Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

12 janvier 2010 2 12 /01 /janvier /2010 16:17


Cand se împlineşte un an de la confuzele şi dramaticele evenimente din 6-7 aprilie 2009, Executivul de la Chişinău, exprimat prin vocea premierului Vladimir Filat  -- doreşte sa instaleze în faţa clădirii Parlamentului un monument închinat victimelor torturii. S-au şi dat dispoziţii ministrului culturii, să înceapă lucrul la acest proiect...
 
Eu găsesc că acest monument este încă prematur a fi ridicat! Cînd vom avea un dosar complet, făcut public asupra evenimentelor tulburi din acele zile, cînd lucrurile şi circumstantele se vor clarifica, sedimenta, analiza în detaliu, cînd justiţia se va pronunţa, poate că atunci va fi oportună o discuţie asupra necesităţii unui astfel de monument de for public. Memoria masselor se ghidează adesea după instincte, patimi, nevroze, dar poate că niciodata cumpatarea şi buna-chibzuinţa nu prisosesc? Mai ales în cazul unor astfel de chestiuni delicate, precum sunt monumentele. Am spus-o şi cu ani buni în urmă, repet şi acum: riscăm să substituim unii idoli prin alţii, iar înţegerea noastră, profundă, a adevăratelor valori şi priorităţi să ne scape iremediabil.  
 
Ca să nu se ajungă iarăşi, ca de fiecare dată, la pagubosul şi contraproductivul folclor urban, care zice tînguios: dă-i, Doamne, moldoveanului mintea cea de pe urmă!
berlinmemorial

Personal aș propune umplerea întregii piațete din fața Parlamentului RM cu astfel de blocuri de beton, cu dimensiuni diferite, crescătoare/descrescătoare, după modelul structuralist al Memorialului Holocaustului de la Berlin (arh.Peter Eisenmann). Impactul este teribil, înfricoșător! Acesta ar putea fi și spațiu de comemorare, de reculegere, de meditație și de rugăciune (ca de Paștele Blajinilor, la noi, cînd lumea se adună printre mormintele celor dragi!). 
Foto: cactusbones/Flickr.com

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
7 janvier 2010 4 07 /01 /janvier /2010 11:52

De cîteva săptămîni artista vizuală Umida Akhmedova, fotografă din Uzbekistan, este persecutată de autorităţile ţării sale pentru că albumul de fotografii, Bărbaţi şi femei: de dimineaţă pînă la asfinţit,  editat cu suportul Ambasadei Elveţiei, sub egida Gender Program -- "lezează demnitatea şi calomniază poporul uzbec".  Întregul portofoliu fotografic poate fi văzut pe internet. Fiecare îşi poate da seama de calitatea şi încărcătura (şi mai ales, subversiunea!) acestor fotografii.

Mai multe organizaţii şi personalităţi artistice din întreaga lume o susţin pe artistă. Dacă găsiţi cu cale, iar posibilităţile sunt multiple -- semnaţi pentru libera exprimare a crezului artistic, acesta e un drept fără graniţe! 
umida-akhmedova
@Fotografiede Umida Akhmedova din albumul incriminat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
6 janvier 2010 3 06 /01 /janvier /2010 14:44

Un film polonez candidează la Oscar, pentru cea mai bună producţie străină: REWERS, a tînărului regizor Borys Lankosz (născut în 1973).  Este oarecum o comedie neagră. Încerc o sumară descriere a poveştii...

REWERS
Anul 1952. Varşovia.

Primele secvenţe, lucrate în negru-alb, ne arată redacţia editurii Nowina (Noutatea), şi e clar că e locul în care se "forjează" ideile bune, viitorul, sugestiile de tipul: poetul trebuie să facă un pas înapoi, pentru a putea merge înainte...
Sabina (sau Sabinka, cum îi spune mama şi bunica) este redactor la secţiunea de poezie a editurii, şi i se recomandă să aibă "grijă" de poetul Marcel Wodzicki, care are toate datele să fie un mare poet al naţiunii, cu condiţia, să mai "cizeleze asperităţile din poeziile sale". Ce cunoscut sună!

