Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

14 février 2007 3 14 /02 /février /2007 16:09

Revista CULTURA a formulat câteva întrebări cu genericul "Religia secolului nostru", iar răspunsurile mele se găsesc mai jos.

Doua lumi distincte:    http://www.revistacultura.ro/articol.php?rezultat=865

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 février 2007 2 13 /02 /février /2007 13:25

Cvartetul ortodox

 

 

România şi Bulgaria s-a alăturat Greciei şi Ciprului în componenţa UE.

 

 

De la 1 ianuarie Bulgaria şi România sunt membre ale UE. Conform unor date recente, 86,8% din populaţia României, iar cea a Bulgariei în proporţie de 82,6 %, se declară ortodoxă. Vor schimba aspectul confesional al UE acele 25 de mln. de bulgari şi români?

 

În România intrarea în UE a coincis cu aprobarea Legii despre organizaţiile religioase. Legea aceasta, care prevede noi regulamente pentru înregistrarea organizaţiile confesionale, a fost aprobată în data de 13 decembrie. Preşedintele Traian Băsescu a ratificat-o în 27 decembrie, cu 4 zile înaintea aderării la UE. Graba asta nu poate fi explicitată altfel decât prin necesitatea de a avea o legislaţie confesională modernă. Până la finele anului trecut, în România a funcţionat oficial Decretul Nr. 177, emis de autorităţile comuniste în anul 1948. Chiar dacă anumite dispoziţii ale acestuia au fost anulate odată cu proclamarea Constituţiei, care garantează libertatea confesională, Decretul asigura controlul statului asupra sferei religioase.

 

Dar şi noua lege, venită în schimbul decretului anului 1948, este considerată de jurişti drept „cel mai dur cadru legal din Europa”. Ea conferă BOR un statut privelegiat şi permite articularea unui ierarhii a organizaţiilor religioase. O lege similară a fost promulgată în Serbia în luna mai a anului trecut. Ca şi în Serbia, în România minorităţile religioase şi-au simţit drepturile strâmtorate şi lezate. Printre aceştia, greco-catolicii care, conform statisticilor, numără în România cca. 790.000 de persoane, dar şi adventiştii, baptiştii, iehoviştii, bahai ş.a.

 

În comparaţie cu România, Bulgaria a conferit un statut special ortodoxiei încă din anul 1991 prin introducerea în articolul 13 al Constituţiei a punctului 3, care proclamă: „Religia tradiţională în Republica Bulgaria este religia ortodoxă răsăriteană”. Pentru dreptul de a se folosi de acest privilegiu constituţional multă vreme s-au înfruntat două ierarhii bisericeşti – Biserica Ortodoxă Bulgară, în frunte cu Patriarhul Maxim (Minkov), şi Biserica „alternativă” creată în anul 1996, la Nevrokop, avându-l ca Întâistătător pe Patriarhul Pimen (Enev).         

 

Chiar dacă Pimen a renunţat la pretenţiile sale de patriarh încă din 1998, „schisma nevrokopiană” a reizbucnit între 2000-2002. Iar în 2003 a fost adoptată o lege despre libertatea confesională, care a stipulat că „Biserica Ortodoxă Bulgară” se poate numi doar cea condusă de Patriarhul Maxim. La vremea respectivă statul a intervenit direct în chestiunile bisericii, forţând pe simpatizanţii bisericii „alternative” să se supună noii legislaţii. Acest amestec a trezit reacţia juriştilor şi a opiniei publice.

 

Formele relaţiilor stat-biserică în România şi Bulgaria diferă de cele deja constituite în Grecia şi Cipru. Grecia, de pildă, îşi poate permite să răsplătească efortul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Elene din contul bugetului de stat (BOE este proclamată biserică de stat). Dar şi aici îşi spune cuvântul procesul de secularizare, care se manifestă prin egalizarea drepturilor religiei tradiţionale (ortodoxiei) cu celelalte confesiuni.

 

Printre altele, în parlamentul elen, s-a discutat de curând problema asigurării unui salariu pentru imami, şi e în plină desfăşurare o campanie publică pentru construirea la Athena a unei moschei metropolitane. Comunitatea evreiască îşi manifestă dorinţa de a se remunera din bugetul de stat şi rabinii greci. BOE îşi poate pierde în scurt timp privelegiile sale exclusive, dar, indubitabil, va păstra în societatea greacă autoritatea Bisericii dominante. Căpetenia ei, Arhiepiscopul Hristodul (Paraskevaidis), subliniază cu orice ocazie acest rol.

 

Situaţia Ciprului are un caracter cu totul distinct. Această ţară a furnizat istoriei noi a Europei un exemplu singular de unificare a puterii religioase cu cea laică, în persoana Arhiepiscopului Makarie al III-lea (Muskos), cel care a fost şi primul preşedinte al Republicii Cipru în perioada 1960-1977. Situaţia politic-religioasă din această insulă este tensionată de scindarea Ciprului pe criterii etno-religioase.

 

Noul Arhiepiscop, Hrisostom al II-lea (Dimitriu), uns la finele anului trecut, activează într-un mod energic. În ianuarie, acesta a declarat că este gata să se întâlnească la masa tratativelor cu liderii musulmani ai Ciprului de Nord (la care, Muftiul Ciprului de Nord, Ahmet Enluer, a răspuns cu un refuz). Hrisostom al II-lea a realizat o serie de reforme în Biserica Cipriotă. La sfârşitul lunii noiembrie, la iniţiativa lui, a fost înhumată inima Arhiepiscopului Makarie al III-lea, păstrată în taină în formă îmbălsămată la sediul arhiepiscopiei din Nikosia. Însă, propunerea lui Hrisostom al II-lea de a întări rolul Bisericii în sistemul de învăţământ, s-a lovit de opoziţia preşedintelui Tassos Papadopoulos, care a respins-o.

