Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

10 septembre 2010 5 10 /09 /septembre /2010 17:07

DSCN3297.JPG

Ca bun gospodar ce mă consider nu am putut pleca în vacanță înainte de a culege roada viței, și a o pune la coș. Voi încerca să las boabele la stafidit, să se umple de dulceață, arome, savoare, în pivniță, la răcoare...

 

Ne revedem, ne auzim, povestim și comentăm -- în octombrie. O toamnă cît mai zemoasă, și plină de daruri bune, multe și colorate...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 septembre 2010 1 06 /09 /septembre /2010 07:54

Fiecare îşi conservă memoria ca pe un dat, sau ca pe o misiune.

DSCF0188.JPG

Voi începe prin a spune că în Bucureşti caldarîmul trăieşte, poate, ultimele zile, cel puţin în zona de nord, Herăstrău-Primăverii, unde încă se mai păstrase o "porţie" importantă din acest atribut al modernităţii. Se renunţă la el, spre a fi înlocuit cu asfalt, negru, neted şi fragil. Pot garanta că acesta nu va rezista niciodată decenii, aproape intact, cum a supravieţuit macadamul pe arterele: Beijing, Aviatorilor, Mircea Eliade, şi multele străduţe din fostul cartier al nomenclaturii comuniste...Vremuri noi cu carosabil primenit, s-ar zice, dar cîtă lume e conştientă că aşa cum ne doare sufletul pentru clădirile vechi, mostre de arhitectură bună şi reuşită a trecutului, tot astfel este şi caldarîmul -- parte din civilizaţia urbană, semn al modernizării în modernitate? Dar, renunţăm uşor.

 

Eu personal am o relaţie aproape evlavioasă cu trecutului: adun tot ce poartă patina timpului. Strîng pietre, buturugi, flori uscate, potcoave, chei, plicuri, cărţi poştale, dopuri de plută, iar mai nou şi bolovani din caldarîmul pe cale de dispariţie...Astea refac, fie şi la scară mică, civilizaţia şi amprentele trecerii omului pe acest pămînt, chiar dacă această petrecere este de scurtă durată, în raport cu veşnicia, cu mîntuirea pe care şi-o clădeşte fiecare, individual. Este memoria materială. Dar există şi o memorie spirituală, duhovnicească.

 

Am ajuns la Mănăstirea Diaconeşti în data de 29 august, ştiind de dinainte că e un loc pentru care conservarea memoriei spirituale este o prioritate absolută. Desigur, e înainte de toate un loc de rugăciune, de închinăciune, de slujire permanentă lui Dumnezeu-Unul-Născător a Toate, unde circa 40 de mirese ale Domnului se nevoiesc din greu, la poalele muntelui -- în mijlocul naturii. Dar dimpreună cu slujbele maicile mai zidesc ceva: menţin vie memoria martirilor din închisorile şi temniţele comuniste. Părintele protosinghel Amfilohie Brânză este cel care păstoreşte această minunată comunitate şi lucrare.

DSCF0282.JPG

Mănăstirea Diaconeşti a apărut pe un teren viran, în pădure, pe drumul dintre Secuime spre Moldova, în judeţul Bacău. Anul ctitoririi: 1998. Pe exterior biserica mare, de vară, este făţuită cu bîrne decojite, are un aspect rustic, tradiţional, dar care mie mi-a amintit mai degrabă de izbele ruseşti decît de arhitectura ţărănească a românilor, chiar dacă la ridicarea edificiului au muncit ţărani din părţile locului.  Altfel stau lucrurile cînd intri -- şi primeşti binecuvîntare de fotografia -- căci aspectul simplu, cu pereţii albi, cu iconostasul cioplit în lemn, şi candelabrele, aplicele şi alte recuzite, toate lucrate cu nemărginit bun gust, fac din acest edificiu un exemplu major al felului în care trebuie să arate Casa lui Dumnezeu în era prăbuşirii gustului estetic. Aici înţelegi poate mai bine decît în orice alt loc ce înseamnă sinteza dintre credinţă şi aspiraţia firească a exterioriza pentru cei din jur dimensiunea estetică a acesteia. Aici numic nu este de prisos, nimic nu lipseşte, deşi ai sentimentul unei nemărginiri. A unei pustiiri înduhovnicite, epurate de fals şi împăunări cromatice. Candelabrele, de pildă, sunt o veritabilă şi uimitoare "grafică spaţială", cu entrelacuri, vrejuri şi cruci, inspirate din miniaturile medievale sîrbeşti -- în contrast flagrant cu ce vedem, de regulă, în noile construcţii, care aspiră la etalarea grandorii, aurului, luciului şi florilor de plastic, veşnic colorate...

