Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

12 mars 2007 1 12 /03 /mars /2007 12:08
Am trecut azi dimineaţă pe la biserica Rusă din centrul capitalei, situată între biserica Colţea şi cea a bulgarilor din România...Interiorul lăcaşului, întunecos şi dominat de mai demultă vreme de schele, are totuşi darul să te smerească prin liniştea şi tihna care o domină, fiind în mijlocul acestui vacarm care caracterizează de regulă zona Universităţii bucureştene. Pe tetrapodul din dreapta, pe care se aşează în mod obişnuit icoana cea-cinstitoare-a-sărbătorilor, am găsit un mănunchi mare şi înmiresmat de flori vii şi busuioc uscat, în mijlocul căruia stătea culcată, iadoma Pruncului în scutece, în ieslea Bethleemului, Sfânta Cruce prăznuită ieri (A treia duminică a Postului Mare). O cruce mică, sculptată în lemn, dar atît de prezentă şi sfioasă...M-a impresionat atît de puternic acest pătul simplu, colorat şi domol-parfumat încât am simţit nevoia să fac această însemnare...să o împărtăşesc cu prietenii, amicii şi cu toţi cei care cred în minunea Învierii Domnului.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 mars 2007 3 07 /03 /mars /2007 11:17

Lumea globalizată îşi pune tot mai insistent problema energiei alternative (energie din resurse regenerabile -E-SRE), iar la acest capitol România are toate de făcut!

"Oricât ar de suprprinzător ar părea, foarte deschis la utilizarea acestui tip  de energie s-a arătat un preot de la lăcaşul de cult din localitatea Târguşor (Constanţa). Acesta a achiziţionat, în septembrie anul trecut, 4 panouri fotovoltaice şi o turbină eoliană de 1KW, investiţia ridicându-se la suma de 20.000 lei, spune păritele Justin. Un sistem mic, dar care acoperă necesarul de energie pentru consumul domestic al mănăstirii Sfântul Ioan Casian care se întinde pe aproape 200 Mp cu toate clădirile anexe.

Este suficient "pentru becuri, hidrofor, staţie de amplificare, un calculator, frigider", povesteşte părintele Justin. Iar pentru a avea şi căldură şi apă caldă, mănăstirea a decis să mai achiziţioneze o turbină eoliană, de 10 KW." 

SURSA: Mimi NOEL, Energia verde, Business Week România, nr. 37/13 martie 2007

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 mars 2007 2 06 /03 /mars /2007 13:46

EVENIMENT!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 mars 2007 5 02 /03 /mars /2007 23:39

O bună cunoştinţă, şi o interesantă artistă (rezidentă la Paris şi Bucureşti), m-a întrebat astăzi prin e-mail franc şi direct: de ce oare basarabenii se simt atît de mult ataşaţi de cultura rusă...de ce, oare, basarabenii care au fost atîta vreme sub cizma comunismului şi imperialismului rus...nu renunţă la acest balast, la "complexul Stockholm"? Poate că e o temă serioasă şi savuroasă de discuţie. Personal, nu vreau să dau nici argumente pro, nici contra. Spun doar atît: poate că mulţi dintre basarabeni şi-au asumat rolul de a transla/importa/talmaci pentru România marea cultură rusă, veche şi contemporană. Şi aici fac distincţia netă între SOVIETIC şi RUSESC.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lucrare de Miriam Gamburd, Dictator şi înger, 2006, foto: G.Vinitsky

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 février 2007 3 28 /02 /février /2007 11:29

În opera noastră nu există indiferenţă

Irina Kulik: Lucraţi cu estetica kitsch-ului, cu „prostul gust” asumat. Ce consideraţi a fi în fapt prostul gust?

 

PIERRE ET GILLES: Lucrurile făcute fără iubire, de pildă pentru scopuri meschine, pentru bani, acelea comise fără afecţiune faţă de lume şi fiinţa umană. Restul, poate fi minunat. Nu lucrăm niciodată cu ceea ce se numeşte kitsch, numai de dragul lui. Acesta e doar un aspect marginal al activităţii noastre. Medităm asupra dragostei şi urii, asupra tandreţii şi violenţei. Apelăm la multe mijloace, inclusiv la kitsch. Însuşi termenul de „kitsch” există doar în cultura apuseană. Iar noi adorăm Asia – am vizitat Marocul, India, Thailanda, Laosul, Japonia; ne place cromatica acestor ţări, ne place drăgălăşenia oamenilor de acolo. Iar în Asia noţiunea de kitsch nici nu există: acolo funcţionează un cu totul alt sistem de valori. Nouă ni se pare că Rusia, în acest sens, se apropie de Asia. Amândurora ne place filmul „Sadko”[1]. L-am văzut în copilăria noastră, înainte să ne cunoaştem; era prezentat în cinematografe mici şi mărginaşe, unde mergea cu preponderenţă tineretul şi poporul simplu. Erau, parcă, anii ’50, şi reprezenta şi acesta un fel de kitsch. Dar el e aşa barochizant, şi răpitor, fermecător. Când vorbim de Rusia, mereu invocăm acest film.