 

Într-un anume sens, se poate vorbi despre apariţia în interiorul Uniunii Europene a unui „bloc ortodox”. Accederea în UE a Ciprului, Bulgariei şi României pune sub semnul întrebării teoria „ciocnirii civilizaţiilor”(Clash of Civilizations). Evenimentele în cauză „nu se înscriu” nicidecum în logica autorului acesteia, profesorul Samuel P.Huntington, cel care a numit la începutul anilor’1990 Grecia pravoslavnică drept o „anomalie” în Europa catolic-protestantă.

 

De bună seamă, în pofida acestei afirmaţii, UE demonstrează din nou capacitatea sa de a adopta tradiţii culturale distincte. Potrivit aceluiaşi Huntington, cultura este religie şi limbă. Drept urmare, prin intrarea Bulgariei în UE în actele oficiale ale acestei organizaţii şi-a făcut apariţia scrierea chirilică. Fracţiunea creştin-democrată a Parlamentului European îşi înmulţeşte rândurile din contul numărului de deputaţi ai ţărilor-novice, care sistematic amintesc de rădăcinile creştine ale civilizaţiei europene. Dar deveneau, oare, acestea toate cu putinţă fără acelaşi secularism european, pe care astăzi reprezentanţii organizaţiilor religioase îl contestă atât de necruţător? 

Autor: Pavel Krug

SURSA:  http://religion.ng.ru/politic/2007-02-07/4_kvartet.html

Nota bene: Traducerea îmi aparţine        

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 février 2007 6 03 /02 /février /2007 14:02

În cartea Ilenei TOMA, Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu, editura Bizantină, 2002, există o relatare despre părintele Alexie Bârcă, refigiat din Basarabia, care fusese repartizat ca preot misionar la fabricile Phenix si Zimmer din Bucureşti, iar cu strădaniile acestuia s-au pus bazele creşei Zimmer. Slujitorul Domnului a donat o icoană a Maicii Domnului care să vegheze pacea micuţilor. În 1948 s-a decis înlocuirea icoanei cu portretul Anei Pauker, ministrul de externe ale acelei vremi...Situaţia era foarte delicată, căci cele două imagini rivalizau pe peretele instituţiei. Imaginea asta arată cu prisosinţă "războiul" imaginilor din acea vreme...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 janvier 2007 6 27 /01 /janvier /2007 21:51

Precedentul posting impunea necesitatea unor imagini care să ilustreze opera de până acum a artistului Eugen Stănculescu, am făcut o selecţie în acest sens, şi le voi distribui în ordine cronologică. Eugen Stănculescu în faţa lucrării sale TIMP (triptic contemporan), instalaţie, 1968.

Bărbatul şi femeia, obiect, 1973-1974.

Pasărea din omul Eugen, tehnică mixtă, colaj, 1995-1996.

Haina bărbaţilor din familia Stănculescu, obiect, lemn, texturi diverse, 1998.

Schiţe pregătitoare pentru două lucrări care au figurat în expoziţia "Rugă pentru setea pământului", la Muzeul Satului, Bucureşti, mai-iunie, 2000.

TRICICLU, instalaţie, fier vopsit, 2000 (foto din expoziţia de la Muzeul Satului, Bucureşti).

Instalaţie funcţională, vedere generală, folie polietilenă, lemn, vara-toamna, 2001

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
23 janvier 2007 2 23 /01 /janvier /2007 21:52

Imposibila întoarcere?

 

 

 

Acest text a fost solicitat de revista moscovită Moscow Art Magazine, care dedica numărul său dublu 51/52 (vara 2003) „revenirii anilor’60”. Se observase de ceva vreme că „duhul” revoluţionar-revendicativ şi populist al anilor de după 1965 se reiterează în problematicile artistice ale anilor de după anul 2000, şi asta chiar de la modă, la stilul de viaţă şi până la gustul pentru un anumit tip de lectură şi opţiune intelectuală. Am găsit cu cale să propun un studiu de caz asupra unui artist român mai puţin cunoscut, dar a cărui operă urmează a fi încă re-descoperită şi amănunţit cercetată. E vorba de artistul vizual Eugen Stănculescu.

 

           Eugen Stănculescu este înainte de toate un pictor, în sensul cel mai strict al cuvântului. Aş afirma în acest context că pictura este, poate, cel mai prezent mediu de expresie la noi. Şi astfel a fost dintotdeauna. Practic, toţi artiştii noştri de factură exprimentalistă au debutat în mediul picturii. În susţinerea acestei afirmaţii se pot aduce o serie de nume, mai vechi şi mai noi, dar argumentarea fiecărui caz în parte ar ocupa pagini în şir, de aceea m-aş rezuma la această provocatoare afirmaţie: se poate crede chiar că în esenţa picturii se ascunde, undeva tainic şi adânc, germenele noutăţii, nemaivăzutului, inexprimatului, sâmburele mistic al ineditului.

 

            Eugen Stănculescu este născut în 3 februarie, 1942, la Bucureşti, şi acest lucru nu este neimportant. Se va vedea de ce mai încolo. Tot aici a făcut şi absolvit Institutul de arte plastice, la clasa profesorului Gheorghe Labin, despre care Stănculescu a avut numai cuvinte blajine, calde. Şi asta nu pentru că Labin a fost un bun mentor şi un priceput pedagog, ci pentru că acesta oferea discipolilor săi, tuturor fără excepţie, un maximum de libertate. Or, la finele anilor’60, expresia asta era de o maximă importanţă. Libertatea obţinută a „înhumat” repede şi pentru totdeauna „realismul socialist”, dominant în acea tulbure epocă. Din acel moment a debutat omniprezenta „schizofrenie”, atât de caracteristică majorităţii artiştilor autohtoni. Debutul anilor’70 a marcat în creaţia lui Stănculescu prezenţa constructivismului, neo-plasticismului – latură quasi-neobservată şi ocultată. La Bucureşti el era un singuratic, în timp ce la Timişoara astfel de problematici erau dezbătute pe fundalul unor serioase metamorfoze şi perturbări de natură artistică1.