Viaţa Sabinei este anostă, subjugată, determinată de opţiunile celor două femei din preajma sa, care o tot sîcîie cu diverse propuneri de măritiş, de flirt măcar. Se "oblojeşte" cînd e tristă cu arii din opere, cu Puccini, Donicetti, şi alte delicii burgheze, devenite reacţionare şi vetuste în acea epocă. Sabina e impasibilă, aşteaptă -- probabil -- pe harap-alb-pe-un roib-alb, sau pur şi simplu, "vremuri mai bune". Jazzul o face să se simtă în apele ei. În Polonia acelei vremi se asculta jazz la greu, iar pasiunea pentru cel venit de peste Ocean era considerat o insurgenţă.  

Într-o seară fata de 30 de ani este atacată de doi idioţi, care-i sustrag poşeta...dar în acel moment apare din beznă un lungan care-i pune pe fugă pe cei doi, iar pe Sabina o conduce acasă, să fie în siguranţă.  În fiecare zi cei doi se apropie, Bronislaw se arată deosebit de galant, atent, manierat, îi aduce trandafiri, apoi dispare pentru o vreme. Iar Sabina redevine tristă...Într-o zi misteriosul bărbat îşi face apariţia în casa cuibului de burgheze (mama Sabinei înainte de război deţinea o farmacie, şi acum -- ceva aur ascuns, inslusiv o monedă de un dolar, pe care scria Liberty!). Pane Sabina se bucură, dar e şi ţinută la distanţă de o presimţire frisonantă, rece. Nezîmbitorul şi cinicul Bronislaw profită de plecarea mamei de acasă, pentru a o silui pe Sabina chiar pe masa pe care aceasta i-a servit ceaiul şi rachiul...Apoi, odată "legătura" făcută, îi propune să scrie săptămînal denunţuri despre directorul editurii la care lucrează..."să compui cîte-un poem, de-o pagină, despre directorul tău!". Lumea îi fuge Sabinei de dub picioare, mai ales că Bronislaw trece la atac -- îi aminteşte că în familia lor a fost un preot, că acum deţin aur...Bărbatul devine tot mai ofensiv, şi mai cere de băut. Fatală greşeală! Fata ştearsă şi purtătoare de ochelari retro îi prepară un decoct din proviziile farmaceutice ale maică-sii, şi îl serveşte generos pe Bronislaw. Începe delirul, ca în povestirile timpurii ale lui Vladimir Sorokin (a se reciti: «Утро снайпера», 2002, tr.rom: Dimineaţa lunetistului).

