Desigur, acestea sunt semnele clare ale primăverii! Cam timpurii, ce-i drept...

În grădină au apărut ghioceii. Indiferent ce ni se întîmplă nouă, ei tot apar. Au ritmul lor. Neabătut. 

Biodinamismul naturii e peste necazurile, nevoile, suferințele, plîngerile,disconfortul & neodihna pe care le putem pune mereu în față, ca posibilă motivație de a întîrzia, a amîna sau de a nu fi pur și simplu pe fază.

Al nostru este ipoteticul „dacă”, al naturii, pur și simplu neobositul „ESTE”.    

...o carte despre licori, duhori, lichide, pasiuni și trup, scrisă de Guido Ceronetti, a persistat în cap în orele în care m-am ocupat de strugurii culeși alaltăieri. Cei drept, roadă din acest an a fost una mai redusă decît în anii trecuți, dar eu atunci nu observam, căci se ocupa tata de ea. Cum tata nu mai e pe lume, în această toamnă mi-a revenit mie sarcina să „dispun” de rodul viței.

Ei bine, în primăvară am curățat via, ușor cam drastic, dar ea s-a primenit, a dat struguri mari, grei, unii de aproape un kg. Cîteva luni de zile niște ciorchini uriași au bucurat ochiul și au oferit hrană pentru imaginație, care e mereu accesul spre paradis.   

Aproape că eram disperat de cîți struguri am găsit pe vrejuri, pentru că este imposibil să mănînci o așa cantitate, iar să-i lași suspendați, se deteriorează și putrezesc, produc un mic dezastru biologic. Am decis că voi face must. Cules un lighean cu vîrf, și încă 5 sacoșe încărcate. Ales boabele de ciucuri, frămîntînd și strivind bobițele cu tocătorul de piure și cu mîinile apoi. Cred că multe poame au rămas întregi. Sper să le doboare procesul de fermentație, de macerație, care e o forță zdrobitoare, mistuitoare, devastatoare, vehementă, acidă și neîndurătoare. Mustul este o nouă existență a poamei. Treptat se va maturiza, și va deveni acea licoare unică, pe care o numim vin. Vinul este și rămîne un organism viu, mereu în căutarea unei identități, devenind cu timpul tot mai robustă, mai armonioasă și mai concretă. Un om liber știe ce-nseamnă un vin adevărat, un element cu adevărat divin.

Osana pentru darurile care ne vin din ceruri!  

O publicație a mea recentă, atrăgea un val de simpatie asupra troițelor basarabene, pe care eu le-am numit: icoane ale țăranilor de demult. E o evidență că multe din cele vechi s-au păstrat, dar și mai multe au dispărut, au fost distruse, mutilate etc. Este iarăși adevărat că arta troițelor nu a dispărut. Reapar diverse artefacte, care vor să fie cumva succesoarele celor de odinioară. Doar că nu se mai cioplesc din lemn sau piatră (decît în cazuri rarisime), ci se toarnă din beton. Se colorează cu vopsele stridente, inadecvate, imitînd parcă ținuta vestimentară de pe străzile orașelor de azi. Or, cîndva exista un prag vizibil între felul în care se concepea ținuta (strîmțarii) pentru morți (blajini) și cei vii. Nu-mi dau seama cum poate fi descrisă în cuvinte această distanță, acest interval, dar vizual cred că arată cam așa...ca în imaginile de mai jos.   

Desigur, eu sunt deschis oricăror forme de experiment, de înnoire, pentru îmbunătățiri și ameliorări. Dar formele artei sunt mai stabile, evoluția ei e mai rectilinie, mai abitir acest fenomen se vede în arta țărănească. Vigajul acesteia aproape că s-a șters din imaginarul contemporan, de aici anomaliile de acest fel! Această troiță am fotografiat-o recent, în Cimitirul Central din Chișinău. Nu-i vorbă că la Chișinău nu s-au conservat specimene pe care să le iei de model. Dimpotrivă. Anume în această necropolă, aflată chiar în inima orașului, am adunat material fotografic, destul pentru un album. Doar că cei de azi, nu au treabă cu trecutul, decît în măsura în care se raportează la el ca la ceva depășit, prăfuit, demodat, inigienic, prea simpluț, modest, arhaic...     

Totuși, ruptura s-a produs relativ recent, din moment ce la anul 1942 putea să apară o astfel de troiță bine lucrată și de bun gust. Pe care o poți admira și aprecia, ca și pe cele de demult, acelea care ne bucură (măcar pe unii) ca niște licurici scînteietori în bezna ignoranței... 