           Conştiinţa zbuciumată a artistului era în căutarea unei noi şi alternative utopii sociale. Aidoma artistului din epocile primare ale moderniţăţii, din era constituirii şi maturizării identităţii artistice. Pentru Stănculescu artistul era cineva aflat în ipostaza lui Robinson Crusoe. Artistul real, al socialismului real, era însă o „construcţie” de-a-ndoaselea: o fiinţă cameleonică, bicefală, dedublată, „defazată”. Sistemul acesta schizofrenic a funcţionat în arta românească până foarte curând: pe de o parte, conştiinţa artistică dicta o supunere necondiţionată faţă de „cârmaci” şi regim, iar pe de alta, „demonul genialităţii” se zbătea să fie el însuşi, un individualist perfect. Scurt spus, „chipul” artistului român era distinct atunci când se prezenta în exteriorul ţării (când era îngăduit acest lucru), faţă de mişcările sale pe scena locală. De regulă, saloanele şi expoziţiile tematice arătau previzibil mereu şi aproare fără excepţie, erau plictisitoare şi triviale. Cataloagele şi publicaţiile acelor vremuri sunt grăitoare în acest sens, ilustrative pentru înţelegerea avatarurilor epocii. Nu voi intra în detalii, asta e o altă temă. Acestea chiar nu-şi au locul în acest context, căci sunt similare situaţiilor din întregul sistem sovietic. Şi sunt cunoscute specialiştilor acestui domeniu.

            În conjunctura bicefală creată, scindată şi disfuncţională, arta lui Stănculescu a devenit şi mai invizibilă decât era la vremea debutului său, la finalul anilor’60. Tocmai de aceea, întrucât nu a consimţit să participe la acest concert, artistul a abandonat treptat arta. Acesta devenise proiectul său, unic şi irepetabil: artistul şi-a impus o tăcere totală. Pentru multă vreme. Nu a lucrat şi nu a expus nimic între anii 1974 şi 1991. A făcut de toate în acest răstimp (a predat desenul, a conceput coperţi pentru cărţi tehnice, a „caligrafiat” panouri şi lozinci cu tâlcuri comuniste, a conceput diverse afişe, a lucrat într-un atelier de design – deşi despre ce design se putea vorbi în era cea cenuşie a ceauşismului?), dar nu artă „serioasă” şi „înaltă”, a lăsat-o pe seama celorlalţi. Dar era la curent cu toate, era foarte informat, colecţiona banale cărţi poştale, fotografii, articole din reviste şi gazete, făcea fotografie el însuşi. Aşijderea, scria enorm, ţinea jurnale, făcea poezie. Urmărea cu cea mai mare atenţie procesul artistic, dar niciodată nu făcea paradă de asta. El devenise cu adevărat un om „transparent”, o personalitate invizibilă. Nu era, evident, nici membru al UAP. Nu avea nici un atelier de creaţie. Aproape trei decenii artistul Stănculescu nu a existat pentru lumea artistică, pentru public, pentru majoritatea covârşitoare a colegilor de breaslă, pentru critica de specialitate, şi mai ales, pentru acei membri ai criticii care fuseseră „delegaţi” să-l „muştruluiască” cu vehemenţă, la finele anilor’60, catalogându-l drept un amator de nimic. Asta după ce un important concurs din lumea occidentală îi remarcase opera şi căutările…Tăcerea nu i-a strămutat convingerile, nu l-a clintit din crezul său. Toată această lungă perioadă a fost pentru el un fel de artă, supravieţuirea fără artă era o întruchipare artistică. Exista prin asta. Nu era nici prea comunicativ, mai degrabă – dimpotrivă. De-abia după căderea ceauşismului pare că ghiaţa a început să se pună în mişcare...discret. Dar pănă să se nască prima lui expoziţie personală era încă prea departe. În acest moment, aş putea spune că opera lui Stănculescu exemplifică poate cel mai bine, i-aş spune, fenomenul de „criogenie” a artei. Aceasta a „staţionat”, în cazul lui, exact în locul în care a fost abandonată, la cumpăna dintre deceniile ’60-’70. Arta stănculesciană era un melanj „arhaic” foarte interesant dintre constructivismul grafic şi expresionismul pictural. Artist foarte sensibil, Stănculescu a continuat din acel punct, prin a face nişte instalaţii de mari dimensiuni şi obiecte paradoxale (dinamice şi statice), în care a „înscris” cu ardoare crezul său intelectual, în care coexistă de o manieră organică şi vizibilă credinţa în Dumnezeu şi polivalenţa artei şi vieţii. De-abia în anul 1996 s-a decis să abandoneze existenţa sa anonimă şi impersonală. Adunase deja suficient material cât să pună temelia unei expoziţii nu prea mari. Deoarece în Bucureştiul acelui an încă nu existau galerii private şi alternative, Stănculescu a trebuit să intre în UAP, pentru a i se repartiza o sală pentru expunere. Calculul era corect: era nevoie de un spaţiu central, cu o vizibilitate maximă. Era nevoie de un eveniment cu real impact. Iar efectul acestei primei ieşiri la rampă a fost impresionant. S-a vorbit atunci despre o veritabilă „renaştere” a artistului. Expunerea conţinea toate „ingredientele” sensibilităţii contemporane: instalaţii, obiectualism, fotografie, performance, dar asupra acestora plana încă „duhul” şi fantomele trecutului, a acelor „-isme” care îl defineau altădată pe acest artist. Umbrele imateriale ale trecutului se proiectau şi reînviau sub bagheta acestui artist-prestigitator. Despre Stănculescu au început să scrie diverse cronici, articole, el devenea un membru deplin al comunităţii artistice. Invitaţiile la expoziţii deveneau o normalitate. El  fost cel care a propus şi un termen nou pentru performance art, spunându-i scupltură activă. Am fost foarte aproape de acest artist, am discutat şi dezbătut adesea (nu fără controverse) despre efectul pe care l-a putut avea tăcerea sa  autoimpusă, atât de îndelungată. Deşi a participat la câteva festivaluri şi expoziţii, el se simţea cumva un străin, un renegat şi un neînţeles. Izolarea asumată nu putea trece fără urme şi sechele. Stănculescu rămăsese să fie perceput ca un extraterestru2 mai degrabă, decât ca un artist contemporan, precum semenii săi erau văzuţi şi percepuţi. Oarecum, reacţia asta poate fi înţeleasă, acceptată până la un punct. Nu este prea lesne a primi în preajmă, la cumpăna mileniilor, un artist care reanimă şi reconstituie mereu tradiţia lui Marcel Duchamp şi Joseph Beuys, care crede cu tărie în forţa picturii, în forma înaltă în care ea s-a materializat în opera unor Francis Bacon sau David Hockney, şi care freamătă la lectura prozei lui Proust.