Din acest moment debutează partea dură, exact ca în Pianista lui Haneke! Fata cuminte, ascultătoare, docilă -- devine fiara neîndurătoare, bestia. Otrava funcţionează eficient, Bronislaw sucombă în chinuri lacerante, în sudori supraomeneşti -- în cîteva minute. "Leacul" a funcţionat ireproşabil. Sabina îi descoperă pistolul în buzunarul hainei, doreşte să se împuşte, consideră cercul închis, nu mai e nimic de reparat. Uciderea unui agent al statului ar fi atras fără tăgadă alte victime, efecte în lanţ...Dar venirea subită a mamei -- decide altfel, foia se întoarce, moneda are şi un revers. Faţa nevăzută se vădeşte fără crispare şi ezitare. Cadavrul lui Bronislaw este tîrît pe scările blocului, în sus, spre atelierul lui Arkadiusz, fratele Sabinei, care e pictor (pictează orori). E băgat în cadă şi pus la "macerat", în acizi! Partea cumplită e că procesul de descompunere forţată produce miasme şi evaporări infernale. Trei zile au durat acestea. Oasele rezultate -- ajung într-o cutie de vioară (sic!), şi îngropate undeva pe şantierul fundaţiei Palatului Culturii şi Ştiinţei, care tocmai se construia (în realitate -- construcţia începuse la 2 mai 1952, şi era o clonă aproape perfectă a celor 7 turnuri staliniste din Moscova, şi soră cu Casa Scînteii din Bucureşti). La moartea lui Stalin, la exact un an -- Sabina era gravidă. Femeile din familia fetei decid că pruncul trebuie păstrat. Peste ani, Sabina îi va relata fiului ei -- de Ziua Eroilor --  cînd acesta soseşte de la NY, împreună cu iubitul lui, că tatăl fusese un erou al mişcării de rezistenţă anti-comunistă! Secvenţa finală ne-o arată pe Sabina venind la poalele colosului arhitectural, simbol al stalinismului, unde aprinde o lumînare, acolo ştia bătrîna că a lăsat cîndva oasele lui Bronislaw. Cîntecul tulburător şi răscolitor, Don't let me be Misunderstood (1964), al Ninei Simone, nu putea să încheie decît apoteotic această poveste tristă, dar atît de bine pusă în pagină. Polonezii au ştiut mereu să spună coerent şi percutant o Poveste. Iar pe asta -- chiar cu vîrf de măsură. Înţelegerea ei e mai adîncă decît pare...Greşelile fatale -- sunt şi povăţuitoare. O poveste cruntă spusă în contextul unei societăţi mutilate şi mutilante.    

Dacă filmul va fi premiat, cu siguranţă distribuitorul român îl va aduce în ţară, la marele public, dacă nu -- va rămîne o referinţă doar pentru gîndacii care se hrănesc cu praful şi celuloidul filmelor...

Secvenţe din film. Galerie fotografică generoasă. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 janvier 2010 1 04 /01 /janvier /2010 20:09

ContinenteIncetosateLiteratura turcă contemporană nu sufocă apetiturile și preferințele publicului românesc, chiar dacă în ultimii ani patru romane de Orhan Pamuk au fost traduse de editura Curtea Veche. Cînd s-a ajuns la romanul Istanbul, Amintirile şi oraşul, se pare că s-a produs o sciziune, o bîlbă, și de aici încolo Pamuk va apărea la o altă editură...Între timp ne-am putut înfrupta din două scrieri semnate de Elif Shafak, doar că acestea nu s-au tradus din turcă, ci din engleză, autoarea scriind în ambele limbi, dar se pare că opera ei publicată în limba turcă nu interesează pe editorii români...

La editura Leda a apărut o nouă operă literară, romanul ATLASUL CONTINENTELOR ÎNCEȚOȘATE, în traducerea Luminiței Munteanu. E vorba de acceași autoare care ne-a dat foarte îngrijitele versiuni din opera lui Pamuk. Dar aici parcă s-a întrecut pe sine, acuratețea, acribia, și limbajul sunt elaborate și protocite la cote maxime. Revedem cum limbajul și lexicul funcționăresc al epocii pre și fanariote se perindă, renăscute și bine țesute în trama romanescă ticluită de Ihsan Oktay Anar, unde autorul este și un soi de alter ego al personajului principal, Ihsan Efendi cel Lung -- cel care pune la cale Atlasul Vidului...Pentru cineva care știe cît de cît minunata urbe de pe coastele Mării Marmara, Cornului de Aur și a Bosforului, va găsi în cartea lui Ihsan Oktay Anar o evocare a unor vremuri din amurgul celui de-al XVII-lea veac, și va constata că majoritatea toponimiilor de atunci, se regăsesc și astăzi, in situ. Evident, dacă e vorba de o ficțiune, atunci orașul trebuie să se numească Constantiniye, dar debarcaderele Karaköy, Eminönü și Üsküdar sunt tot la locul lor, cu omenirea nesfîrșită, pestriță, agitată, turmentată de tutun, opiu, vin și necontenite taclale. Narațiunea lui Ihsan Efendi cel Lung ne poartă-n lungul și de-a latul orașului, prin Galata, Tophane, Tahtelkale, Fanar, Eyüp, Kasimpașa,  Mahmutpașa, pe lîngă Moscheile: Sultan Ahmet, Bayezid, Arabă, Eminönü, Eyüp, a Sultanei Mamă etc. Oameni, evenimente, intrigi, bani, versete din Coran, isnafuri, ogeacuri, pliuri, tîlcuri pitite -- toate întregesc o arhitectură literară captivantă, fluidă, o construcție amăgitoare, stratificată, evanescentă, și care imaginează excelent un colosal context și mai multe problematici, despre putere și despre primejdiile cunoașterii, despre Vid și moarte. 