Irina Kulik: În Asia, ceea ce pare a fi kitsch, cel mai adesea reprezintă o parte a culturii religioase. Dar şi în Europa există, de pildă, un kitsch catolic, la care apelaţi adesea...

PIERRE ET GILLES: de bună seamă, în religie există mult kitsch. Când îl iubeşti pe Dumnezeu, sau când iubeşti pe cineva, chestiunea însăşi a bunului gust devine prostească şi nelalocul ei. Toate mijloacele sunt bune pentru a exprima propria dragoste, aici nu pot fi reguli, limitări, nu e loc de teama de a te face de rîs. Ne atrage religia, acea taină înscrisă în ea. Noi am crescut în nişte familii catolice şi, probabil, în adîncul sufletului, rămînem catolici – în felul în care gîndim, în sentimentul vinei...Dar suntem deschişi faţă de toate religiile.

Irina Kulik: Kitschul este o metodă de a te debarasa de sentimentul culpei...

PIERRE ET GILLES: Poate. În juneţe era, poate, şi un soi de revoltă. Părinţii noştri, care aparţineau micii burghezii, erau alergici la tot ce era strident, lucios, artificial. Iar noi, în semn de protest faţă de gustul lor, ornam camera cu flori de plastic şi alte alea...

Irina Kulik: Vă plăcea din cale afară, probabil, pop-art-a?

PIERRE ET GILLES: Da, sigur. Pe la 15 ani eram fanaticii lui Warhol – a filmelor sale, a tablourilor, a oamenilor de care se înconjurase. Am avut onoarea să ne întîlnim cu el, iar Pierre l-a fotografiat. Ce-i drept, asta se întîmplase înainte să ne cunoaştem noi, şi să lucrăm împreună, de aceea  GILLES nu l-a colorat. O mare influenţă au avut asupra noastră şi cele văzute în Orient, în Marocco, în timpul primei noastre călătorii comune. Toate aceste imense postere ale vedetelor arabe – e aproape acelaşi lucru pe care l-a făcut şi Warhol...

     Pierre et Gilles, Khaled, 1992

Irina Kulik: Ca şi acestuia, vă plac vedetele. Dintre cele mai diferite. Cu mare dificultate mi-aş putea imagina un meloman care să asculte pe toţi cei cărora voi le-aţi făcut portretele: Nina Hagen şi Mireille Mathieu, împreună...

PIERRE ET GILLES: Ne place îndeosebi diversitatea, diferenţa, cu egal interes şi dragoste fotografiem pe Claude François, Marylin  Manson, Laeticia Casta, dar şi porno-actorii americani. Dar noi nu fotografiem doar vedete, ci şi o mulţime de oameni necunoscuţi, şi nu doar modele, ci şi oameni pe care-i întîlnim întâmplător.

Irina Kulik: N-aţi vrea să lucraţi cu cineva dintre celebrităţile ruse?

PIERRE ET GILLES: Am fotografiat la un moment dat un june-matelot care locuia în Franţa, dar era rus de origine. De multă vreme dorim să-l fotografiem pe Vladislav Monro – el e amicul nostru, ne place foarte mult ce face, dar nu reuşim nicidecum să ne înţelegem pentru a lucra împreună.

Irina Kulik: Dar vi s-a întâmplat ca oamenii să vă refuze să-i fotografiaţi?

PIERRE ET GILLES: Nu. Au fost doar eschivări de a poza într-o postúră sau alta, de pildă, în unele legate de un context religios. Dar noi încercăm să avem o limbă comună cu eroii noştri, pentru că acest lucru e mereu un schimb, un parteneriat. Nu dorim niciodată să ne expunem personajele, nu le silim să facă lucruri nedorite, şi nu ne amuzăm pe seama lor. Ne este străină cu desăvîrşire batjocura – imaginile cu subiect religios sunt lucrate şi abordate cu deplină sinceritate, fără a blasfemia.

Irina Kulik: Dar cum e cu subiectele politice, de pildă, cu războiul din Iraq, la care face trimitere una din lucrările voastre recente, expuse în expoziţia moscovită? Ce e asta pentru voi – arta angajată sau o manifestare a pop-art-ei, în care e luată o imagine medială, extrasă de la televizor?