 

La Diaconeşti simţim o revenire la normal, la firescul lucrurilor, şi mai ales la strictul necesar, care să nu disturbe nicidecum atenţia credinciosului, a pelerinului -- prin opulenţă, strălucire consumeristă, rococo post-modern. Fiecare obiect sau recuzită îşi are funcţia, locul şi timpul. Turla cupolei permite scurgerea luminii de-asupra iconostasului din lemn ajurat în aşa fel, încît ai sentimentul binefăcător că o apă curgătoare linge grijuliu pietrele întîlnite-n cale, spre a le stransforma lent în sculpturi. Din pietre în obiecte. Nu poţi atinge astfel de valori fără credinţă, dublată de o temeinică ştiinţă. Comunitatea ortodoxă de la Diaconeşti este un veritabil laborator de studiere a tradiţiei, iconografiei, caligrafiei, psalmodiei, izvoarelor duhovniceşti, vieţilor şi faptelor sfinţilor etc. Conservarea memoriei trecutului mai îndepărtat este pliată aici pe conştientizarea dramelor creştinismului din veacul al XX-lea, cu întregul arsenal de molime care l-au secătuit, cu persecuţii, urmăriri, torturări, omoruri, duplicităţi şi harisme.     

 

DSCF0287.JPG

Şi pentru ca tabloul acestui depozitar al memoriei să fie oarecum complet, mai trebuie spus că măicuţele psalmodiază minunat, înregistrează această muzică, atît liturgică, cît şi laic-mistică: colinde, căntări bătrîneşti. Iar mai presus de orice, se roagă ca nimeni dintre cei care au suferit şi l-au mărturisit pe Hristos în vremurile noastre, în închisori şi pustie, să nu fie uitat, nici subestimat. Isihia pe care o practică aceste mirese ale Domnului, păstorite pe calea cea spinoasă de duhovnicul lor, protosinghelul Amfilohie Brânză, e cea mai bună şi potrivită formă de a vorbi despre astfel de lucruri, şi de a le proiecta în lumea cea largă a bisericii instituţionalizate, a laicatului zăpăcit.

 

DSCF0273.JPGDvera (văl de tîmplă) aceasta, din spatele uşilor împărăteşti a bisericii mari, a fost lucrată integral în atelierul mănăstirii Diaconeşti -- încă o dovadă de netăgăduit a gustului, dragostei, dibăciei şi priceperii măicuţelor de acolo. Gândul neabătut la Învierea lui Hristos însufleţeşte toate, biruieşte obstacolele, şi le le pune în bună rînduială.

 

+AMIN+  

 

1. Caldarîm la cetatea Prejmer.

2. Candelabru la Diaconeşti.

3.Vedere din pronaos, Diaconeşti.

