu vom afla din niciun indiciu ce anume a păţit Mark. Dar e clar că e vorba de acel cui în călcâi pe care-l simţim la un moment dat, dar nu ştim de unde şi când l-am încasat!
Vera îl anunţă pe Alex că e gravidă, dar că nu de la el este sarcina. O noapte întreagă animalul-înşelat bântuie pe coclauri, aiurit de vestea aflată, iar dimineaţa apare în casă la fel de furios, şi nepitincios de a lua vreo decizie. Se întâlneşte cu Mark, căutându-i sfatul, acela îi răspunde nepăsător: "Vrei s-o ucizi, ucide-o, dar dacă vrei să-o ierţi, iart-o, orice hotărâre vei lua - dreptatea va fi de partea ta". Alex propune Verei să avorteze, şi să trăiască mai departe ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să fie părinţi pentru copiii lor. Să avorteze chiar acolo, în casa de la ţară. Aflăm că imediat după avort Vera moare, dar nu din cauza complicaţiei de după chiuretaj, ci se sinucide...act survenit din cauza unei drame interioare, sfâşietoare - fundalul căreia îl aflăm din conversaţia-spovedanie pe care Vera a avut-o cu prietenul familiei, Robert. Vera i s-a plâns că aceşti copii nu sunt ai lor, ci ai fiecăruia dintre ei, că Alex îi tratează ca pe nişte obiecte personale pe toţi. Ca pe proprietatea lui exclusivă. De aceea, i-a spus că copilul nu e a lui...Deşi era, o aflăm din buletinul medical găsit de doctorul care constatase moartea Verei, şi care a dedus că aceasta a luat o supradoză de somnifere. În timpul suferinţei Verei copiii erau plecaţi la vecini, şi făceau cu copiii lor un mega-puzzle cu scena Bunei-Vestiri, după un tablou de Botticelli. Iar înainte de somn copiii sunt îndemnaţi să cetească un pasaj din Epistola I a Apostolului Pavel către Corinteni, cel despre iubire ["4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă".Cap.13]. Înmormântarea are loc în mare taină, discret, cu preotul satului. Copiii lor nici nu au fost anunţaţi, iar Mark moare şi el în drumul de la cimitir, face stop cardiac. Izgonirea din Rai aici este asemuită împrăştierii minţii, neiubirii. În lumea lor, înconjurată de o frumuseţe desăvârşită, iubirea lipseşte, atracţia e un banal act de procreere. Alex se căieşte când află că a "omorât-o" pe Vera, că a determinat-o să facă ceva fiind în oroare, s-a înfricoşat şi s-a cutremurat.
La finele filmului apare o scenă de o simplitate dezarmantă: cosirea fânului. Femeile încep să cânte - cântarea lor mie mi-a amintit de corul antic, ca o revenire la starea de dinaintea venirii Mântuitorului. Dar pot fi văzute şi ca bocitoare...Expierea poate da o şansă, drama este răsplata pentru scindare, refuzul iubirii. Tonalitatea epică a cântării ne face să credem că există viaţă după moarte. Viaţa veşnică...
Vine Crăciunul, vine liniştea nopţii tainice dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Pacea şi smerenia Celui născut în ieslea Bethleemului să fie în noi, şi să ne iubim unii pe alţii cum El ne iubeşte mereu. Bucurii să avem şi împliniri sufleteşti!
Şi pereţii, la Chişinău, urlă sub povara comunismului dominant, cerând re-ciclarea lui... 
De mai bine de un an Stadionul Republican din Chişinău nu există. Nu există arena, tribunele, terenurile de tenis, sălile de sport de altă dată. Se mai păstrează doar gardul împrejmuitor, este tot ce a mai rămas în picioare de la ansamblul ridicat pentru prima oară în 1952, şi reconstruit în 1974. Curtea e plină de moloz, betoane triste şi mizerie ideologică. 
După cum se vede, au supravieţuit intrările triumfale, şi plopii care au fost martorii gloriei sportului moldovenesc din era comunistă...Stadionul acesta, mai exact ce a rămas din el, este imaginea disoluţiei unei epoci. Consemnez acest fapt cum îl văd şi îl înţeleg. Am păşit pragul acestui stadion, între 1985-1987, aproape în fiecare zi, pentru antrenamente. Mă leagă amintiri frumoase de locul cu pricina...M-aş bucura să găsesc relatări despre acea epocă, şi chiar mai veche de atât! 
Noul film al lui 
Ieri s-a împlinit un sfert de veac de la moartea sculptorului Lazăr Dubinovschi. În acel amurg de toamnă eram încă elev la şcoala de artă, dar îmi amintesc limpede că am asistat împreună cu alţi colegi la funeralii. Era multă lume, iar locul în care a fost înhumat se află foarte aproape de biserica din Cimitirul Central din Chişinău. Îmi pun problema acum, căci la acea dată eram prea mic să-o fi putut formula: cum un artist evreu a fost îmmormântat într-un cimitir ortodox? Am mai multe răspunsuri posibile: 1) epoca aceea era una atee, iar naţionalitatea şi apartenenţa la o anumită religie era ceva aproximativ şi irelevant, finalmente; 2) regimul comunist punea mai presus decât orice apartenenţa socială, profesională; 3) poate că omul se convertise la creştinism, deşi din investigaţiile făcute de mine în timpul cercetărilor pregătitoare pentru scrierea cărţii despre acest artist, apărută la