Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 janvier 2010 3 27 /01 /janvier /2010 22:17
DSC05217Pe str. Baia de Fier, în spatele magazinului (fost) Cocor, s-a păstrat această intervenție publicitară, interbelică -- care a supraviețuit multor case, hăcuite din zona istorică a Bucureștiului, în ultimii ani!

Şi o casă dispărută din preajma Grădinii Icoanei, în Piaţa Gheorghe Cantacuzino, casa de la nr. 1 a străzii General Eremia Grigorescu. Este imobilul cu un singur cat, din extrema dreaptă a imaginii. Casa a fost demolată într-o singură zi, la începutul acestei ierni.  
DSC01288
Fotografii: Vladimir Bulat
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 janvier 2010 2 26 /01 /janvier /2010 10:31

În epoca modernă o referinţă mai amplă la Hypathia (370-415), prima femeie savant a lumii păgîne* crepusculare, o datorăm britanicului Charles Kingsley ("Hypatia",1853), iar puţin mai devreme, poetului francez, Charles-Marie-René Leconte de Lisle, care i-a dedicat un poem cu acelaşi nume (1847). Interesant de consemnat că aducerea în actualitate a acestei figuri se datorează raţionalismului filosofic englez, prin gînditorul John Toland, ca instrument în lupta anti-catolică...
Numele acestei savante de la hotarul dintre secolele IV-V apare în diverse dispute şi consemnări istorice, dar şi în mişcările feministe, în veacul XX, în repetate rînduri. Recent, în spaţiul cultural europeană au apărut două scrieri de beletristică istorică: Ipazia, scienziata alessandrina (2004) de Adriano Petta şi Hypatia y la eternidad (2009) de Ramon Galí.

Mateo Gil este autorul unui scenariu care a stat, alături de regizorul spaniol Alejandro Amenábar (au mai lucrat împreună la Mar adentro, 2004), la baza realizării filmului, denumit în engleză AGORA. Dealtfel acest titlu nu trebuie tradus în nicio limbă, el desemnînd exact ceea ce arată: άγορά!

agora1
Cu atît mai surprinzătoare devine povestea pusă în scenă de Alejandro Amenábar cu cît personajul principal din film nu este personajul istoric al Hypathiei, ci foarte tendenţioasa arătare a luptei sîngeroase şi fratricide pînă la urmă, dintre creştini şi cei nebotezaţi încă. Avem ca la război două tabere, pe de o parte, cărturarii, rafinaţi, culţi, scrutători atenţi ai cerului, petrecîndu-şi viaţa între scrierile şi ideile lui Platon, Ptolemeu şi Aristotel, iar întreaga cultură a Antichităţii o aveau la dispoziţie, prin Biblioteca alexandrină; pe de alta -- creştinii, primii dintre cei care au crezut în Hristos-Domnul: gloata întunecată, murdari, hidoşi, nespălaţi, urduroşi şi violenţi. Şi mai presus de orice: mulţi! Asta este lumea descrisă de film, de la anul 391, gloata care asedia Agora din Alexandria, unul din cele mai importante oraşe ale lumii de atunci... Gloata pătrundea în "sfînta-sfintelor" lumii antice: moştenirea scrisă a Antichităţii era stocată în papirusuri şi rotulusuri, însumînd practic tot ce a creat omul de la căderea lui Adam** din Rai...pentru a o distruge. Însă, în realitate, lumea asta a "gloatei" arătate de Agora, deja aparţinea unei atmosfere spirituale care a pus bazele dogmatice şi canonice ale Ortodoxiei, după cele 2 Concilii Ecumenice (în 325 şi 381), e o lume care nu mai avea nevoie de violenţă, de barbarie, pentru a se impune, căci cîştigase deja statutul de religie dominantă. Împăratul Theodosios I proclamase Ortodoxia ca religie oficială în statul roman, în 28 februarie 380, prin Edictul de la Thessalonic. Roma şi Alexandria triumfau, lumea veche apunea, treptat. De aceea e cu atît mai caraghios să vezi cum ura creştinilor se dezlănţuie, orbeşte şi pătimaş, faţă de învăţaţii şi cărturarii aparţinînd anticei culturi, cu atît mai mult cu cît este de notorietate că majoritatea ierarhilor şi doctorilor bisericii erau emulii acestora...Creştinismul nu a făcut tabula rasa. El s-a grefat pe tradiţia veche, a armonizat Vechiul Legămînt cu cel Nou. A făurit şi educat o lume nouă. Dar cum îi vedem pe primii conducători ai creştinilor în acest film? Monahul Ammonius***este de fapt un fakir care merge pe cărbuni încinşi, e persiflator, zburdalnic, spunînd celor din jur că pe el Dumnezeu îl apără de foc, iar patriarhul Chiril, îşi apropriază demonstrativ statututul de întîi-stătător al bisericii, prin însuşirea inelului şi a mitrei luate de la predecesorul său, Theophilus I, adormit în Domnul la 412, deşi prin tradiţie aici primul care a purtat acest titlu a fost Evanghelistul Marcu (43-63), deci devine evident că aşa samovolnicie nu putea avea loc. Pentru oricine are o cultură teologică ştie că transmiterea harului nu se face prin inel, ca în basme, ci prin taina hirotoniei (sau a hirotesiei, de la gr."heiro"= mînă, şi  "heir" sau "teino" = a întinde, a desfăşura, a lungi, înseamnă intinderea mîinii), adică prin transmirea harului apostolic, lăsat de Hristos ucenicilor săi -- mijloc prescris şi elaborat de canoanele bisericii  şi mai presus de Evanghelii, Epistolele Apostolului Pavel, şi de numeroase alte surse primare. Astfel încît se vede limpede că există o continuitate a lucrării harului în lume, primit şi transmis chiar de la Mîntuitorul. Sunt o sumedenie de detalii care nu arată aşa, cum se prezintă în fapt. Transformarea templelor păgîneşti în ocoale pentru animale şi orătănii -- m-a făcut să rîd din inimă, abrupt...Cît de defazat şi nenuanţat poate "vedea" lumea de astăzi chipul creştinilor copţi!  Fără orice ambiguitate ni se spune: cît de demni de milă sunt...E un pas pînă la proclamarea oricărui musulman -- terorist! Întîmplător?  