Se spune că restul scrierilor acestui autor se particularizează printr-o unitate stilistică ireproșabilă, iar schema acestui prim roman este reluată și augmentată. Sper că editura Leda va avea răbdare, interes și va depune efortul să aducă din opera Ihsan Oktay Anar măcar tot atît cît Curtea Veche ne-a oferit din cea a nobeliantului Pamuk!  Eu zic că merită. Din plin.

Lumea asta levantină, monumentală și colorată, trebuie să o cunoaștem cu de-amănuntul... 

P.S. Am mai scris despre fabulosul Istanbul aici şi acolo.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 décembre 2009 2 29 /12 /décembre /2009 14:47

Final de an primăvăratic, stare de voie bună. Soare, umbre lungi, bălți de apă precum niște oglinzi afumate.

1503938 5 1503938 10

În această atmosferă aduc spre vizionare un film poetic, un minunat documentar, făcut în anul 1973 de regizorul Ludmila Stanukinas, la studioul Lenfilm - ”Tramvaiul merge prin oraș” (Трамвай идет по городу) .

Subiectul e foarte simplu: vatmanul Ludmila Grigorovici povestește în trei secvențe (trei schimburi de lucru) traseul unei zile, a tramvaiului pe care-l condice prin superbul Leningrad / Petersburg. Un veritabul road movie al epocii sovietice, filmat cu camera ascunsă, în care eroul principal nu e transportul în comun, ci oamenii acestui oraș. Călătoria începe la ora 6.13 dimineața, și se termină după miezul nopții. Mi s-a părut minunat înserat în trama acestui film mersul anotimpurilor, vedem dincolo de geamuri toate anotimpurile, secvențe ale orașului istoric, arhitecturi, cheiuri, turle, lumini. 

Vatmanul privește prin oglinda cabinei sale în interiorul vagonului și povestește simplu, sacadat, cu drag: despre sine, despre copii săi, despre pasagerii fideli, despre afișele din oraș, despre serile petrecute la operă, la spectacolele de balet, despre salvele din zilele de sărbătoare, despre cosmetică, despre modă, despre pietoni, despre matriarhat, despre Neva, despre bunicuțele postate pe liniile de tramvai, despre ferestre, despre insulele urbei (în număr de 100), precum și despre podurile dintre ele (vreo 600 la acea dată)...se aud clopotele bisericilor. Duhul epocii, chipurile oamenilor. Ninge, plouă, e soare... E un adevărat manual de montaj, un excepțional poem ”scris” cu camera de filmat.

Pe vremea aceea stațiile se anunțau pentru pasageri, iar acest lucru mă face visător: am apucat și eu acea vreme! 

Nu în ultimul rînd se impune coloana sonoră, concepută de compozitorii V.Arzumanov și A. Knaifel.

Luni, schimbul I (orele 6.13 - 12.52)

Miercuri, schimbul II (orele 13.06 - 17.41)

Vineri, schimbul III (orele 18.30 -- 00.49) 

Vizionare plăcută și la Mulți Ani!!!

foto: secvențe din film, mai multe, aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 décembre 2009 1 21 /12 /décembre /2009 09:13


În decembrie 1989 eram la Chişinău, şi urmăream la TV locală carnagiul de pe străzile Bucureştiului, părtaş fiind la manipulările, răcnetele şi dramele care se petreceau în capitala României, şi nu numai. Nu-mi imaginam atunci că peste cîteva luni voi călca pe aceleaşi străzi şi bulevarde pe care în acele zile mureau adolescenţi, tineri de vîrsta mea, de fapt, oameni de toate categoriile sociale şi vîrstele.