În perioada mai 1994-mai 1995, de-a lungul unui an întreg, după ce s-a ras în cap, Eugen şi-a fotografiat procesul de creştere a podoabei capilare. „Acţiunea” aceasta a primit denumirea „Istorie”, şi reprezintă o exemplificare a ceea ce numea artistul o „sculptură activă”. Iată descrierea făcută şi motivaţia lui: „a) Pentru fotografierea capului timpii de expunere, lumina şi încadrarea în fotograme au fost sensibil diferite. Deasemenea nu s-a dorit obţinerea unor fotografii performante tehnic; b) „istorie”, pentru că am urmărit dezvoltarea unui fenomen natural propriu regnului animal; c) „sculptură activă”, pentru că raportul fotografic(ca obiect finit de artă) – modelare (a următoarei fotografii) s-a stabilit prin participarea  fotografului (artistului), în ipostaza dublă de modelator(al realităţii) şi subiect de modelat. Sculptura produce sculptură.” [dintr-o scrisoare privată]3.  

Discursul plastic ulterior, definit şi cristalizat într-un text-mărturisire de credinţă din vara lui 19974 este o lungă regândire şi decantare a crezului său despre artă. În expoziţia din martie a anului 1999 [2 instalaţii] aceste „proiecţii” plastice şi conceptuale au putut fi văzute aievea. Tipul acesta de minimalism estetic se înscrie de minune în duhul vremurilor ce a planat în anii’60-’70. El este exact de acolo, aparţine organic epocii aceleia: perioada unor stranii căutări, epoca „mitologiilor personale”, decadele absenţei, ambiguităţilor şi anxietăţilor. Cei care au traversat anii de atunci care pe o dramă privată, nu vor mai putea exista altcumva. Întregul parcurs artistic şi existenţial al lui Eugen Stănculescu confirmă cu vârf de măsură aserţiunea anterioară. Pentru cei aidoma lui, iar numărul lor devine treptat tot mai mic, întoarcerea în timp este întotdeauna cu putinţă. Şi necesară.

NOTE:

1         a se vedea: Ileana Pintilie, The Cardinal Points of the Artistic Movements in Timişoara 1960-1996// Experiment in Romanian Art since 1960, SCCA, Bucarest, 1997, pp.30-41.

 

2         Statutul său de „straniu peregrin” îmi evocă cumva clipul de mare impact şi efect al lui Moby, In this World (2002), în care nişte fiinţe abia văzute, de mici ce erau, se catapultează de pe o îndepărtată planetă în inima New-York-ului supraaglomerat, unde încearcă să găsească o limbă comună cu acei grăbiţi şi alienaţi orăşeni. Dar, micile lor pancarde, pe care scria „Ola!”, „Hi!”, „Hello!”, rămân neobservate, ignorate şi trecute cu vederea.

 

3         Colajul original, montat de E.S. însuşi se află în colecţia mea privată.

 

4         Bucureşti, 20 iulie 1997. Dacă, prin absurd, aş fi fost un bun mânuitor al condeiului cred că aş fi început aceste rânduri (mult mai complexe atunci, evident) cu un motto: în artă performanţa programată (în general) sau spontană (fiind aproape o minune şi aceea nu prea Dumnezeiască) seamănă foarte bine cu vânzarea de indulgenţe în Evul Mediu. Istorică dar şi abulică în acealaşi timp (nefiind niciodată prea convins de astfel de filmuleţe, nu mă îndoiesc nici de carenţele lor de inerţie) o mică istorică explică aproape totul.

 

 Un om, sătean, se întoarcea noaptea acasă prin cimitir. Neatent şi în întuneric a căzut într-o groapă „proaspătă”. De vreo trei metri adâncime. După încercări zadarnice să iasă s-a liniştit hotărât să aştepte zorii. Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi în cazul  unui consătean care a căzut şi el în groapă. Acesta nu se lăsa nici în ruptul capului de intenţia lui de a ieşi. Primul, înţelept, a spus: „dacă vorbesc acum ăsta moare de inimă...” Omul rămâne om. Într-un târziu a şoptit ceva. Ce? Numai ei doi ştiu. Important este că la auzul şoapelor venite din bezna gropii, cel de-al doilea a escaladat într-o fracţiune de secundă peretele. Ditamai înălţimea!