Filmul AGORA este în esenţă o ilustraţie a cărţii lui Ramon Galí şi, probabil, societatea de consum le promovează pe ambele, la pachet. Trebuie să ne aşteptăm la traducerea cărţii spaniole? De fapt, filmul reprezintă o summa a tuturor locurilor comune venite şi servite din beletristica istorică din ultimele două veacuri, şi îi lipseşte, în umila mea opinie, delicateţea şi supleţea necesare abordării unui astfel de subiect. Fireşte, orice analiză a unei astfel de opere conţine în sine posibilitatea unei critici pro domo, şi nu exclude, la rigoare, nici pasiunile şi nici dezavuarea. Totuşi, trebuie să salutăm apariţia unor astfel de piste de dialog, într-o lume care nu mai chestionează, ci doar afrimă şi afişează! E minunat că a făcut acest lucru anume Alejandro Amenábar, căci mi se înspăimîntă gîndul, meditînd la cîte "avatare" ar fi ieşit din povestea cu pricina, dacă se apuca de ea unul ca James Cameron. Rachel Weisz  a fost însă sclipitoare în rolul Hypathiei neprihănite. Totuşi, poate nu e la fel de diafană ca-n filmul Fontain al lui Darren Aronofsky.
_______________________  
*    Folosesc aici termenul de păgîn în sensul său academic, de "ne-creştin". 
**  Cred că nu e cazul să mă opresc asupra faptului că întreaga lume antică era priapică şi falusocratică, şi că trebuia să vină creştinismul, cu al său cult marial, ca femeia să devină egala bărbatului. Chiar şi Hypathia îşi datorează, implicit, emanciparea intelectuală, în această atmosferă, lumii care re-descoperă femeia mai mult decît mamă şi consoartă...În 431 se stabileşte definitiv cultul Maicii Domnului ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu.
*** este foarte interesantă aducerea în prim plan a acestui nevoitor al deşertului egiptean, căci se spune, diavolul l-a ispitit tocmai printr-o femeie, pe care el a reuşit prin puterea credinţei sale să o convertească la dreapta credinţă; iar în subtext -- în contrast cu acel exemplu --, "diabolica" Hypathia a refuzat să facă acelaşi lucru, s-a lăsat batjocorită şi omorîtă de radicaliştii copţi.