Cînd am ajuns la Bucureşti unul din primele drumuri au fost la Bellu şi cimitirul martirilor din decembrie 1989. Felul în care au murit acei oameni, al căror număr a fost infinit mai mic decît de zvonea în primele zile de după lovitura de stat din 1989, va rămîne pentru totdeauna pe conştiinţa celor care au comandat şi regizat acest carnagiu. Dar cum ne raportăm noi la jertfa lor, cei rămaşi în viaţă, şi cum putem trăi cu această culpă morală, de a fi acum, la 20 de ani de la moartea lor, oameni, creştini şi cetăţeni? 

Recunosc că m-am gîndit foarte rar la ce a însemnat preţul libertăţii în care trăim, cum anume s-a obţinut aceasta. Am luat-o ca pe un dat, ca pe ceva natural, firesc, fără a pune la socoteală că ea a avut un preţ. Nu ştiu cît de conştiente sunt generaţiile născute după '90 de cele întîmplate la capătul regimului comunist, dar noi, ceilalţi, ar trebui să fim!

Poate că împuţinarea pe care o trăm astăzi, în România, e la fel de vinovată ca şi neputinţa, inactivitatea şi lipsa noastră de civism, de care am dat dovadă în aceste două decenii...Noi am "construit-o", de aceea o merităm. Nu am motive de optimism, deşi mă simt epuizat, apatic şi dezgustat. România aceea "nouă" de care se tot vorbeşte -- eu nu o văd, nici măcar la orizont, nici dincolo de acesta. Silviu Brucan a fost mai încrezător în forţele românilor, şi, se vede, cam fără temei...Ne-am păcălit singuri.

P.S. Un eşec al acestei perioade este şi existenţa unei graniţe între România şi Moldova, marcată de un gard de sârmă ghimpată, fîşii arate, porţi încuiate şi cîini de pază.  Acest hotar a fost gândit parcă pentru vecie.
 
Wolseley 700     

John Wolseley
Camel Gate, Border Track, SA/Vic
sursa:
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 décembre 2009 6 19 /12 /décembre /2009 21:06

Mâine se prăznuiește Sf.Părinte Ioan de Kronștadt

DSCN1350
”Oare nu vă simțiți în starea celui care a pierdut ceva, în starea omului care s-a pierdut? Dar în ce stă pierderea aceasta? -- Într-un lucru foarte însemnat: ați pierdut în voi ceea ce era pus în chip ființial în firea noastră, ați pierdut asemănarea cu Dumnezeu, pe care l-ați stricat, l-ați schimonosit, l-ați pângărit. Deci, căutați mai repede această drahmă pierdută.
Vrăjmașul diavolul, care a înșelat pe Adam și Eva prin pomul oprit, înșală acum pe toți oamenii cu toate împătimirile lumii și vieții -- cu mâncarea, cu băutura, cu patima desfătării trupești și celelalte patimi. Iată cît de largi sunt urmările păcatului!”
(Sfântul Ioan de Kronștadt. Spicul viu. Gânduri despre calea mîntuitoare. ed. Sophia, București, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas).

Foto:  Mugur de smochin înghețat-minune minunată, v.b. (19.12).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 décembre 2009 5 18 /12 /décembre /2009 10:21

DSCN1329

E vremea lecturii

DSCN1331
Una din cărțile care-mi reține atenția și mai ales curiozitatea este O istorie a miracolelor, de Joachim Bouflet, apărută la editura Cartier. Autorul și-a pus serios mintea cu un subiect care nu este numai, practic, inepuizabil, ci de-a dreptul -- provocator, căci toată lumea contemporană vorbește în dreapta și-n stânga de ”miracole”! ”Miracol politic”, ”miracol economic”, ”miracol medical”, ”miracolul tehnicii electronice” etc.