 

Nu ştiu de ce dar mie „acţiunea ţăranului” mi se pare cea mai importantă „performanţă”. Rod al creerului, al vitalităţii, al intuiţiei, al fricii despre care am auzit că exacerbează anumite latenţe, de care habar nu ai în momentele cheie, naiba ştie? Performanţă a fost oricum. Omul a dovedit că posedă un potenţial fizic şi psihic de excepţie. Ceea ce nu trebuie totuşi uitat este că totul s-a produs datorită întâmplării. Ca mai toate lucrurile geniale dealtfel!

 

Vladi, uite pentru ce nu îmi pot numi eu obiectele sau intuiţiile sau mişcările făcute cu trupul meu performanţe. Pentru că nu am nici în clin nici în mânecă cu performanţa adevărată. Îmi aduc aminte ce sentenţios a anunţat la masă Dra. Orbulescu că a doua zi face o „performance” (În perioasa 7-16 iunie 1997 Stănculescu a participat la tabăra internaţională Carbon Art, împreună cu Caty Orbulescu – nota mea, v.b.). Sună frumos şi spectaculos, este drept dar ce am văzut a doua zi? O poveste însăilată plastic binişor, fără excese sau neprevăzuturi, în care singura performanţă care s-ar fi putut întâmpla ar fi fost dacă Paşa (e vorba de artistul Pavel Brăila – nota mea, v.b.) ar fi căzut de pe scară. Poveste cu cap şi fără coadă, sau invers, nu mai are importanţă. S-a petrecut, or să iasă nişte poze rustice cu personaje mascate dar extrem de docile şi cam atât. Pot să mă cert până şi cu Comarnescu de acolo unde este el dar eu nu pot numi aşa ceva performanţă. Cine a numit-o aşa a fost ori un grandoman ori un individ care „nu prea le are cu arta plastică”. Nu ştiu cine este, a apărut târziu termenul, şi pe mine nu mă interesau aceste lucruri pe atunci.

 

Acţiunea, da! Este altceva. Măcar are puncte comune cu ce se întâmplă undeva, într-o sală, pe ploaie, la bâlci ş.a.m.d. Eu nici pe aceasta nu o pot folosi pentru că mă aruncă şi ea dincolo de arta plastică. (Şi într-un caz şi în celălalt nu mă amestec cu arta video, unde pot, cred eu, subzista ambele chiar cu rezultate notabile). Neutralitatatea camerei este cea care le scoate din sfera plasticului pur.

 

Nici cu ceea ce se întâmplă în sport  nu pot compara performanţa. Performanţa sportivului oricât de multă transpiraţie ar lăsa să-i cadă are un procent de ordine mentală cu mai puţin de 80 % decât evadatul nostru din groapă. Dincolo de faptul că secundele pe care reuşeşte să şi le îmbunătăţească, nu pot fi numite artă niciodată. Atunci invers pentru ce s-ar putea?

 

În ce mă priveşte, motivul pentru care „evadatul” a reuşit să-şi stimuleze forţa mentală, mie îmi va lipsi cu desăvârşire la „sculpturile mele active” dacă aş îndrăzni să le numesc performanţe. Magma de unde a ţâşnit forţa sa este ţinută sub cheie de Dumnezeu, şi numai foarte puţini oameni de cultură sau ştiinţă au beneficiat de cheia acestei taine. Personal am auzit că Goethe şi-ar fi scris FAUST-ul sub imperiul unei performanţe – adică neştiind niciodată cum a scris majoritatea capitolelor, şi am mai auzit de un matematician care se trezea dimineaţa cu teoremele, scrise de el, pe masă.

 

Deci, conştiinţa faptului că gândirea necesară (în artă) pentru producerea unei performanţe nu ţi-o hotărăşte decât Dumnezeu şi asta doar când vrea EL, m-a determinat să-mi numesc lucrările făcute cu trupul meu sau al altora sculptură activă. Adică ceva ce pot ţine eu sub control tot timpul. Chiar şi aşa lucrul cu propriul tău trup este un joc de foarte multe ori inteligent şi cu volute mai mult sau mai puţin recognoscibile plastic. Iar pe de altă parte sună mai modest şi mai real implicând tot timpul mişcare corpului într-o luptă de unde trebuie să apară şi să menţină acel echilibru fragil între logică şi estetic, între povestea cu tâlc şi esteticul specific artei plastice. (...) Cu dragoste, Eugen Stănculescu.” (Scrisoare către autorul acestui text). 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 janvier 2007 3 17 /01 /janvier /2007 13:45

Imaginile postate aici arată evenimente ce nu se întâmplă în Evul Mediu, sau în vreo zonă de conflict sângeros (de care abundă lumea, din păcate), ci în Chişinăul european, în data de 15 ianuarie 2007. Un grup de protestatari, uniţi în jurul unui preot, pre numele lui Cibric, au asaltat sediul publicaţiei TIMPUL, pe motiv că un articol publicat de aceasta lezează "credinţa noastră"! Iar sloganul acestei petreceri stradale, demonice, condimentate de urlete, incendieri de ziare şi catapultări de ouă pe faţada redacţiei, a fost, definitoriu: „Noi, pentru credinţa noastră, putem face moarte de om”.  Cine sunt aceşti oameni?