În imagine -- secvenţă din filmul AGORA.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 janvier 2010 1 25 /01 /janvier /2010 10:56

În foarte gerosul decembrie al lui 1955 poetul Nâzım Hikmet  [naːˈzɯm hicˈmɛt], o întîlnea pe tînăra Vera Tuleakova, proaspăt angajată la studioul de filme animate “Союзмультфильм”, după ce aceasta a terminat studiile de scenaristică la Moscova. El era stabilit în capitala sovietică încă din 1951, după 17 ani de detenţie politică în ţara sa, Turcia. Era faimos, influent, frumos şi cu mare trecere la femei. Vera lucra la un film de animaţie după o poveste albaneză, dar nimeni din echipă nu avea habar cum arată acea ţară, cum sunt oamenii, cum se îmbracă, în ce fel arată un interior de casă albaneză etc. Cineva dintre colegi propusese, mai în glumă, mai în serios, că fie contactat Nazım Hikmet, argumentînd că dacă turcii tot au dominat secole la rînd acea ţară, au şi învăţat despre ea cîte ceva...Astfel, Vera ajunge acasă la Hikmet, iar acesta s-a oferit cu multă bucurie şi solicitudine să le facă cîteva schiţe în creion despre Albania... Se ştie că pe lângă darul scriitoricesc şi poetic, Nazım Hikmet ştia să deseneze. În memoriile scrise de Vera Tuleakova, devenită după căsătoria cu poetul şi Hikmet, se găsesc destule referinţe despre pictori, sculptori şi scenografi, iar memorarea lui Ibrahim Balaban -- ţăranul poet nimerit în puşcăria din Bursa, în aceeaşi celulă cu Hikmet, pe care poetul l-a îndemnat să picteze -- este plină de duioşie şi emoţie...

 Vera Tuleakova a stat alături de poet pînă la moartea acestuia, pînă în ianuarie a anului 1963. După moartea lui scrie acest Ultim dialog cu Nazım, apărut în Turcia în cîteva rînduri, şi acum pentru prima oară în Rusia (2009).

Kitap turc    ultima convorbire cu nazim
Cam un sfert, din cartea de 400 de pagini, este disponibil în colecţia revistei
Octeabri, nr. 8/2007. Autoarea îşi aminteşte exact momentul şi contextul în care cei doi au devenit mai mult decît colaboratori; Nazım a cerut spre vizionare, după ce devenise un "de-al casei" în studiourile filmelor de animaţie pentru copii, filmul clasic Les enfants du paradis, al lui Marcel Carne (1945); ambii îl descoperă pe fabulosul actor Jean Louis Barrault, şi prin el, dragostea fierbinte, pasională, disperată. 

Vera accentuează în repetate rînduri romantismul incurabil şi debordant al lui Nazım, care se grăbea ajungînd la Moscova să-l întălnească pe Meyerhold, neştiind că acesta fusese împuşcat, şi nu ştia nimic încă despre faţa hîdă a stalinismului crepuscular; s-a avîntat să-l apere pe Zoşenko, să-i ia sub aripă pe mai mulţi poeţi ai vremii: Jaroslav Smeleakov, Nikolai Glazkov, Muza Pavlova ş.a.  Cu Zoşenko, pe care-l întîlneşte la Leningrad, petrece o noapte întreagă, şi apoi o parte din ziua următoare, iar prin intermediul lui pricepe multe din lumea sovietică în care se autoexilase; înţelege şi soarta mizeră a lui Zoşenko însuşi, devenit un renegat al sistemului, după celebrele filipice ale lui Jdanov, din 1946! Totuşi, Nazım îi reproşează faptul că a publicat în 1934 o povestire în culegerea literară dedicată construirii Canalului Baltika-Belomor (1931-1933), un imens şantier unde lucrau sute de mii de deţinuţi din închisorile staliniste, culegere apărută sub redacţiunea lui Maxim Gorky. Devine clar din discuţia lor că nimeni nu avea încotro... Dar de la rîndurile finale ale povestirii sale i se vor trage şi toate pătimirile; disgraţia totală i-a adus-o lui Zoşenko această propoziţie: "Vreau să trăiesc într-o ţară în care uşile să nu se încuie niciodată cu lacătul, şi în care se vor fi uitat cuvintele triste: furt, hoţ, omor". 