Autorul acestui volum este foarte familiarizat cu ideea de sfințenie în accepțiunea ei catolică, și a conceput o sumedenie de biografii de oameni proveniți din acel mediu spiritual. A scris în special despre Thérèse d'Avila, Saint-Joseph de Capistrano, Sainte Catherine de Sienne, Padre Pio ș.a. A dat lumii uimitoarea ”Encyclopédie des phénomènes Extraordinaires dans la vie mystique”, apărută în trei volume. Una din primele sale cărți se numea, oarecum programatic: ”Un signe dans le ciel. Les apparitions de la Vierge” (Grasset, 1997).

În acest volum, apărut la Editions du Seul, în luna mai 2008, se ocupă de trecerea în revistă a fenomenului miraculum, adică a mirărilor omului în fața lui Dumnezeu, din Evul Mediu până în zilele noastre. Se pare că tot epoca barocului, cu a sa exaltare până la paroxism a rațiunii a ”descărcat” până la golire semnificația medievală a cuvântului, pentru a desemna, treptat, ”incidentele vieții de zi cu zi care prezintă un caracter insolit, uimitor, prodigios, extraordinar”. 

Istoricul Joachim Bouflet restituie, cronologic, etapele miracolelor radiate din zona religiosului, cele transmise, prin Revelație, pe de o parte de Sfintele Evanghelii, iar pe de alta -- de sfinții care au crezut în acestea, și le-au proslăvit prin faptele lor jertfitoare și mărturisitoare. E foarte adevărat că epoca modernă a furnizat o imagine cumplit de bigotă, iar în zilele noastre s-a ajuns ca Evangheliile să fie percepute mai degrabă ca niște simple istorii scrise și rescrise de oameni, decît o realitate vie trăită în act, furnizoare de energii ale permanenței și permanentizării credinței. 

Provenind din sfera apologetică a Vaticanului, Bouflet aduce în primele pagini un fragment dintr-o predică a capucinului Raniero Cantalamessa, ținută în 27 ianuarie 2008: 
Aproximativ o treime din Evanghelii este consacrată vindecărilor înfăptuite de Iisus în cursul scurtei perioade a vieții sale publice. Este imposibil să afci abstracție de aceste miracole sau să le dai o explicație naturală, fără a răvăși întreaga Evanghelie, făcându-o de neînțeles”. Dacă aceasta este poziția Bisericii, cum se raportează la ea semenii noștri, cum reacționează la ”misterele” produse în diverse locuri ale lumii, la aparițiile de-o clipă, sau mai multe, ale Maicii Domnului, la lacrimile apărute pe icoane, la moaștele minunat-mirositoare, izvorâtoare de mir? În carte sunt aduse numeroase exemple de sfințenie, și de dovezi că ”sfințenia este însoțită adeseori de fenomene luminoase, de miracole” (Olivier Clément). Se analizează apariția Luminii Sfinte de la Ierusalim, care este un însemn divin la care și cei de azi asistă în fiecare an, de praznicul Învierii Domnului. 

Interesant de consemnat că fenomenul convertirilor de la alte religii la catolicism biserica îl va considera drept miracol, cea a Sfântului Pavel fiind cheia de boltă a fenomenului...mai aproape de noi, se aduce exemplul iudeului Alphonse Ratisbonne, căruia i s-a arătat Fecioara Maria, pe 20 ianurie 1842, iar pe 31 ianuarie a anului următor, acesta primește taina botezului uimind pe teologii vremii prin cunoștințele sale a misteriilor catolicismului, iar cardinalul vicar al Romei, monseniorul Patrizzi, în numele Papei Grigorie al XVI-lea recunoaște caracterul miraculos al acestei convertiri.
Autorul mai arată cum în ostiile împărtășaniei își face apariția imaginea lui Hristos, în chipul Sfintei Inimi. De altfel, din câte-mi amintesc, și în scrierile anumitor duhovnici ortodocși există mărturii similare, care vorbesc despre Viața din sfântul potir, care pulsează în timpul împărtășaniei...ca o pregustare a vieții celei veșnice.