PIERRE ET GILLES: Apelăm adesea la acest soi de imagini, căci în spatele lucrărilor noastre există un mesaj. Spre exemplu, fotografia care arată doi tineri îmbrăţişaţi, un israilean şi un palestinian – este o expresie de natură politică. Sigur, noi vedem aceste lucruri la TV, dar asta nu însemnă că aceste lucruri nu ne preocupă. În opera noastră nu există indiferenţă.   Mulţumesc şi pe această cale criticului de artă Irina Kulik pentru amabilitatea cu care mi-a îngăduit să ofer în traducere românească acest text, acest interviu, apărut iniţial în publicaţia Commersant, Moscova. 

 

 

Traducere: vladimir bulat

 


[1] Film artistic sovietic realizat în 1952 de regizorul rus Alexandr Ptuşko. Are la bază câteva bîline din zona lacului Onega, care-l înfăţişează pe negustorul Sadko plecat în lumea largă să caute pasărea Phoenix, dar se întoarce în oraşul natal, Novgorod, înţelegând că fericirea lui e acasă, unde îl şi aşteaptă frumoasa Liubava...A obţinut „Leul de argint” la Venezia, în anul 1953. A avut un succes fantastic în lumea întreagă (nota tr.). 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
14 février 2007 3 14 /02 /février /2007 16:09

Revista CULTURA a formulat câteva întrebări cu genericul "Religia secolului nostru", iar răspunsurile mele se găsesc mai jos.

Doua lumi distincte:    http://www.revistacultura.ro/articol.php?rezultat=865

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 février 2007 2 13 /02 /février /2007 13:25

Cvartetul ortodox

 

 

România şi Bulgaria s-a alăturat Greciei şi Ciprului în componenţa UE.

 

 

De la 1 ianuarie Bulgaria şi România sunt membre ale UE. Conform unor date recente, 86,8% din populaţia României, iar cea a Bulgariei în proporţie de 82,6 %, se declară ortodoxă. Vor schimba aspectul confesional al UE acele 25 de mln. de bulgari şi români?

 

În România intrarea în UE a coincis cu aprobarea Legii despre organizaţiile religioase. Legea aceasta, care prevede noi regulamente pentru înregistrarea organizaţiile confesionale, a fost aprobată în data de 13 decembrie. Preşedintele Traian Băsescu a ratificat-o în 27 decembrie, cu 4 zile înaintea aderării la UE. Graba asta nu poate fi explicitată altfel decât prin necesitatea de a avea o legislaţie confesională modernă. Până la finele anului trecut, în România a funcţionat oficial Decretul Nr. 177, emis de autorităţile comuniste în anul 1948. Chiar dacă anumite dispoziţii ale acestuia au fost anulate odată cu proclamarea Constituţiei, care garantează libertatea confesională, Decretul asigura controlul statului asupra sferei religioase.

 

Dar şi noua lege, venită în schimbul decretului anului 1948, este considerată de jurişti drept „cel mai dur cadru legal din Europa”. Ea conferă BOR un statut privelegiat şi permite articularea unui ierarhii a organizaţiilor religioase. O lege similară a fost promulgată în Serbia în luna mai a anului trecut. Ca şi în Serbia, în România minorităţile religioase şi-au simţit drepturile strâmtorate şi lezate. Printre aceştia, greco-catolicii care, conform statisticilor, numără în România cca. 790.000 de persoane, dar şi adventiştii, baptiştii, iehoviştii, bahai ş.a.

 

În comparaţie cu România, Bulgaria a conferit un statut special ortodoxiei încă din anul 1991 prin introducerea în articolul 13 al Constituţiei a punctului 3, care proclamă: „Religia tradiţională în Republica Bulgaria este religia ortodoxă răsăriteană”. Pentru dreptul de a se folosi de acest privilegiu constituţional multă vreme s-au înfruntat două ierarhii bisericeşti – Biserica Ortodoxă Bulgară, în frunte cu Patriarhul Maxim (Minkov), şi Biserica „alternativă” creată în anul 1996, la Nevrokop, avându-l ca Întâistătător pe Patriarhul Pimen (Enev).         

 

Chiar dacă Pimen a renunţat la pretenţiile sale de patriarh încă din 1998, „schisma nevrokopiană” a reizbucnit între 2000-2002. Iar în 2003 a fost adoptată o lege despre libertatea confesională, care a stipulat că „Biserica Ortodoxă Bulgară” se poate numi doar cea condusă de Patriarhul Maxim. La vremea respectivă statul a intervenit direct în chestiunile bisericii, forţând pe simpatizanţii bisericii „alternative” să se supună noii legislaţii. Acest amestec a trezit reacţia juriştilor şi a opiniei publice.

 

Formele relaţiilor stat-biserică în România şi Bulgaria diferă de cele deja constituite în Grecia şi Cipru. Grecia, de pildă, îşi poate permite să răsplătească efortul slujitorilor Bisericii Ortodoxe Elene din contul bugetului de stat (BOE este proclamată biserică de stat). Dar şi aici îşi spune cuvântul procesul de secularizare, care se manifestă prin egalizarea drepturilor religiei tradiţionale (ortodoxiei) cu celelalte confesiuni.