Anii de după moartea lui Stalin se preschimbă în părelnică speranţă. Începuse "dezgheţul" ("оттепель", după inspiratul termen al lui Ilya G.Ehrenburg, care a dat acest titlu unei povestiri). Pablo Neruda aflat şi el la Moscova îl duce pe Nazım la sculptorul catalan Alberto Sancez Perez (1895-1962), rezident şi acesta în capitala sovietică într-un deplin anonimat, cu familia, încă din 1938...Chiar din anul sosirii sale la Moscova Hikmet îi achiziţionase două picturi. Dar uitase numele autorului. Dealtfel, Hikmet cumpăra multă artă, şi mai ales de la acei artişti care nu aveau deloc şanse să-şi vîndă opera; a fost alături de "formaliştii", "abstracţioniştii" şi "individualiştii" în materie de artă, considerînd că greşelile şi autoritarismul lui Stalin nu mai trebuie să se repete niciodată...Tocmai de aceea, aflat în iarna lui 1962 la Paris, a receptat dureros şi alergic furia bezmetică a lui Hruşciov la adresa expoziţiei de artă modernistă de la Manej, precum şi atacurile la adresa lui Andrei Voznesensky. Hikmet îi spunea soţiei: "Nu înţeleg de ce un om neinstruit poate vorbi fără drept la apel şi atît de rudimentar despre popuşoi, arhitectură, despre limba rusă, pictură şi poezie! De ce Hrusciov îşi poate impune gustul său primitiv oamenilor de cultură, iar prin ei -- unui întreg popor. De ce un singur om le hotărăşte pe toate!"

Cu scriitorul Fadeev şi Mitropolitul Nikolai [Iaruşkevici] (1892—1961), au în trei o lungă şi doctă discuţie despre tragediile lui Shakespeare şi despre dimensiunea morală a suicidului, provocată cumva de Fadeev... anticipînd ceea ce urma să se întîmple în 1956. Fadeev se sinucide la vila sa de la Peredlkino, după ce observă că este urmărit, şi nu mai suportă statutul său duplicitar

Nazım Hikmet era un om curajos, citise romanul
Doctor Jivago, cînd Pasternak era hărţuit, clevetit şi urmărit, citise cartea în chiar anul apariţiei acesteia în străinătate. Nu a avut însă cutezanţa de a aduce romanul la Moscova; totuşi, vorbea deschis despre nedreptăţile ce i se fac marelui scriitor, venea chiar în Piaţa Veche, unde era sediul central al PCUS al URSS, pentru a convinge că romanul lui Pasternak nu conţine nimic duşmănos, iar poemele din finalul acestuia -- sunt de-a dreptul sclipitoare! I se dădea de înţeles acolo, că numai un om sovietic poate înţelege implicaţiile profunde ale acestei scrieri...Nenumăratele insistenţe pe lîngă Constantin Simonov -- redactorul şef al prestigioasei reviste Novyi Mir -- erau inutile, nimeni nu dorea să audă de numele celui care în 1958 primea Premiul Nobel pentru literatură, iar în 1960 avea să moară de "inimă rea"... Pe lîngă Simonov a pledat şi pentru Zoşenko, însă scriitorul leningrădean cînd a auzit de numele acestuia, a refuzat să-i lase lui Hikmet vreun manuscris.  

În 1962 Nazım şi Vera se întîlnesc la Paris cu celebrii pictori Natalia Goncharova şi Mihail Larionov, care aveau ambii cîte 80 de ani, iar după jumătate de an află că la moartea Nataliei, i s-a pus pe cap şalul primit de la Vera... Emigraţia albă rusă era încă vie la Paris, iar umanistul Nazım se simţea flatat de faptul că opera lui este cunoscută, citită şi apreciată de burghezia vechii Rusii, şi că Orientul, prin aceste rămăşiţe ale sensibilităţii burgheze, este personificat de poezia lui. Vizitează atelierul celor doi pictori, şi vede mărturiile epocii în care Goncharova lucra la celebrisimele balete concepute de Deagilev în primii ani ai secolului. Întîlnirea cu ei i-a evocat anii'20, cînd prea tînărul Hikmet făcea studii la Moscova, şi a fost un bun prilej de a medita la răsăriturile bolşevismului. În 3 iunie 1963 moare de atac cardiac, şi e înmormîntat la Moscova, la cimitirul Novodevicie.

La capătul acestor memorii, concepute pe principiul dialogului, în care autoarea Vera Tuleakova-Hikmet descrie un portret plăcut, larg şi foarte nuanţat al omului alături de care a trăit cîţiva ani minunaţi, rămîne convingerea că Nazım Hikmet a fost pe lîngă un mare poet şi dramaturg al mijlocului de secol XX, şi un mare caracter, un om care iubea fără rezerve literatura, oamenii, generozitatea, sinceritatea şi solidaritatea cu valorile autentice, şi cu cei care le promovau. Adora neţărmurit literatura rusă*. Era ca un veşnic copil, ceea ce l-a făcut să nici nu creadă -- în timpul primului său drum de la aeroport spre Moscova -- că în URSS mai există case acoperite cu stuf, şi e vizibilă atîta sărăcie...I-a luat ceva timp pînă să înţeleagă cum e cu epurările, "elementele duşmănoase", adevărul, "duşmanii poporului", minciuna generalizată, "ingineria sufletului uman" etc.  