Aiudul este astăzi un loc aproape uitat pe harta României europene. Este în județul Alba. Conul de umbră în care a fost lăsat acesta e dat și de trecutul comunist, cu experiențele sale diabolice, îndreptate împotriva oamenilor. Iar cel mai înfricoșător lucru adie dinspre Penitenciarul Aiud, prin care au trecut peste 14.000 de suflete ale poporului român - pentru singurul motiv, că nu s-au împăcat cu noile realități socialiste. Peste 600 dintre aceștia au murit între zidurile acestui penitenciar. Dar și celor care au supraviețuit li s-a mutilat viața, destinul, cariera, familiile...astfel că existența lor a fost o continuarea a acestei recluziuni.

Se pare, că majoritatea celor care au murit în perioada 1948-1964 nici nu au morminte; osemnitele lor au fost aruncate în apele Mureșului, și în Rîpa Robilor. Rămășițele onora au fost găsite, exumate, și așezate cu grijă și credință sub capela Calvarul Aiudului. În toamna trecută Bunul Dumnezeu a rînduit să ne închinăm și noi la acele sfinte moaște.

În preajma acestui impresionant monument, care o vreme a funcționat ca schit, și care mie îmi evocă scena purtării Trupului lui Iisus de către îngeri - în Liturghia Îngerească - se înalță un impresionant așezămînt monahal, biserica purtînd hramul Înălțarea Sfintei Cruci. 

Edificiul este proiectat de arhitectul timișorean Radu Mihăilescu, și conține următoarele compartimente: Biserica mare, paraclisul capela episcopului și chiliile monahilor pe două nivele; osuarul, spații expoziționale, biblioteca, laboratorul de studii martirologice, amfiteatru, rotonda-clepsidră. Este un ansamblu grandios, impresionant, unic, care definește cel mai bine opera de maturitate maximă atît a arhitectului, dar și acelora care înțeleg și doresc să susțină opera de reconstrucție a conștiinței martirice prin Hristos, precum și a acelora care pledează și susțin refacerea temeinică a demnității noastre ca neam creștin.  

Ceea ce se dezvoltă la periferia Aiudului este o chintesență a întîlnirii binecuvîntate dintre trăirea și simțirea duhovnicească, pulsația și verva creatoare a omului, precum și dialogul acestuia cu întreaga tradiție a civilizației urbane și țărănești. Aici devine limpede pentru orice minte trează și dotată cu toate resursele discernămîntului, că anume în acest recipient se va forja viitorul spiritual autentic al poporului român. Acum e ca un vin tînăr, temerar, clocotitor, dar va veni faza înțelepțirii superioare, apoteoza înțelegerii luminate de Duhul, și nu e prea departe ziua aceea, căci Dumnezeu veghează asupra sfinților Săi, asupra celor care Îi cinstesc numele, măreția, lumea zidită prin iubire și cuvînt. Rîpa Robilor este spuzită astăzi de sfinți mărturisitori, mucenici, ostași ai lui Hristos! Miopi sunt cei ce se uită și nu văd. Sau orbi și amorțiți cu totul. 

Nu poate fi decît o continuă minune pogorîtă de la Dumnezeu, faptul că se întîmplă acolo lucruri atît de copleșitoare, rafinate și prea necesare, care sunt de fapt dincolo de putința autorului de a le descrie, de aceea am decis să mă opresc deocamdată, pentru a pune imagini, care și acestea (îmi dau seama) sunt prea vagi și neputincioase. Dar cer ajutor de la Dumnezeu, și tuturor martirilor care au pătimit pentru Hristos, să pot mărturisi cît mai multor conștiințe și persoane creștine (și nu numai!) despre lucrurile Sale indimenticabile, de nespus!             

Minunea aceasta arhitecturală și iconografică are 2 uși diferite.

Doar două.

Una principală - PORTALUL, cu eleganta pisanie lucrată în frescă de-asupra. Și una, laterală ș secundară - destinată doar preoților și slujitorilor altarului. Orfevrăria acestora a fost lucrată de sculptorul creștin Virgil Scripcariu, alături de Bogdan Popa (orfevrier) și Andrei Răileanu (sculptor).

Lui Virgil Scripcariu îi aparține și iconostasul cu un singur registru, ca-n primele veacuri creștine, realizat din lemn masiv, precum  și elegantul candelabru, lucrat tot din lemn, cu inserturi metalice. Acesta din urmă îndeplinește și funcția de suport iluministic pentru intradosul turlei bisericii - punînd în valoare Pantocratorul monumental, înconjurat de serafimi.

Amîndouă ușile, precum și iconostasul alături de candelabru - întregesc în chip împlinitor podoaba decorativă a bisericii.

ALILUIA!