 

Printre altele, în parlamentul elen, s-a discutat de curând problema asigurării unui salariu pentru imami, şi e în plină desfăşurare o campanie publică pentru construirea la Athena a unei moschei metropolitane. Comunitatea evreiască îşi manifestă dorinţa de a se remunera din bugetul de stat şi rabinii greci. BOE îşi poate pierde în scurt timp privelegiile sale exclusive, dar, indubitabil, va păstra în societatea greacă autoritatea Bisericii dominante. Căpetenia ei, Arhiepiscopul Hristodul (Paraskevaidis), subliniază cu orice ocazie acest rol.

 

Situaţia Ciprului are un caracter cu totul distinct. Această ţară a furnizat istoriei noi a Europei un exemplu singular de unificare a puterii religioase cu cea laică, în persoana Arhiepiscopului Makarie al III-lea (Muskos), cel care a fost şi primul preşedinte al Republicii Cipru în perioada 1960-1977. Situaţia politic-religioasă din această insulă este tensionată de scindarea Ciprului pe criterii etno-religioase.

 

Noul Arhiepiscop, Hrisostom al II-lea (Dimitriu), uns la finele anului trecut, activează într-un mod energic. În ianuarie, acesta a declarat că este gata să se întâlnească la masa tratativelor cu liderii musulmani ai Ciprului de Nord (la care, Muftiul Ciprului de Nord, Ahmet Enluer, a răspuns cu un refuz). Hrisostom al II-lea a realizat o serie de reforme în Biserica Cipriotă. La sfârşitul lunii noiembrie, la iniţiativa lui, a fost înhumată inima Arhiepiscopului Makarie al III-lea, păstrată în taină în formă îmbălsămată la sediul arhiepiscopiei din Nikosia. Însă, propunerea lui Hrisostom al II-lea de a întări rolul Bisericii în sistemul de învăţământ, s-a lovit de opoziţia preşedintelui Tassos Papadopoulos, care a respins-o.

 

Într-un anume sens, se poate vorbi despre apariţia în interiorul Uniunii Europene a unui „bloc ortodox”. Accederea în UE a Ciprului, Bulgariei şi României pune sub semnul întrebării teoria „ciocnirii civilizaţiilor”(Clash of Civilizations). Evenimentele în cauză „nu se înscriu” nicidecum în logica autorului acesteia, profesorul Samuel P.Huntington, cel care a numit la începutul anilor’1990 Grecia pravoslavnică drept o „anomalie” în Europa catolic-protestantă.

 

De bună seamă, în pofida acestei afirmaţii, UE demonstrează din nou capacitatea sa de a adopta tradiţii culturale distincte. Potrivit aceluiaşi Huntington, cultura este religie şi limbă. Drept urmare, prin intrarea Bulgariei în UE în actele oficiale ale acestei organizaţii şi-a făcut apariţia scrierea chirilică. Fracţiunea creştin-democrată a Parlamentului European îşi înmulţeşte rândurile din contul numărului de deputaţi ai ţărilor-novice, care sistematic amintesc de rădăcinile creştine ale civilizaţiei europene. Dar deveneau, oare, acestea toate cu putinţă fără acelaşi secularism european, pe care astăzi reprezentanţii organizaţiilor religioase îl contestă atât de necruţător? 

Autor: Pavel Krug

SURSA:  http://religion.ng.ru/politic/2007-02-07/4_kvartet.html

Nota bene: Traducerea îmi aparţine        

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 février 2007 6 03 /02 /février /2007 14:02

În cartea Ilenei TOMA, Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu, editura Bizantină, 2002, există o relatare despre părintele Alexie Bârcă, refigiat din Basarabia, care fusese repartizat ca preot misionar la fabricile Phenix si Zimmer din Bucureşti, iar cu strădaniile acestuia s-au pus bazele creşei Zimmer. Slujitorul Domnului a donat o icoană a Maicii Domnului care să vegheze pacea micuţilor. În 1948 s-a decis înlocuirea icoanei cu portretul Anei Pauker, ministrul de externe ale acelei vremi...Situaţia era foarte delicată, căci cele două imagini rivalizau pe peretele instituţiei. Imaginea asta arată cu prisosinţă "războiul" imaginilor din acea vreme...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 janvier 2007 6 27 /01 /janvier /2007 21:51

Precedentul posting impunea necesitatea unor imagini care să ilustreze opera de până acum a artistului Eugen Stănculescu, am făcut o selecţie în acest sens, şi le voi distribui în ordine cronologică. Eugen Stănculescu în faţa lucrării sale TIMP (triptic contemporan), instalaţie, 1968.