Nu doresc să închei această prezentare fără a transcrie un poem de Nazım Hikmet:
Scrisoarea unui om izolat într-o închisoare
Azi, duminică,
Pentru prima oară m-au scos la soare.
Şi pentru întâia oară am văzut cerul atât de departe
de mine şi atât de albastru,
atât de mare; de uimire,
nemişcat am stat ca un astru.

Apoi cu pioşenie m-am aşezat în ţărână.
Mi-am sprijinit spatele de zid.
În această clipă nu doream
Nici lupta, nici libertatea, nici femeia.
Numai pământul, soarele şi eu...
Eram fericit.

Trad. Nicolae Ioana şi Nevzat M. Yusuf,
Antologie de poezie turcă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979


* în închisoare fiind, Hikmet a tradus în limba turcă epocalul roman Război şi Pace, de Lev Tolstoi.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
20 janvier 2010 3 20 /01 /janvier /2010 14:23

Inegalabilul artist Serghei Parajanov a iubit artele plastice atît de mult încît este aproape cu neputinţă de spus ce prevalează în moştenirea sa, regizorul sau pictorul...a lăsat o moştenire vizuală copleşitoare, iar printre capodopele sale se numără, fără tăgadă, şi documentarul său despre pictorul-portretist Akop Hovnatanyan (1806-1881), aparţinînd unei generaţii de pictori armeni, care au activat de-a lungul a peste două secole, XVIII-XX. Fotografia l-a pus în umbră pe acest minunat pictor-realist, dar redescoperirea lui s-a produs în anii 1920, la cîteva decenii de la moartea sa...Poate ca nimeni altul a îmbplsămat chipurile concitadinilor, a Tiflisului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iată motto-ul acestui eseu vizual: "Akop Hovnatanyan , pictor-realist, care cu forţa poetului a preamărit pe contemporanii săi". Filmul a fost realizat în 1967.

Nu rataţi, oameni buni ocazia de a vă jertfi 10 minute şi 19 secunde, pentru a vedea această bijuterie vizuală!

Bonus: un alt exerciţiu de vizualitate pură, filmul Frescele din Kiev (1966), de acelaşi Parajanov. Mă gîndeam că acest filmuleţ ar fi foarte folositor celor care practică sau îndrăgesc dansul contemporan. Ce se întîmplă în el, e preistoria genului. O părere.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 janvier 2010 2 19 /01 /janvier /2010 10:30

polonia1.benevole it2.
suedia3.brasil4.
Stufosul, devastatorul şi masivul roman al lui Jonathan Littell, intitulat Binevoitoarele, tradus şi la noi, aparut în ianuarie 2009 la RAO, a devenit un eveniment literar al deceniului peste tot în lume. Citesc acum această operă literară de 900 de pagini, dar pînă una-alta supun atenţiei următorul fapt. Cel puţin 4 ediţii: din Polonia (1.), Italia (2.), Suedia (3.), şi Brazilia (4.) au folosit ca ilustraţie de copertă reproduceri după Concetto Spaziale de Lucio Fontana. Lipsă de imaginaţie a editorilor? Export de idei plastice? Sau o vizionară vizualizare a textului lui Littell? Globalizare a graphic design-ului? Sau Lucio Fontana are o operă PLASTICĂ potrivită pentru ilustrarea dramelor şi suferinţelor din secolul XX?  E foarte adevărat că varianta FOLIO a editurii Gallimard foloseşte o reproducere după Fontana, dar asta nu însemnează implicit o invitaţie pentru cei care traduc romanul -- să le urmeze exemplul...
folio.jpg the kindly ones Dacă mă uit mai atent, observ că şi coperta ediţiei americane are o sugestie de tăietură/crestătură -- inspirată de gestica lui Fontana, doar că prin minimalismul său această copertă face oarecum irelevantă sugestia, vădită în mod limpede în cele de mai sus. Dar e clar că francezii au sugerat acest tip de ilustraţie!  E de verificat şi cronologic dacă e adevărată această filiaţie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
18 janvier 2010 1 18 /01 /janvier /2010 11:07