La prima vedere par nişte oameni simpli, femei îmbrobodite, cucernice, un preot atent la cele câte se întâmplă, bărbaţi cu barbă sau fără, tineri nemulţumiţi...cineva care fotografiază. Ce îi uneşte pe toţi aceştia? Se pare că dorinţa unei răzbunări...mânaţi de o mână nevăzută, abilă, perversă, care îi foloseşte pe aceştia pe post de unealtă contondentă, violentă, barbară, inconştientă. Din fericire pentru el, autorul textului buclucaş (Popa Vană) nu era atunci în redacţie, altfel cine ştie ce războieli ar fi pus la cale "ortodocşii" bisericii moldoveneşti. Cert este că: poliţia nu a intervenit, primii care au aflat de incident a fost Radio Moldova,  biserica oficială s-a delimitat de acest eveniment patibular, printre manifestanţi exista şi furniza ouă o ziaristă de la ziarul FLUX (vezi imaginea de mai jos: surâsul machiavelic!) etc.etc. Cel mai curios lucru este că sediul publicaţiei TIMPUL se află în imediata proximitate a clădirii Ministerului Securităţii naţionale, iar acest fapt nu asigură, iată, integritatea nimănui...Şi mai e ceva. Cum de "ortodocşii" moldoveni nu reacţionează în nici un fel la afaziile cronice din interiorul instituţiei eclesiale, la schizofrenia acestui sistem, dar devin foarte alergici la un editorial oarecare, scris în duh pamfletar, apărut într-o anume publicaţie, anti-guvernamentală?

Astfel de incidente sunt simptomatice şi relevante pentru felul în care se confundă, în ziua de astăzi cu precădere, credinţa cu propaganda, evlavia cu agresiunea, barbaria cu duhul blândeţii...Credinţa în Dumnezeu - cu slujirea rătăcită lui Mammona! Cum înţeleg intelectualii noştri (politicienii, securiştii, spionii, cărturarii, preoţii (unii dintre ei), ş.a.)să semene zâzanie şi tulburare arată foarte precis citatul publicat ieri pe blog, profeţit acum mai bine de 13 secole, dar atât de actual...Consider că nu există un pericol mai mare decât acela care vine de la confuzia ineptă de a sluji oricărui stăpân!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 janvier 2007 2 16 /01 /janvier /2007 16:17

Sfântul ANASTASIE SINAITUL

"Începutul cuvintelor Tale, Hristoase, este adevărul, iar mai vîrtos Tu eşti Dumnezeu Cuvântul, Adevărul Cel adevărat, ca Cela ce după adevăr din adevărul Părintesc cel mai presus de adevăr eşti odraslă şi adevăr, Carele iubitorilor şi lucrătorilor adevărului Tău făgăduieşti trimiterea Duhului Adevărului şi zici: Iar Mângîietorul, pre Carele voi trimite vouă în numele Tatălui Meu, Duhul adevărului, Acela vă va povăţui pre voi la tot adevărul, că nu voi veţi fi cei ce grăiţi, ci Duhul adevărului va fi cel ce grăieşte întru voi adevărul (In. 16, 13; Mt. 10, 20). Fiindcă şi ceia ce oamenilor vor să le pescuiască şi să le arate din adâncuri fără de chip mărgăritarele de lumină purtătoare şi de mult preţ, dezbrăcându-se de tot veşmântul, şi cu untdelemn umplînd gura sa, şi duh trăgînd îndestul din văzduh pre nări, se aruncă în adâncul acela înfricoşat şi întunecos. Iară pilda aceasta arată, pre cît socot, că tot omul care voieşte să cerceteze adâncurile duhovniceştilor ape şi dogme şi să vîneze dintr-însele mărgăritarele cele Dumnezeieşti şi curate, gol trebuie să fie de tot veşmântul împătimirii, şi pre Duhul Sfânt prin nările sufletului să Îl tragă şi să Îl ţină, după Sfântul care grăieşte: Duhul Sfânt este cel ce se află mie în nas, suflarea A-tot-ţiitorului este ceea ce mă învaţă (Iov 27, 3; 32, 8), şi: Gura mea am deschis şi am tras duh, care este untul de lemn al bucuriei (Ps. 118, 131; 44, 9), încît să se plinească asupra unuia ca acesta Dumnezeiescul cuvânt ce zice: Omul cel bun din comoara cea bună a inimei scoate cele bune, precum, negreşit, şi omul cel pătimaş din comoara cea pătimaşă a inimii scoate cele rele (vezi Mt. 12, 35). Că nu este atît de mare primejdia asupra celor carii cutează asupra adâncului apelor cît asupra pătimaşilor carii se apucă să cerceteze adâncurile Sfinţitelor Scripturi, pentru că numai Duhul Sfânt, ca un Dumnezeu, poate Dumnezeieştile adâncuri a cerceta.