Bărbatul şi femeia, obiect, 1973-1974.

Pasărea din omul Eugen, tehnică mixtă, colaj, 1995-1996.

Haina bărbaţilor din familia Stănculescu, obiect, lemn, texturi diverse, 1998.

Schiţe pregătitoare pentru două lucrări care au figurat în expoziţia "Rugă pentru setea pământului", la Muzeul Satului, Bucureşti, mai-iunie, 2000.

TRICICLU, instalaţie, fier vopsit, 2000 (foto din expoziţia de la Muzeul Satului, Bucureşti).

Instalaţie funcţională, vedere generală, folie polietilenă, lemn, vara-toamna, 2001

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
23 janvier 2007 2 23 /01 /janvier /2007 21:52

Imposibila întoarcere?

 

 

 

Acest text a fost solicitat de revista moscovită Moscow Art Magazine, care dedica numărul său dublu 51/52 (vara 2003) „revenirii anilor’60”. Se observase de ceva vreme că „duhul” revoluţionar-revendicativ şi populist al anilor de după 1965 se reiterează în problematicile artistice ale anilor de după anul 2000, şi asta chiar de la modă, la stilul de viaţă şi până la gustul pentru un anumit tip de lectură şi opţiune intelectuală. Am găsit cu cale să propun un studiu de caz asupra unui artist român mai puţin cunoscut, dar a cărui operă urmează a fi încă re-descoperită şi amănunţit cercetată. E vorba de artistul vizual Eugen Stănculescu.

 

           Eugen Stănculescu este înainte de toate un pictor, în sensul cel mai strict al cuvântului. Aş afirma în acest context că pictura este, poate, cel mai prezent mediu de expresie la noi. Şi astfel a fost dintotdeauna. Practic, toţi artiştii noştri de factură exprimentalistă au debutat în mediul picturii. În susţinerea acestei afirmaţii se pot aduce o serie de nume, mai vechi şi mai noi, dar argumentarea fiecărui caz în parte ar ocupa pagini în şir, de aceea m-aş rezuma la această provocatoare afirmaţie: se poate crede chiar că în esenţa picturii se ascunde, undeva tainic şi adânc, germenele noutăţii, nemaivăzutului, inexprimatului, sâmburele mistic al ineditului.

 

            Eugen Stănculescu este născut în 3 februarie, 1942, la Bucureşti, şi acest lucru nu este neimportant. Se va vedea de ce mai încolo. Tot aici a făcut şi absolvit Institutul de arte plastice, la clasa profesorului Gheorghe Labin, despre care Stănculescu a avut numai cuvinte blajine, calde. Şi asta nu pentru că Labin a fost un bun mentor şi un priceput pedagog, ci pentru că acesta oferea discipolilor săi, tuturor fără excepţie, un maximum de libertate. Or, la finele anilor’60, expresia asta era de o maximă importanţă. Libertatea obţinută a „înhumat” repede şi pentru totdeauna „realismul socialist”, dominant în acea tulbure epocă. Din acel moment a debutat omniprezenta „schizofrenie”, atât de caracteristică majorităţii artiştilor autohtoni. Debutul anilor’70 a marcat în creaţia lui Stănculescu prezenţa constructivismului, neo-plasticismului – latură quasi-neobservată şi ocultată. La Bucureşti el era un singuratic, în timp ce la Timişoara astfel de problematici erau dezbătute pe fundalul unor serioase metamorfoze şi perturbări de natură artistică1.

           Conştiinţa zbuciumată a artistului era în căutarea unei noi şi alternative utopii sociale. Aidoma artistului din epocile primare ale moderniţăţii, din era constituirii şi maturizării identităţii artistice. Pentru Stănculescu artistul era cineva aflat în ipostaza lui Robinson Crusoe. Artistul real, al socialismului real, era însă o „construcţie” de-a-ndoaselea: o fiinţă cameleonică, bicefală, dedublată, „defazată”. Sistemul acesta schizofrenic a funcţionat în arta românească până foarte curând: pe de o parte, conştiinţa artistică dicta o supunere necondiţionată faţă de „cârmaci” şi regim, iar pe de alta, „demonul genialităţii” se zbătea să fie el însuşi, un individualist perfect. Scurt spus, „chipul” artistului român era distinct atunci când se prezenta în exteriorul ţării (când era îngăduit acest lucru), faţă de mişcările sale pe scena locală. De regulă, saloanele şi expoziţiile tematice arătau previzibil mereu şi aproare fără excepţie, erau plictisitoare şi triviale. Cataloagele şi publicaţiile acelor vremuri sunt grăitoare în acest sens, ilustrative pentru înţelegerea avatarurilor epocii. Nu voi intra în detalii, asta e o altă temă. Acestea chiar nu-şi au locul în acest context, căci sunt similare situaţiilor din întregul sistem sovietic. Şi sunt cunoscute specialiştilor acestui domeniu.