Acum cîteva săptămîni descopeream un artist despre care nu ştiam nimic, Remus Grecu, rezident în Stockholm. Am avut un schimb de mesaje cu el, foarte agreabil şi amical. Iar acum am decoperit că la finele anului trecut, "Agenţia Informaţiilor Culturale" (Asociaţia artei independente din Bielorusia) a publicat un lung şi extrem de pasionant interviu cu Remus, în limbile rusă şi engleză (în două părţi), din care aflăm o sumedenie de lucruri interesante legate de viaţa, creaţia, călătoriile şi problematicile acestui artist. Autorul interviului este e.s.bolshakow (Большаков Евгений). Se pot vedea acolo o sumedenie de desene şi picturi preluate de pe blogul lui Remus.
Singura mea obiecţie la acest material este că ruşii i-au ortografiat numele lui Remus aşa: Greţu. "C"-ul pentru ei, devine autormat "Ţ"!
Recomand cu căldură maximă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 janvier 2010 2 12 /01 /janvier /2010 16:17


Cand se împlineşte un an de la confuzele şi dramaticele evenimente din 6-7 aprilie 2009, Executivul de la Chişinău, exprimat prin vocea premierului Vladimir Filat  -- doreşte sa instaleze în faţa clădirii Parlamentului un monument închinat victimelor torturii. S-au şi dat dispoziţii ministrului culturii, să înceapă lucrul la acest proiect...
 
Eu găsesc că acest monument este încă prematur a fi ridicat! Cînd vom avea un dosar complet, făcut public asupra evenimentelor tulburi din acele zile, cînd lucrurile şi circumstantele se vor clarifica, sedimenta, analiza în detaliu, cînd justiţia se va pronunţa, poate că atunci va fi oportună o discuţie asupra necesităţii unui astfel de monument de for public. Memoria masselor se ghidează adesea după instincte, patimi, nevroze, dar poate că niciodata cumpatarea şi buna-chibzuinţa nu prisosesc? Mai ales în cazul unor astfel de chestiuni delicate, precum sunt monumentele. Am spus-o şi cu ani buni în urmă, repet şi acum: riscăm să substituim unii idoli prin alţii, iar înţegerea noastră, profundă, a adevăratelor valori şi priorităţi să ne scape iremediabil.  
 
Ca să nu se ajungă iarăşi, ca de fiecare dată, la pagubosul şi contraproductivul folclor urban, care zice tînguios: dă-i, Doamne, moldoveanului mintea cea de pe urmă!
berlinmemorial

Personal aș propune umplerea întregii piațete din fața Parlamentului RM cu astfel de blocuri de beton, cu dimensiuni diferite, crescătoare/descrescătoare, după modelul structuralist al Memorialului Holocaustului de la Berlin (arh.Peter Eisenmann). Impactul este teribil, înfricoșător! Acesta ar putea fi și spațiu de comemorare, de reculegere, de meditație și de rugăciune (ca de Paștele Blajinilor, la noi, cînd lumea se adună printre mormintele celor dragi!). 
Foto: cactusbones/Flickr.com

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
7 janvier 2010 4 07 /01 /janvier /2010 11:52

De cîteva săptămîni artista vizuală Umida Akhmedova, fotografă din Uzbekistan, este persecutată de autorităţile ţării sale pentru că albumul de fotografii, Bărbaţi şi femei: de dimineaţă pînă la asfinţit,  editat cu suportul Ambasadei Elveţiei, sub egida Gender Program -- "lezează demnitatea şi calomniază poporul uzbec".  Întregul portofoliu fotografic poate fi văzut pe internet. Fiecare îşi poate da seama de calitatea şi încărcătura (şi mai ales, subversiunea!) acestor fotografii.

Mai multe organizaţii şi personalităţi artistice din întreaga lume o susţin pe artistă. Dacă găsiţi cu cale, iar posibilităţile sunt multiple -- semnaţi pentru libera exprimare a crezului artistic, acesta e un drept fără graniţe! 
umida-akhmedova
@Fotografiede Umida Akhmedova din albumul incriminat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
6 janvier 2010 3 06 /01 /janvier /2010 14:44

Un film polonez candidează la Oscar, pentru cea mai bună producţie străină: REWERS, a tînărului regizor Borys Lankosz (născut în 1973).  Este oarecum o comedie neagră. Încerc o sumară descriere a poveştii...

REWERS
Anul 1952. Varşovia.

Primele secvenţe, lucrate în negru-alb, ne arată redacţia editurii Nowina (Noutatea), şi e clar că e locul în care se "forjează" ideile bune, viitorul, sugestiile de tipul: poetul trebuie să facă un pas înapoi, pentru a putea merge înainte...
Sabina (sau Sabinka, cum îi spune mama şi bunica) este redactor la secţiunea de poezie a editurii, şi i se recomandă să aibă "grijă" de poetul Marcel Wodzicki, care are toate datele să fie un mare poet al naţiunii, cu condiţia, să mai "cizeleze asperităţile din poeziile sale". Ce cunoscut sună!