Pentru aceasta a şi zis un înţelept că „mai întîi pre sine însuşi se cade omului a se curăţi, şi abia apoi, către cel curat, a grăi” . Că dacă Pavel, pre Hristos avîndu-l grăitor în sine, şi pînă la al treilea cer înălţîndu-se, şi în rai negrăite graiuri învăţîndu-se, şi zicând că de acum nu mai viez eu, ci viază în mine Hristos (1 Cor. 2, 10), Corinthenilor le-a scris că din parte grăim, şi din parte cunoaştem (2 Cor. 12, 2, 4), cine poate spune „desăvârşit grăiesc” şi „desăvârşit cunosc”, iar mai vîrtos cele privitoare la Dumnezeu, Cel de necuprins? Precum şi alt cuvântător de Dumnezeu, grăind prin Duhul Sfânt, zicea: „Mi se cutremură şi limba, şi auzul, şi cugetul când grăiesc despre Dumnezeu” , că nu e fără de primejdie a grăi despre Dumnezeu. Dar unii, nepricepînd, nici chibzuind acestea, carii nu ştiu cum lucrează nici cele din pîntecele sale, ci întru patimile necinstei şi în mocirla plăcerilor se tăvălesc, socot eu, neştiind nici dacă este Duh Sfânt (Fapte 19, 12) , ci toate voile trupului şi ale plăcerilor fără frică lucrîndu-le, prin prăvălii şi prin case de curvie şi prin pieţe şi prin băi sfîşie şi batjocoresc tainele lui Hristos şi aduc asupra lor hula necredincioşilor, cel mai ades şterpelind de pe la Părinţi vreo două vorbuliţe sau trei locşoare şi pre deasupra învăţîndu-le; iar în temeiul acestora dându-se pre sine drept dascăli – nu puşi de Dumnezeu, ci mişcaţi de patimi – din cuget iubitor de slavă deşartă şi de plăceri, pentru cîştig necuvios (Tit 1, 11), de multe ori ca Iuda vînd porcilor şi nevrednicilor Dumnezeieştile mărgăritare ale cuvântului. Căci, precum se poate afla din hronicarii bisericeşti ai acelor vremi, cele mai multe dintre eresuri din iubire de stăpânire cu slavă deşartă, şi din iubire de argint, şi din dorinţa de a plăcea oamenilor, şi din trufie s-au făcut, iar eresiarhii n-ar fi fost într-acest chip orbiţi dacă prin osteneală şi postnicie şi despătimire L-ar fi făcut pre Duhul Cel Prea-Sfânt să Se sălăşluiască într-înşii: că dacă ce ne vom ruga după cum se cade nu ştim (Rom. 8, 26), de nu vom cîştiga pre Dumnezeiescul Duh cu cît mai vârtos pre tainele lui Dumnezeu nu vom putea să le cercetăm? Dar, negreşit, teologii cei deşerţi îmi vor spune că „nimic nu zicem de la noi, ci din Sfânta Scriptură şi din Cuvioşii Părinţi ai Soborniceştii Biserici”. Către carii voi zice, la rîndul meu, că toţi ereticii spun aceasta. Drept aceea, precum îmi pare, nici pre cuvintele Părinţilor nu va putea omul a le cuprinde fără greş şi fără de rătăcire, fără numai dacă pre Duhul Sfânt, Carele a grăit printr-înşii, Îl va cîştiga ca locuitor şi îndrumător – întrucât spusa lui Hristos că Duhul adevărului, Acela vă va povăţui pre voi la tot adevărul, învederat este că priveşte şi Scriptura, şi pre Părinţi."

********************************************************************************

SURSA: Odhigos, tălmăcire din greaca veche de Adrian Tănăsescu-Vlas

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 janvier 2007 5 12 /01 /janvier /2007 14:28

R O M A / BOGDAN VLADUTA / mezeul cotroceni/ miercuri/ 19.30

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
8 janvier 2007 1 08 /01 /janvier /2007 09:25

Sfântul Teofan Zăvorâtul:

"Praznicul Botezului Domnului a trecut deja... Este vremea să-i întrebăm pe cei botezaţi: „V-aţi purtat oare cum se cuvine oamenilor botezaţi? Aţi slujit oare Dumnezeului Căruia aţi făgăduit la botez că Îi veţi sluji? Privindu-vă, se poate spune oare: aceştia sunt oameni botezaţi, sunt cei care s-au lepădat de satana, şi de toate lucrurile lui, şi de toată slujirea lui, şi de toată trufia lui?”
Amintiţi-vă felul cum au întîmpinat mulţi dintre voi anul nou, şi pe urmă judecaţi la rece: seamănă a ceva creştinesc? Să joci cărţi pînă la miezul nopţii ori să pălăvrăgeşti fel şi fel de fleacuri, iar la miezul nopţii, la hotarul dintre anul vechi şi cel nou, să iei pahare şi să te învîrţi – ce înseamnă asta, şi are vreo noimă cît de mică? Dumnezeu, Stăpînul timpului şi al vieţii noastre, ne-a dăruit să trecem anul cel vechi şi ne aduce într-un an nou – ce este cuviincios în clipa unei asemenea treceri? Să ne înălţăm mîinile către cer, să mulţumim Domnului Dumnezeu pentru milele Lui cele trecute şi să-L rugăm să ne arate bunăvoinţa Sa, ca un Preamilostiv, şi pe viitor. Dacă aşa ar face oamenii fie în fiecare familie aparte, fie adunîndu-se cîteva familii laolaltă, atunci cu adevărat ar fi binecuvîntată întîmpinarea anului celui nou. Dar cînd se apucă să se învîrtă şi să ciocnească paharele, ce noimă are asta? Ce, viaţa noastră este o glumă, iar timpul este un lucru bun de nimic? Dacă aşa stau lucrurile, bineînţeles că noul an nu poate fi întîmpinat într-un chip mai bun decît cu vorbărie deşartă şi cu dansuri: asta ar însemna să dăm tonul pentru întregul an. Veţi găsi însă fie şi un singur om sănătos la minte care să gîndească astfel despre timp şi viaţă? Şi atunci, cum s-a ajuns la asta? Vi s-a făcut chef de distracţie? Dar ce, pentru distracţie nu este timp şi altădată, la un soroc lipsit de însemnătate? Nu-nu, aici e altceva la mijloc. Ce să fie acest altceva? Veţi spune: „Aşa este obiceiul”, iar eu vă voi răspunde: „Da, este obicei, însă nu creştinesc, ci păgînesc, cu obîrşia în necredinţă şi potrivnic lui Dumnezeu: fiindcă voi aşteptaţi această clipă ca pe un moment sacru, şi luaţi paharele nu cu aceleaşi gînduri ca de obicei, şi vă învîrtiţi nu cu acelaşi duh ca de obicei: săvîrşiţi toate acestea ca pe o sfîntă slujbă. Dar pentru care dumnezeu se săvîrşeşte această slujbă: pentru Hristos Mîntuitorul, Care a fost pironit pe cruce, Care a gustat fiere şi oţet şi ne-a răscumpărat prin pătimirile şi prin moartea Sa? Bineînţeles că nu, fiindcă ce împărtăşire este între Hristos şi Veliar? (2 Cor. 6, 15). Nu, nu Lui îi este închinată această slujbă, ci fie lui Bacchus, zeul păgîn al veseliei beţive, fie Venerei, zeiţei mîngîierilor trupeşti, necurate... Iată dumnezeii tăi, noule Israil! (3 Împ. 12, 28). De la ei să şi aşteptaţi ceea ce vă uraţi unul altuia, iar de la Dumnezeul Cel adevărat n-aveţi ce aştepta, fiindcă atunci cînd Sfînta Biserică se ruga pentru binecuvîntarea anului celui nou, voi nu eraţi în biserică, nu mai aveaţi vlagă: vlaga voastră fusese jertfită zeilor păgîneşti sau visării deşarte şi înşelăciunii vrăjmaşului.
După acestea, la ce mai folosesc toate urările voastre de bine? Parcă aţi lua în mîinile voastre toate bunătăţile şi le-aţi împărţi cu mînă darnică: unuia una, altuia alta, Dumnezeul Cel adevărat fiind lăsat deoparte. Una din două: fie aţi jefuit vistieria lui Dumnezeu şi dispuneţi de ea după bunul plac, fie toate urările voastre dulci sunt şotii copilăreşti. Cu adevărat, altfel nu poate fi privit acest obicei, trebuie spus: nu este bună lauda voastră. Şi să nu vă îndreptăţiţi zicînd că făcînd acestea nu nutriţi gînduri apostate: cînd le faceţi nu vă gîndiţi la Dumnezeu nicidecum – şi atunci cum să nu fie apostate? Să nu vă îndreptăţiţi nici zicînd că nu ştiţi cum s-a încetăţenit acest obicei: de nu l-aţi fi primit, nu s-ar fi încetăţenit. Nu-i deschideţi uşile casei voastre, şi n-o să intre. Dacă unul, al doilea, al treilea, toţi cei pe la care a venit nu l-ar fi lăsat înăuntru, s-ar fi dus pe pustii şi n-ar fi spurcat locul cel sfînt cu necuviinţa sa."

Traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, dintr-o culegere de articole scrise de Sfântul Teofan Zăvorâtul între1869 şi 1877, în curs de apariţie la editura Sophia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 janvier 2007 6 06 /01 /janvier /2007 20:14

                  Anul 2007 a debutat cu vestea tristă pentru majoritatea basarabenilor: obligativitatea de a procura o viză pentru a putea intra sau tranzita teritoriul României! Ceea ce era acum un an doar un zvon, o posibilitate, un ecou inflamant, a devenit o dată cu intrarea României în U.E. o realitate şi lege. Am văzut la televizor cozi la singurul consulat al României, la Chişinău, am auzit isterii, proteste, nemulţumiri, ameninţări, plânsete, ocară. Basarabenii se comportă ca şi cum li se cuvine totul, fără a oferi NIMIC în schimb. N-au învăţat încă respectul faţă de această ţară, nu i-au însuşit cum se cade limba, nu-i cunosc istoria la nivelul cuvenit etc. Mulţi dintre ei şi-au vândut demult cetăţenia, şi-au bătut joc de instituţiile acestei ţări (aşa imperfecte şi defectuos cum funcţionează ele, dar le-au asigurat multora, de-a lungul anilor, statutul de cetăţeni, le-au repartizat locuinţe, le-au acordat un şir de privelegii şi înlesniri etc!), şi-au creat o proastă faimă... Acum, probabil, a venit ora "limpezirii apelor", a trierii oneştilor cetăţeni de cei care din calcul şi oportunism au călcat această ţară în lung şi în lat, au făcut afaceri oneroase, au profitat cât au putut, au bişniţărit ani în şir.  Încerc să fiu imparţial, să nu ţin partea nimănui, dar nu îmi pot reprima întrebarea: ce de majoritatea doritorilor de cetaţenie română s-au pus pe treabă de-abia şi doar în momentul în care s-a afirmat şi declarat răspicat că România face eforturi de a adera la U.E., şi nu mai devreme???  Am fost în toţi aceşti ani în România şi am urmărit cum a evoluat această procedură... Personal, am obţinut/redobândit cetăţenia română în anul 1992, cu mult înaintea absolvirii facultăţii, şi deci nu-mi puneam încă problema oportunităţilor pe care actul meu le putea implica. N-am făcut-o din niciun calcul sau scop, ci mi-am redobândit un drept, pe baza dovezii că părinţii mei erau născuţi în Regatul Român! Până la epoca oportuniştilor, disperaţilor, şmecherilor, afaceriştilor era încă departe. Aş putea scrie o carte despre această evoluţie, finalizată, oarecum firesc, cu regimul de vize ce a încununat aderarea la U.E. a României. Poate mă voi apuca într-o zi de scrierea ei...Până atunci, mă mândresc că nu am făcut paradă de ideea de patriotism, şi am obţinut ceea ce mi se cuvenea cu trudă, onestitate, dăruire, smerenie şi modestie. E ceea ce doresc şi altora! Fără a se plânge în gura mare că li se fac nedreptăţi şi discriminări...În esenţă, cred că derivele şi defecţiunile Republicii Moldova (ca şi însăşi existenţa acestei formaţiuni statale) sunt proiecţia fidelă a cetăţenilor care o populează! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article