4. Caligrafie croşetată.

 

Foto: vladimir bulat, camera digitală: FinePix HS 10.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 septembre 2010 3 01 /09 /septembre /2010 08:24

DSC06759.JPG

Parcul Tineretului din București (sector 4) trece prin grele încercări. Să fie acest cearceaf o inocentă afirmare a grijii pentru verdeață, sau o prospectare a unui spațiu pentru o viitoare extindere agresivă?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 août 2010 5 27 /08 /août /2010 09:30

pics_9.jpg

 

Poetul Joseph Brodsky spune despre Petru cel Mare că a proiectat oraşul Sankt Petersburg cu rigla, că întregul oraş e orizontal, plan, iar raportul monarhului cu spaţiul a fost acelaşi pe care-l ai atunci cînd consulţi o hartă, cînd liniile drepte te fac să te orientezi mai simplu şi mai repede. Un bun amic, scriitor şi artist, îmi scria ieri că la Sankt Petersburg pe cît e de uşor să te orientezi, pe atît sunt oamenii de interesanţi, expresivi şi pretenţioşi. Iată un contrast care m-a făcut să mă gîndesc la raportul dintre scris şi om. Am în faţă două manuscrise minunate, ambele scrise cu cerneală (cîtă lume mai scrie cu cerneală astăzi?), cel de sus este de mîna lui Osip Mandelştam, poetul-martir, asasinat în Gulagul stalinist, cel de jos -- este al Schiarhimandritului Andronic (Popovici), duhovnicul şi stareţul mănăstirii Noul Neamţ, discret şi inimos cărturar de la mijlocul secolului al XIX-lea, mutat la cele veşnice în 1892. Ambii au scris despre lumea în care au trăit şi pătimit, dar amîndoi au fost cu gîndul la Dumnezeu, şi felul în care au scris, şi cum, atestă indubitabil acest adevăr. Scrierea-cu-sine este atcumva decît scrierea pur şi simplu! Amândoi autorii şi-au jertfit viaţa, scriind despre alţii, şi pentru posteritate, dar fără a se gîndi la ea. Scrisul lor s-a prefăcut în "canal" al dialogului cu Dumnezeu, căci asta e singura Eternitate spre care trebuie să tindem. Cei doi s-au mîntuit prin scris...    

 

 

dsc00007.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2010 4 19 /08 /août /2010 16:03

DSCN0610.JPG

Succesul neașteptat al grupajului de fotografii, care au documentat călătoria noastră din toamna trecută din Albania, m-a făcut să mă găndesc foarte serios la posibilitatea de a concepe un fel de carte-obiect despre această țară plină de mister, de neprevăzut, de emoții unice. Și asta în condițiile în care, cu ani în urmă (să fie vreo 15 de atunci?), un bun amic, acum devenit funcționar în ambasada Albaniei, îmi povestea cît de greu îi va fi țării sale cînd va trebui să accepte intrarea companiei coca-cola, pentru că ”c”-ul cu care se ortografiază denumirea acestui brand, în albaneză se citește ca ”ț”, și cît de caraghios va suna numele acestei băuturi planetare. Au trecut anii. Firma cu pricina adapă cu succes neaoșii acestei minunate țări, mai mult, chiar declamă peste tot că ea ”pjesë e jetës”, adică, face parte din viață. Albania e acum o țară dinamică, în expansiune aconomică și socială, vie, care se schimbă din mers, e vizitată masiv de multă lume temerară, curioasă, exotică, excentrică. Pot afirma că Albania e o structură în plină mișcare. De modernizare, de depășire a sărăciei cumplite, angoasante, de aliniere la standardele lumii grlobalizate. Mi-a plăcut enorm această țară -- pentru că (încă, și sper pentru mai multă vreme) își aparține sieși, e mîndră de sine, e solidară cu strămoșii săi, poate...acestea sunt lucruri care contează tot mai puțin pentru restul lumii, tocmai de accea, acest ”restul lumii” vine în Albania să vadă aievea cum e să mai fii tu însuți, neancorat în păienjinișul globalizării și al transparenței totale.  

 

Și mai e și locuită de mulți aromîni. Profesorul Thede Kahl a editat (în colecția ethnophonie), la MȚR, discul Aromânii din Andon Poci. Cîntece și povestiri care, după mine, a redeschis interesul pentru această indescifrabilă țară, evident, după romanele lui Ismail Kadare...conștiința majoră a secolului XX,...și mai ales, după Generalul armatei moarte (1963), editat la noi în cîteva rînduri. 

 

Albania deja face parte din viața mea! Pentru că m-a ajutat să mă lecuiesc definitiv de prejudecăți...