Nu cred că miracolele și arătările miraculoase au o frecvență mai mare în secolul XX -- iar autorul aduce multe mărturii din vremea recentă -- doar că gradul ridicat de observație și difuzarea mai largă și mai penetrantă a informației au făcut ca despre acestea să se vorbească pe o arie mai largă. În trecut dinamica credinței era circumscrisă unor teritorii insulare. După ce analizează mai multe paralele dintre sfinții răsăriteni și cei din Occident, autorul conchide: ”Sfinții ortodocși au un raport mult mai destins, mai natural, cu miracolul decât marile noastre modele de sfințenie...această familiaritate deliberată cu supranaturalul nu se întâlnește niciodată în Occident, cu excepția, poate a câteva (corect=”a câtorva”, n.mea) figuri de preoți charismatici, confruntați în misiunea lor cu sărăcia materială și spirituală a populației, care, până de curând marginalizată de disprețul intelectualilor și al celor bogați, caută, în preajma acestor oameni ai lui Dumnezeu, alinare, consolare sau măcar puțină considerație”. 

Autorul nostru trece și oceanul și ne informează despre vindecătorii din America latină, dar și despre credințele populare, ocultând, se înțelege, ”binefacerile” comise de primii descălecători europeni ai acelor tărâmuri, numeroase fapte reprobabile, săvârșite tot în numele Domnului...zidind un ”catolicism instituțional”, opus oarecum religiilor populare existente de secole acolo. Grefa aceasta nu a prea reușit. Totuși, în umbra acestui catolicism și-au făcut apariția acele sante vive, care contribuie la contracararea falselor mistice, izvorâte din seva ocultismului local. Pe bună dreptate Joachim Bouflet aduce în discuție numeroasele manifestări sectare care au invadat lumea, care vorbesc în numele creștinismului, dar care nu au nicio tangență spirituală cu acesta. Miracolul devine un pretext al sectarismului epidemic, adaogă autorul, este canalul prin care se seamănă deriva și tulburarea minților, aș completa eu.

În finalul acestor fugare însemnări -- cartea despre care vorbesc merită pagini mai multe și considerabil mai consistente -- doresc să aduc în discuție soarta unui tablou care o reprezintă pe Sfânta Thérese de Lisieux, găsit, în chip pretins miraculos în România. Despre sinuozitățile acestei povești se poate citi cu de-amănuntul în eseul Misterul Sfintei Tereza cu trandafiri, scris de Adriana Bittel, cu câțiva ani în urmă. Am fost printre cei care au văzut și expertizat tabloul, deci știu din sursă primară datele problemei. Și pot spune acum că familia B. (deținătoarea operei) din Bacău nu are originalul desenului semnat de Céline, sora Sfântei Thérese de Lisieux, deși miracolele făcute de acel chip desenat pot fi adevărate. Miracolele sunt peste tot, dar trebuie să fim prudenți, spre a nu ne sminti. 

Despre cum să deosebim și să încercăm să pricepem mai cu finețe adevăratele miracole mesianice, taumaturgice și sfințitoare sau doar drept-măritoare, de întruchipările și prefacerile înșelătoare provenite din obscurantism, șarlatanism, sectarism magie și ”pseudoputerile oculte ale persoanei” --  această carte magistral scrisă de istoricul Joachim Bouflet.

Acum, în preajma Epifaniei Domnului, găsesc cu cale să o recomand cu multă căldură și plăcere! 

Cartea a apărut în colecția Cartier Istoric, în traducerea Gabrielei Șiclovan, mai 2009, 313 pag.