            În conjunctura bicefală creată, scindată şi disfuncţională, arta lui Stănculescu a devenit şi mai invizibilă decât era la vremea debutului său, la finalul anilor’60. Tocmai de aceea, întrucât nu a consimţit să participe la acest concert, artistul a abandonat treptat arta. Acesta devenise proiectul său, unic şi irepetabil: artistul şi-a impus o tăcere totală. Pentru multă vreme. Nu a lucrat şi nu a expus nimic între anii 1974 şi 1991. A făcut de toate în acest răstimp (a predat desenul, a conceput coperţi pentru cărţi tehnice, a „caligrafiat” panouri şi lozinci cu tâlcuri comuniste, a conceput diverse afişe, a lucrat într-un atelier de design – deşi despre ce design se putea vorbi în era cea cenuşie a ceauşismului?), dar nu artă „serioasă” şi „înaltă”, a lăsat-o pe seama celorlalţi. Dar era la curent cu toate, era foarte informat, colecţiona banale cărţi poştale, fotografii, articole din reviste şi gazete, făcea fotografie el însuşi. Aşijderea, scria enorm, ţinea jurnale, făcea poezie. Urmărea cu cea mai mare atenţie procesul artistic, dar niciodată nu făcea paradă de asta. El devenise cu adevărat un om „transparent”, o personalitate invizibilă. Nu era, evident, nici membru al UAP. Nu avea nici un atelier de creaţie. Aproape trei decenii artistul Stănculescu nu a existat pentru lumea artistică, pentru public, pentru majoritatea covârşitoare a colegilor de breaslă, pentru critica de specialitate, şi mai ales, pentru acei membri ai criticii care fuseseră „delegaţi” să-l „muştruluiască” cu vehemenţă, la finele anilor’60, catalogându-l drept un amator de nimic. Asta după ce un important concurs din lumea occidentală îi remarcase opera şi căutările…Tăcerea nu i-a strămutat convingerile, nu l-a clintit din crezul său. Toată această lungă perioadă a fost pentru el un fel de artă, supravieţuirea fără artă era o întruchipare artistică. Exista prin asta. Nu era nici prea comunicativ, mai degrabă – dimpotrivă. De-abia după căderea ceauşismului pare că ghiaţa a început să se pună în mişcare...discret. Dar pănă să se nască prima lui expoziţie personală era încă prea departe. În acest moment, aş putea spune că opera lui Stănculescu exemplifică poate cel mai bine, i-aş spune, fenomenul de „criogenie” a artei. Aceasta a „staţionat”, în cazul lui, exact în locul în care a fost abandonată, la cumpăna dintre deceniile ’60-’70. Arta stănculesciană era un melanj „arhaic” foarte interesant dintre constructivismul grafic şi expresionismul pictural. Artist foarte sensibil, Stănculescu a continuat din acel punct, prin a face nişte instalaţii de mari dimensiuni şi obiecte paradoxale (dinamice şi statice), în care a „înscris” cu ardoare crezul său intelectual, în care coexistă de o manieră organică şi vizibilă credinţa în Dumnezeu şi polivalenţa artei şi vieţii. De-abia în anul 1996 s-a decis să abandoneze existenţa sa anonimă şi impersonală. Adunase deja suficient material cât să pună temelia unei expoziţii nu prea mari. Deoarece în Bucureştiul acelui an încă nu existau galerii private şi alternative, Stănculescu a trebuit să intre în UAP, pentru a i se repartiza o sală pentru expunere. Calculul era corect: era nevoie de un spaţiu central, cu o vizibilitate maximă. Era nevoie de un eveniment cu real impact. Iar efectul acestei primei ieşiri la rampă a fost impresionant. S-a vorbit atunci despre o veritabilă „renaştere” a artistului. Expunerea conţinea toate „ingredientele” sensibilităţii contemporane: instalaţii, obiectualism, fotografie, performance, dar asupra acestora plana încă „duhul” şi fantomele trecutului, a acelor „-isme” care îl defineau altădată pe acest artist. Umbrele imateriale ale trecutului se proiectau şi reînviau sub bagheta acestui artist-prestigitator. Despre Stănculescu au început să scrie diverse cronici, articole, el devenea un membru deplin al comunităţii artistice. Invitaţiile la expoziţii deveneau o normalitate. El  fost cel care a propus şi un termen nou pentru performance art, spunându-i scupltură activă. Am fost foarte aproape de acest artist, am discutat şi dezbătut adesea (nu fără controverse) despre efectul pe care l-a putut avea tăcerea sa  autoimpusă, atât de îndelungată. Deşi a participat la câteva festivaluri şi expoziţii, el se simţea cumva un străin, un renegat şi un neînţeles. Izolarea asumată nu putea trece fără urme şi sechele. Stănculescu rămăsese să fie perceput ca un extraterestru2 mai degrabă, decât ca un artist contemporan, precum semenii săi erau văzuţi şi percepuţi. Oarecum, reacţia asta poate fi înţeleasă, acceptată până la un punct. Nu este prea lesne a primi în preajmă, la cumpăna mileniilor, un artist care reanimă şi reconstituie mereu tradiţia lui Marcel Duchamp şi Joseph Beuys, care crede cu tărie în forţa picturii, în forma înaltă în care ea s-a materializat în opera unor Francis Bacon sau David Hockney, şi care freamătă la lectura prozei lui Proust.