 

foto: culori vii pe o terasă de la Gjirokastër.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 août 2010 1 09 /08 /août /2010 11:09

Cu greu, visător, mă despart de "serialul" despre Gărâna (deşi va mai exista încă o secvenţă), pentru a relata pe scurt călătoria la Arbanasi, din preajma oraşului Veliko Târnovo. Acesta din urmă e unul din oraşele emblematice ale Bulgariei medievale, dar şi de astăzi. Arbanasi e în proximitatea acestuia, într-o zonă premontană, pitorească. Este un sat devenit foarte atractiv, deosebit de solicitat de localnici şi străini, dat fiind că e integral pus la dispoziţia serviciilor turistice. Localitatea a moştenit un număr de cîteva zeci de case din lemn şi piatră, din secolele XVII-XVIII, aceasta fiind şi perioada de înflorire, economică şi socială, a locului. De pe la 1800 Arbanasi intră în declin, iar întregul patrimoniu construit urmează un lung proces de degradare, pustiire şi prăbuşire. Deşi majoritatea caselor vechi au fost restaurate, şi refuncţionalizate, se mai pot vedea exemple elocvente a modului în care arătau casele iniţiale, cu cornişe foarte pronunţate, cu intrări semicirculare în beci, cu ferestre verticale doar în partea superioară a casei -- amintind cumva de culele vîlcene şi olteneşti. Am fotografiat pe interior şi exterior două specimene de acest fel, una dintre ele nu şi-a păstrat decît şarpanta de lemn, şi baza din piatră parţial făţuită, de rîu. Probabil, că într-un viitor oarecare şi acestea vor avea o nouă faţă.

DSCN3120

 

Nu pot afirma că m-a convins aspectul actual al caselor, care dincolo de faptul că se prezintă cam la fel toate, diferite arătîndu-se doar dimensiunile caselor, şi numărul de deschideri ale ferestrelor, par prea lustruite şi sulemenite. Dacă analizezi cu luare aminte felul în care s-au raportat zidarii de demult la problemele planimetriei şi ale volumetriei, ajungi la concluzia că cei care au recondiţionat astăzi aceste edificii nu le prea înţelegeau limbajul, imperfecţiunea, intuiţia. În acest caz, problema trebuie pusă ca în chestiunea analizei aspectului icoanelor: cu cît sunt acestea mai patinate şi mai estompate cromatic, cu atît devin parcă mai convingătoare, mai autentice. Amprenta învechirii (cu lacune, înegrire, afumare, cariere etc.) e cea care le conferă dimensiunea confruntării cu trecerea timpului. Casele din Arbanasi sunt vechi doar pentru că se ştie că au fost vechi, că există atestări ale vîrstei lor înaintate; materialele de astăzi, inclusiv gips cartonul şi lavabila albă şi-au lăsat amprenta pe obrazul lor! Procentul de autenticitate a scăzut simţitor şi iremediabil. Profitul a devenit singura raţiune de a interveni pe monumente, în majoritatea dintre cazuri. Restaurarea e o pasăre foarte rară. Predomină: cîrpăceala, recondiţionarea, refacerea, cosmetizarea, întinerirea, substituirea etc. Cam aceleaşi lucruri le-am zărit şi în singura biserică în care am reuşit să intru, "Naşterea Domnului" (sec. XV-XVII), a cărei pictură este curăţată şi integrată de-o manieră la limita minimei rezistenţe; nu mai vorbesc de contraforţii de beton, care sprijină edificiul. Este cel puţin ciudat -- pentru un sit care este considerat rezervaţie arhitecturală. Ca să întunec şi mai mult acest peisaj al urmaşilor nerecunoscători, trebuie să pomenesc de uliţele localităţii, care erau fără îndoială, cîndva, pavate cu macadam, acum acestea sunt betonate otova, peticite cu tot soiul de materiale pe bază de ciment.