****
Foto: v.b. [17.12.09]                
 

           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 décembre 2009 5 11 /12 /décembre /2009 09:28

Ghereta transport public
Unii se pot lăuda cu altfel de vestigii, chişinăuienii au aceste imagini de mobilier urban, aflate in situ imediat după al II-lea război mondial. Era o gheretă a transportului public, un dispecerat de la statia terminus. Nu-mi pot da seama care anume, dar privindu-o atent nu prim-planul mi-a atras atenţia, ci mai ales personajul feminin cu sarsanale în mînă, şi un cos la subsuoară privind curioasă spre cel care fotografiază, e cel mai activ punctum al compoziţiei. Nu pozează precum funcţionarii de la transporturi, dar rămîne în istorie prin expresia corpului său, căci fotografiatul era încă o ciudăţenie...un act ieşit din obişnuinţa cotidianului. Şi asta la mai bine de secol de la inventarea tehnicii dagherotipe! Citeam undeva că marile puteri vor rămîne în posteritate tocmai prin numărul mare de material filmat & fotografiat, în detrimentul celor care nu au nici putere nici imagine. E valabil şi în cazul unui oraş precum este Chişinăul, care conservă un număr infinit de mic de vestigii iconografice, mai ales că înfăţişarea lui s'a schimbat dramatic în secolului XX, metamorfoze provocate pe de o parte de distrugerile masive din perioada celui de-al II război european, iar pe de alta, de neputinţele, incompetenţele, nesăbuinţele şi rău-voinţele ultimelor două decenii. Acestea din urmă, au profitat tocmai de acest vid informaţional, ştiindu-se limpede faptul că nu poţi demonstra nicio crimă, fără a produce dovezi şi a aduce mărturii irefutabile. Or, dacă acestea lipsesc -- orice e cu putinţă... 
Îmi place enorm această secvenţă fotografică nu pentru ce arată, ci în mod esenţial, prin ce nu şi-a propus să îmbălsămeze, ce nu şi-a asumat fotograful: timpul, prin ceasul cocoţat în stîlpul de electricitate, şi aspectul omului de rînd, simplu, venit de la sat. Orăşeanca e întoarsă cu spatele la cameră, are pantofi albi şi ţine o poşetă, avînd capul descoperit. Tocmai convieţuirile acestea fac sensul fotografiei. O încarcă de fabulă, tîlcuri, posibile interpretări. Timpul şi civilizaţia pot trece neatins pe lîngă om, dacă astea nu au treabă cu sufletul său. Sufletul e mereu în altă parte. Iar fotografia încă nu a învăţat să-l prindă. Alb/negru sau color -- tot îi scapă... fotografia e doar  o "oglindă a memoriei" (Rosalind Krauss).      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
9 décembre 2009 3 09 /12 /décembre /2009 13:03
Auzisem de numele lui Viktor Pinchuk încă pe la finele anilor'90, de la anumiţi amici & pictori din Odessa şi Kiev, era deja la vremea aceea cumpărător de artă, de fapt, le dădea o pită tinerilor care cutezau în acel timp şi în acele locuri să se ambiţioneze să facă artă contemporană. Unii se întrebau cum a făcut ăsta banii, alţii se mulţumeau doar să-l convingă să cumpere, să se ştie că au lucrări în colecţia lui. Aflu acum că prin fundaţia sa Pinchuk a instituit un premiu barosan, care va primi aplicaţii din ianuarie a anului viitor
M'a amuzat foarte tare contingentul juriului, dragul de el! Se poate admira tot în trimiterea mea...

Cred că şi tinerii artişti de sub 35 de ani de la noi ar trebui să încerce să aplice pentru acest premiu, căci, cine ştie de unde sare iepurele. Până la urmă, banii nu au miros. Iar că Pinchuk ştie să facă evenimente nu se îndoieşte nimeni, căci a reuşit să-l aducă pe Damien Hirst la Kiev, pentru a-i înmâna premiul naţional pentru artă, instituit tot de el, câştigătorului din acest an, pictorul Artiom Volokitin (care a încasat $ 12.500). Sper să nu fi venit succesul prea devreme pentru acest tânăr, născut în 1981?

Vreau să cred în arta românească.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article