În perioada mai 1994-mai 1995, de-a lungul unui an întreg, după ce s-a ras în cap, Eugen şi-a fotografiat procesul de creştere a podoabei capilare. „Acţiunea” aceasta a primit denumirea „Istorie”, şi reprezintă o exemplificare a ceea ce numea artistul o „sculptură activă”. Iată descrierea făcută şi motivaţia lui: „a) Pentru fotografierea capului timpii de expunere, lumina şi încadrarea în fotograme au fost sensibil diferite. Deasemenea nu s-a dorit obţinerea unor fotografii performante tehnic; b) „istorie”, pentru că am urmărit dezvoltarea unui fenomen natural propriu regnului animal; c) „sculptură activă”, pentru că raportul fotografic(ca obiect finit de artă) – modelare (a următoarei fotografii) s-a stabilit prin participarea  fotografului (artistului), în ipostaza dublă de modelator(al realităţii) şi subiect de modelat. Sculptura produce sculptură.” [dintr-o scrisoare privată]3.  

Discursul plastic ulterior, definit şi cristalizat într-un text-mărturisire de credinţă din vara lui 19974 este o lungă regândire şi decantare a crezului său despre artă. În expoziţia din martie a anului 1999 [2 instalaţii] aceste „proiecţii” plastice şi conceptuale au putut fi văzute aievea. Tipul acesta de minimalism estetic se înscrie de minune în duhul vremurilor ce a planat în anii’60-’70. El este exact de acolo, aparţine organic epocii aceleia: perioada unor stranii căutări, epoca „mitologiilor personale”, decadele absenţei, ambiguităţilor şi anxietăţilor. Cei care au traversat anii de atunci care pe o dramă privată, nu vor mai putea exista altcumva. Întregul parcurs artistic şi existenţial al lui Eugen Stănculescu confirmă cu vârf de măsură aserţiunea anterioară. Pentru cei aidoma lui, iar numărul lor devine treptat tot mai mic, întoarcerea în timp este întotdeauna cu putinţă. Şi necesară.

NOTE:

1         a se vedea: Ileana Pintilie, The Cardinal Points of the Artistic Movements in Timişoara 1960-1996// Experiment in Romanian Art since 1960, SCCA, Bucarest, 1997, pp.30-41.

 

2         Statutul său de „straniu peregrin” îmi evocă cumva clipul de mare impact şi efect al lui Moby, In this World (2002), în care nişte fiinţe abia văzute, de mici ce erau, se catapultează de pe o îndepărtată planetă în inima New-York-ului supraaglomerat, unde încearcă să găsească o limbă comună cu acei grăbiţi şi alienaţi orăşeni. Dar, micile lor pancarde, pe care scria „Ola!”, „Hi!”, „Hello!”, rămân neobservate, ignorate şi trecute cu vederea.

 

3         Colajul original, montat de E.S. însuşi se află în colecţia mea privată.

 

4         Bucureşti, 20 iulie 1997. Dacă, prin absurd, aş fi fost un bun mânuitor al condeiului cred că aş fi început aceste rânduri (mult mai complexe atunci, evident) cu un motto: în artă performanţa programată (în general) sau spontană (fiind aproape o minune şi aceea nu prea Dumnezeiască) seamănă foarte bine cu vânzarea de indulgenţe în Evul Mediu. Istorică dar şi abulică în acealaşi timp (nefiind niciodată prea convins de astfel de filmuleţe, nu mă îndoiesc nici de carenţele lor de inerţie) o mică istorică explică aproape totul.

 

 Un om, sătean, se întoarcea noaptea acasă prin cimitir. Neatent şi în întuneric a căzut într-o groapă „proaspătă”. De vreo trei metri adâncime. După încercări zadarnice să iasă s-a liniştit hotărât să aştepte zorii. Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi în cazul  unui consătean care a căzut şi el în groapă. Acesta nu se lăsa nici în ruptul capului de intenţia lui de a ieşi. Primul, înţelept, a spus: „dacă vorbesc acum ăsta moare de inimă...” Omul rămâne om. Într-un târziu a şoptit ceva. Ce? Numai ei doi ştiu. Important este că la auzul şoapelor venite din bezna gropii, cel de-al doilea a escaladat într-o fracţiune de secundă peretele. Ditamai înălţimea!