 

Biserica cu hramul Sfîntul Dimitrie, în curtea căreia am luat masa, acolo fiind un restaurant, este închisă publicului vizitator. Nicio informaţie nu ne explică acest statut. Pe geam se vede că pereţii conservă bună parte din pictura din cel de-al XIX-lea veac (asta aflăm de pe plăcuţa încastrată în zidul edificiului, în zona altarului, pe care o zăreşti doar dacă dai ocol monumentului). Diferenţa dintre case şi biserici este că cea din urmă e pe un singur nivel, întinsă pe orizontală, în general e mononavată şi are galerii laterale. De-a lungul pereţilor exteriori se observă lespezi funerare din marmoră, iar decorul acestora e oarecum repetitiv: elementele vegetale predomină (mere, rodii, struguri, liane), inscripţiile sunt în greceşte.

 

Lipsa de indicatoare face dificilă găsirea şi identificarea monumentelor, iar singurele care sunt la discreţie sunt restaurantele, hotelurile şi terasele, majoritatea lor amplasate în curţi răcoroase, îngrijite şi cochet amenajate.

DSCN3095           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 août 2010 5 06 /08 /août /2010 14:16

Ca să fiu drept: acest serial m-a cam obosit. L-aș abandona dacă nu aș avea o atitudine pragmatică față de jazz. Este domeniul care mă fortifică, cînd mă simt sleit, mă învață cînd sunt ageamiu, resimt asupră-mi efectul bitterului suedez, atunci cînd ascult jazz nordic (în special), și acest lucru nu e o figură de stil. Dar iată că secvența aceasta nu e despre vectorul scandinav, ci despre jazzul limitrof acestuia. Întâi -- despre Marcin Wasilewski Trio, pe care-l așteptam cu sufletul la gură. Cele două albume, Simple Acoustic Trio (2005) și January (2008), în care apar doar în această formulă, aveau de ce să mă încînte. Erau albume puternice, inventive, chiar dacă pe alocuri cei trei muzicieni reluau piese ale unor muzicieni de renume (Ennio Morriconi, Carla Bley, Wayne Shorter, Bjork, Tomasz Stanko etc.), pe care le interpretau și rearanjau absolut fantastic! Nu a fost și în cazul recitalului de la Gărâna...

 

DSCN2893

 

Nu am o explicație pentru slaba prestație a acestor mari profesioniști, nici nu încerc vreo una, e de domeniul altora s-o facă cu știință și persuasiune. Doresc să afirm că oricine e sortit eșecului, iar pentru a exista zile mari, trăim și zile anoste, că pasele noastre nefaste sunt succedate mereu de altele, împlinitoare, că sunt sunete divine și deopotrivă -- calpe. Toate fac parte (și) din viața și metabolismul muzicii, al interpeților deopotrivă, și de ce să fim așa trufași și să pretindem ca orice spectacol văzut și ascultat să fie obligatoriu și numaidecît un Regal

DSCN2899 

Probabil că Marcin Wasilewski e încă printre pianiștii de frunte ai Poloniei jazzistice contemporane, dar uite că de data asta s-ar putea să fi fost sub nivelul unor fabuloși pianiști precum Vladyslav Sendecki sau Leszek Mozdzer, și chiar a mai tânărului Pawel Kaczmarczyk. Chiar nu cunosc cum i-a receptat publicul de la Green Hours, din București, căci Marcin Wasilewski Trio a avut un recital și acolo, dar la Gărâna lucrurile au stat cumva altfel, regresiv.

   DSCN2927

Poate că lucrurile au evoluat în mod cert diferit în cazul quartetului condus de pianistul Wolfert Brederode, care a scos ca lider, la ECM, albumul Currents, în vara lui 2008. Muzica lor e cu atît mai căutată cu cît această casă de discuri, ECM, are năravul (longeviv deja!) să nu prea lucreze cu nume consacrate, decît cu cele pe care ea însăși le-a ”crescut” și ”cultivat” (de la Garbarek și Jarrett la Vassilis Tsabropoulos ). Desigur, suflătorul Claudio Puntin era deja o promițătoare descoperire a lui ECM, întrucît în anul 2001 a fost persoana pivotală pe albumul Ýlir, iar ceilalți membri au figurat în diverse formule pe discurile amintitei case de înregistrări, alături de Susanne Abbuehl, Bobo Stenson sau Jacob Young și Thomas Strønen...Critica de specialitate a întîmpinat cu entiziasm zelos rezultatul colaborării acestor tineri instrumentiști, iar recitalul la care am asistat a fost peste propriile așteptări. Jinduiesc să apuc să-i mai ascult cît de curînd. Poate chiar la Timișoara Jazz Festival?