Viaţa Sabinei este anostă, subjugată, determinată de opţiunile celor două femei din preajma sa, care o tot sîcîie cu diverse propuneri de măritiş, de flirt măcar. Se "oblojeşte" cînd e tristă cu arii din opere, cu Puccini, Donicetti, şi alte delicii burgheze, devenite reacţionare şi vetuste în acea epocă. Sabina e impasibilă, aşteaptă -- probabil -- pe harap-alb-pe-un roib-alb, sau pur şi simplu, "vremuri mai bune". Jazzul o face să se simtă în apele ei. În Polonia acelei vremi se asculta jazz la greu, iar pasiunea pentru cel venit de peste Ocean era considerat o insurgenţă.  

Într-o seară fata de 30 de ani este atacată de doi idioţi, care-i sustrag poşeta...dar în acel moment apare din beznă un lungan care-i pune pe fugă pe cei doi, iar pe Sabina o conduce acasă, să fie în siguranţă.  În fiecare zi cei doi se apropie, Bronislaw se arată deosebit de galant, atent, manierat, îi aduce trandafiri, apoi dispare pentru o vreme. Iar Sabina redevine tristă...Într-o zi misteriosul bărbat îşi face apariţia în casa cuibului de burgheze (mama Sabinei înainte de război deţinea o farmacie, şi acum -- ceva aur ascuns, inslusiv o monedă de un dolar, pe care scria Liberty!). Pane Sabina se bucură, dar e şi ţinută la distanţă de o presimţire frisonantă, rece. Nezîmbitorul şi cinicul Bronislaw profită de plecarea mamei de acasă, pentru a o silui pe Sabina chiar pe masa pe care aceasta i-a servit ceaiul şi rachiul...Apoi, odată "legătura" făcută, îi propune să scrie săptămînal denunţuri despre directorul editurii la care lucrează..."să compui cîte-un poem, de-o pagină, despre directorul tău!". Lumea îi fuge Sabinei de dub picioare, mai ales că Bronislaw trece la atac -- îi aminteşte că în familia lor a fost un preot, că acum deţin aur...Bărbatul devine tot mai ofensiv, şi mai cere de băut. Fatală greşeală! Fata ştearsă şi purtătoare de ochelari retro îi prepară un decoct din proviziile farmaceutice ale maică-sii, şi îl serveşte generos pe Bronislaw. Începe delirul, ca în povestirile timpurii ale lui Vladimir Sorokin (a se reciti: «Утро снайпера», 2002, tr.rom: Dimineaţa lunetistului).

Din acest moment debutează partea dură, exact ca în Pianista lui Haneke! Fata cuminte, ascultătoare, docilă -- devine fiara neîndurătoare, bestia. Otrava funcţionează eficient, Bronislaw sucombă în chinuri lacerante, în sudori supraomeneşti -- în cîteva minute. "Leacul" a funcţionat ireproşabil. Sabina îi descoperă pistolul în buzunarul hainei, doreşte să se împuşte, consideră cercul închis, nu mai e nimic de reparat. Uciderea unui agent al statului ar fi atras fără tăgadă alte victime, efecte în lanţ...Dar venirea subită a mamei -- decide altfel, foia se întoarce, moneda are şi un revers. Faţa nevăzută se vădeşte fără crispare şi ezitare. Cadavrul lui Bronislaw este tîrît pe scările blocului, în sus, spre atelierul lui Arkadiusz, fratele Sabinei, care e pictor (pictează orori). E băgat în cadă şi pus la "macerat", în acizi! Partea cumplită e că procesul de descompunere forţată produce miasme şi evaporări infernale. Trei zile au durat acestea. Oasele rezultate -- ajung într-o cutie de vioară (sic!), şi îngropate undeva pe şantierul fundaţiei Palatului Culturii şi Ştiinţei, care tocmai se construia (în realitate -- construcţia începuse la 2 mai 1952, şi era o clonă aproape perfectă a celor 7 turnuri staliniste din Moscova, şi soră cu Casa Scînteii din Bucureşti). La moartea lui Stalin, la exact un an -- Sabina era gravidă. Femeile din familia fetei decid că pruncul trebuie păstrat. Peste ani, Sabina îi va relata fiului ei -- de Ziua Eroilor --  cînd acesta soseşte de la NY, împreună cu iubitul lui, că tatăl fusese un erou al mişcării de rezistenţă anti-comunistă! Secvenţa finală ne-o arată pe Sabina venind la poalele colosului arhitectural, simbol al stalinismului, unde aprinde o lumînare, acolo ştia bătrîna că a lăsat cîndva oasele lui Bronislaw. Cîntecul tulburător şi răscolitor, Don't let me be Misunderstood (1964), al Ninei Simone, nu putea să încheie decît apoteotic această poveste tristă, dar atît de bine pusă în pagină. Polonezii au ştiut mereu să spună coerent şi percutant o Poveste. Iar pe asta -- chiar cu vîrf de măsură. Înţelegerea ei e mai adîncă decît pare...Greşelile fatale -- sunt şi povăţuitoare. O poveste cruntă spusă în contextul unei societăţi mutilate şi mutilante.    