 

Nu ştiu de ce dar mie „acţiunea ţăranului” mi se pare cea mai importantă „performanţă”. Rod al creerului, al vitalităţii, al intuiţiei, al fricii despre care am auzit că exacerbează anumite latenţe, de care habar nu ai în momentele cheie, naiba ştie? Performanţă a fost oricum. Omul a dovedit că posedă un potenţial fizic şi psihic de excepţie. Ceea ce nu trebuie totuşi uitat este că totul s-a produs datorită întâmplării. Ca mai toate lucrurile geniale dealtfel!

 

Vladi, uite pentru ce nu îmi pot numi eu obiectele sau intuiţiile sau mişcările făcute cu trupul meu performanţe. Pentru că nu am nici în clin nici în mânecă cu performanţa adevărată. Îmi aduc aminte ce sentenţios a anunţat la masă Dra. Orbulescu că a doua zi face o „performance” (În perioasa 7-16 iunie 1997 Stănculescu a participat la tabăra internaţională Carbon Art, împreună cu Caty Orbulescu – nota mea, v.b.). Sună frumos şi spectaculos, este drept dar ce am văzut a doua zi? O poveste însăilată plastic binişor, fără excese sau neprevăzuturi, în care singura performanţă care s-ar fi putut întâmpla ar fi fost dacă Paşa (e vorba de artistul Pavel Brăila – nota mea, v.b.) ar fi căzut de pe scară. Poveste cu cap şi fără coadă, sau invers, nu mai are importanţă. S-a petrecut, or să iasă nişte poze rustice cu personaje mascate dar extrem de docile şi cam atât. Pot să mă cert până şi cu Comarnescu de acolo unde este el dar eu nu pot numi aşa ceva performanţă. Cine a numit-o aşa a fost ori un grandoman ori un individ care „nu prea le are cu arta plastică”. Nu ştiu cine este, a apărut târziu termenul, şi pe mine nu mă interesau aceste lucruri pe atunci.

 

Acţiunea, da! Este altceva. Măcar are puncte comune cu ce se întâmplă undeva, într-o sală, pe ploaie, la bâlci ş.a.m.d. Eu nici pe aceasta nu o pot folosi pentru că mă aruncă şi ea dincolo de arta plastică. (Şi într-un caz şi în celălalt nu mă amestec cu arta video, unde pot, cred eu, subzista ambele chiar cu rezultate notabile). Neutralitatatea camerei este cea care le scoate din sfera plasticului pur.

 

Nici cu ceea ce se întâmplă în sport  nu pot compara performanţa. Performanţa sportivului oricât de multă transpiraţie ar lăsa să-i cadă are un procent de ordine mentală cu mai puţin de 80 % decât evadatul nostru din groapă. Dincolo de faptul că secundele pe care reuşeşte să şi le îmbunătăţească, nu pot fi numite artă niciodată. Atunci invers pentru ce s-ar putea?

 

În ce mă priveşte, motivul pentru care „evadatul” a reuşit să-şi stimuleze forţa mentală, mie îmi va lipsi cu desăvârşire la „sculpturile mele active” dacă aş îndrăzni să le numesc performanţe. Magma de unde a ţâşnit forţa sa este ţinută sub cheie de Dumnezeu, şi numai foarte puţini oameni de cultură sau ştiinţă au beneficiat de cheia acestei taine. Personal am auzit că Goethe şi-ar fi scris FAUST-ul sub imperiul unei performanţe – adică neştiind niciodată cum a scris majoritatea capitolelor, şi am mai auzit de un matematician care se trezea dimineaţa cu teoremele, scrise de el, pe masă.

 

Deci, conştiinţa faptului că gândirea necesară (în artă) pentru producerea unei performanţe nu ţi-o hotărăşte decât Dumnezeu şi asta doar când vrea EL, m-a determinat să-mi numesc lucrările făcute cu trupul meu sau al altora sculptură activă. Adică ceva ce pot ţine eu sub control tot timpul. Chiar şi aşa lucrul cu propriul tău trup este un joc de foarte multe ori inteligent şi cu volute mai mult sau mai puţin recognoscibile plastic. Iar pe de altă parte sună mai modest şi mai real implicând tot timpul mişcare corpului într-o luptă de unde trebuie să apară şi să menţină acel echilibru fragil între logică şi estetic, între povestea cu tâlc şi esteticul specific artei plastice. (...) Cu dragoste, Eugen Stănculescu.” (Scrisoare către autorul acestui text). 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article