DSCN2924
Claudio Puntin un excelent profesionist și un stăpînitor al bassclarinetului -- un instrument dificil, complex, cu un sunet adînc, mesmeric, clar ca ecoul munților.

DSCN2938 

Desigur că nu pot pune capăt acestor notițe fără să pomenesc antrenanta muzică adusă pe scenă de chitaristul Wolfgang Muthspiel, acompaniat la bass și tobe de frații Pichler, Mathias și Andreas. La chip și pălărie Muthspiel mi-a amintit de fantasticul violonist Alexandru Bălănesco, fără ca Wolfgang să aibă verva, imaginația și vocaliza lui Bălănesco. Dincolo de asemănări și asocieri, trio-ul însuflețit de Muthspiel a oferit un capitol de jazz autentic, incisiv, proaspăt, manierat, complex și demn de toată lauda publicului. Un interviu cu Wolfgang Muthspiel poate fi găsit aici

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
3 août 2010 2 03 /08 /août /2010 23:41

DSCN2850

Trio-ul alcătuit din Zakir Hussain (tablas, voce), Bela Fleck (banjo), Edgar Meyer (double bass) a dominat a doua seară a festivalului. Recitalul lor a durat peste două ore, durată în care rafinamentele cristaline și distilate ale muzicii au ținut publicul într-un suspans și încordare, în mrejele cărora nu puteai să nu te întrebi: ce mai poate urma după o astfel de atmosferă cu desăvărșire mesmerică! Eleganța, măiestria desăvărșită precum și repertoriul foarte bogat condimentat și aromatizat au constribuit din plin la constituirea acestei ambianțe muzicale unice, captivante, în care sunetul special al banjo-ului făcea sarea și piperul întregului concert.

DSCN2857Îmi recunosc ignoranța în cunoașterea acestui instrument cu un sunet inconfundabil, evanescent, metalic. Dar Bela Fleck se identifica cu acesta, i se ”deda” întru totul. Și grație lui voi deveni mai atent la sonoritatea acestuia. 

DSCN2855

Edgar Meyer a excelat și a încîntat publicul mai ales printr-o suită de Bach, pentru violoncel, dar intrepretată la bass parcă a avut o sonoritate de neuitat, vîscoasă, virilă și ușor tenebroasă. În rest -- a reprezentat joncțiunea atât de necesară dintre Hussain și Bela Fleck. 

DSCN2853

Evident că lumea a venit ”ca la lup” pentru muzicianul neîntrecut al tablei, cel care apărea în plină ascensiune fiind, alături de Shankar pe albumul Who's To Know, apărut în îndepărtatul an 1980! Dar nu înainte să facă parte din legendarul band Shakti, unde acta pe lângă nu mai puțin legendarul chitarist John McLaughlin (care scot 3 albume împreună, în era de glorie a band-ului, 1975-1977). Cariera de muzician a lui Zakir Hussain a culminat cu discul Making Music (ECM, 1987), unde apare ca lider de grup, secondat de Jan Garbarek,  John McLaughlin, și abisalul maestru al fluierelor indiene, Hariprasad Chaurasia. Piesa de rezistență a acelui album, care a și dat titlul întregului album, a răsunat, la Gărâna, precum o apoteoză a acestui prea minunat recital și, cel puțin în percepția mea, a avut ecoul unui sfășietor ”cîntec de lebădă”...ca pentru ultima oară. Emoție maximă, dăruire totală. Un muzician de cursă lungă, și un creator inegalabil.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
29 juillet 2010 4 29 /07 /juillet /2010 10:44