Dacă filmul va fi premiat, cu siguranţă distribuitorul român îl va aduce în ţară, la marele public, dacă nu -- va rămîne o referinţă doar pentru gîndacii care se hrănesc cu praful şi celuloidul filmelor...

Secvenţe din film. Galerie fotografică generoasă. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 janvier 2010 1 04 /01 /janvier /2010 20:09

ContinenteIncetosateLiteratura turcă contemporană nu sufocă apetiturile și preferințele publicului românesc, chiar dacă în ultimii ani patru romane de Orhan Pamuk au fost traduse de editura Curtea Veche. Cînd s-a ajuns la romanul Istanbul, Amintirile şi oraşul, se pare că s-a produs o sciziune, o bîlbă, și de aici încolo Pamuk va apărea la o altă editură...Între timp ne-am putut înfrupta din două scrieri semnate de Elif Shafak, doar că acestea nu s-au tradus din turcă, ci din engleză, autoarea scriind în ambele limbi, dar se pare că opera ei publicată în limba turcă nu interesează pe editorii români...

La editura Leda a apărut o nouă operă literară, romanul ATLASUL CONTINENTELOR ÎNCEȚOȘATE, în traducerea Luminiței Munteanu. E vorba de acceași autoare care ne-a dat foarte îngrijitele versiuni din opera lui Pamuk. Dar aici parcă s-a întrecut pe sine, acuratețea, acribia, și limbajul sunt elaborate și protocite la cote maxime. Revedem cum limbajul și lexicul funcționăresc al epocii pre și fanariote se perindă, renăscute și bine țesute în trama romanescă ticluită de Ihsan Oktay Anar, unde autorul este și un soi de alter ego al personajului principal, Ihsan Efendi cel Lung -- cel care pune la cale Atlasul Vidului...Pentru cineva care știe cît de cît minunata urbe de pe coastele Mării Marmara, Cornului de Aur și a Bosforului, va găsi în cartea lui Ihsan Oktay Anar o evocare a unor vremuri din amurgul celui de-al XVII-lea veac, și va constata că majoritatea toponimiilor de atunci, se regăsesc și astăzi, in situ. Evident, dacă e vorba de o ficțiune, atunci orașul trebuie să se numească Constantiniye, dar debarcaderele Karaköy, Eminönü și Üsküdar sunt tot la locul lor, cu omenirea nesfîrșită, pestriță, agitată, turmentată de tutun, opiu, vin și necontenite taclale. Narațiunea lui Ihsan Efendi cel Lung ne poartă-n lungul și de-a latul orașului, prin Galata, Tophane, Tahtelkale, Fanar, Eyüp, Kasimpașa,  Mahmutpașa, pe lîngă Moscheile: Sultan Ahmet, Bayezid, Arabă, Eminönü, Eyüp, a Sultanei Mamă etc. Oameni, evenimente, intrigi, bani, versete din Coran, isnafuri, ogeacuri, pliuri, tîlcuri pitite -- toate întregesc o arhitectură literară captivantă, fluidă, o construcție amăgitoare, stratificată, evanescentă, și care imaginează excelent un colosal context și mai multe problematici, despre putere și despre primejdiile cunoașterii, despre Vid și moarte. 

Se spune că restul scrierilor acestui autor se particularizează printr-o unitate stilistică ireproșabilă, iar schema acestui prim roman este reluată și augmentată. Sper că editura Leda va avea răbdare, interes și va depune efortul să aducă din opera Ihsan Oktay Anar măcar tot atît cît Curtea Veche ne-a oferit din cea a nobeliantului Pamuk!  Eu zic că merită. Din plin.

Lumea asta levantină, monumentală și colorată, trebuie să o cunoaștem cu de-amănuntul... 

P.S. Am mai scris despre fabulosul Istanbul aici şi acolo.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article