Devine tot mai limpede, Gărâna Jazz Festival este un fenomen social şi un eveniment de socializare cum puţine au mai rămas pe la noi...Asta e, poate, mai presus de muzică! Este ceva mai presus de ea, căci miile de tineri (şi nu numai!) care vin să stea în corturi, să înfrunte ploaia, frigul, ceaţa lăptosă şi adesea, foamea, nu urcă pe Semenic doar pentru muzică. E meteorologie pură în acel loc: umezeală excesivă, foşnet de conifere, promoroacă în plină vară, luna foarte specială în unele seri...Norii sunt stăpânii absoluţi ai destinelor umane, muzicale, ritmice. Pe acest fundal irezistibil -- muzica sună altfel, devine mai expresivă parcă. Lucru probat, şi nu doar o singură dată. 

DSCN2772.JPG

 

Seara minunată şi prietenoasă a zilei de joi, prima din ediţia 2010, a fost condimentată şi parfumată cu arome ritmice de neuitat, aduse din nu mai puţin montana Elveţie de către quartetul "dirijat" de Elina Duni, cîntăreaţa absolută a jazzului vocal.

DSCN2796

Forţa cu care interpretează aceasta bucăţi diamantine din folclorul albanez, grecesc, bulgăresc şi Lume, lume -- este unică în felul său. Cei trei instrumentişti o secondează discret, graţios, punînd în valoare vocea Elinei. Dar ceea ce aduc în prim-plan aceşti oameni nu mai este folclor sau monodie strămoşească, ci anume jazz contemporan, cu toate ingredientele sale. Albumul lor, Lume lume, apărut în 2010 la Meta Records este un periplu prin spaţii culturale variate, şi stiluri muzicale, un veritabil compendiu multiculturalist, cu motive şi teme pe cît de tradiţionaliste, în aceeaşi măsură de actuale. Reţeta lor? Profesionalismul, seriozitatea, delicateţea apropierii de lucrurile care cu adevărat contează în viaţă şi în artă. Poate că sună criptic şi abstract, dar pentru a limpezi cele spuse, trebuie lăsată muzica să vorbească, aceasta nu are nevoie de traducere.

  DSCN2798

 

Despre Terje Rypdal şi Miroslav Vitous, secondaţi de excelentul baterist Gerald Cleaver nu am a spune prea multe lucruri. I-am ascultat pe ambii şi la alte ediţii ale Festivalului, şi ca şi acum, m-au lăsat rece. "Experimentalismul" dodecafonic, arbitrar şi "apocaliptic" al celor doi corifei şi grei ai ECM mi se pare niţel indigest, şi prea puţin "ascultabil", dar, desigur, muzica precum şi celelalte arte se adresează fiecăruia dintre noi, în mod individual, şi ţine de gustul consumatorului. Respectul meu adresat celor care-i pot asculta şi aprecia la justa valoare pe aceşti muzicieni!

DSC06812

 

Ultima secvenţă a primei seri de Festival am ascultat-o sus, în vârful satului Gărâna, în curtea casei cu nr. 117. Era prea tîrziu să mai fi rămas în Poiana Lupului. Acest episod era rezervat formaţiei de la Timişoara, Funky Growl, care îmbină acid-jazzul cu muzica electronică, ambientală. Tinerii muzicieni (Petrică Ionuţescu -- trompetă şi clape, Gabi Almassi -- chitară, Utu Pascu -- bass, Lucian Nagy -- saxofon, Tavi Scurtu -- tobe, Alin Constantin -- platane, Daniel Dorobanţu -- visual artist) pun accentul pe improvizaţie, ritmică, polifonie şi skratching, iar prezenţa alămurilor în arhitectura instrumentaţiei aminteşte bine de mini-bandurile de altă dată, făcînd o muzică dansantă, antrenantă, numai bună pentru concerte în open air. Chiar le acord credit acestor muzicieni, care activează într-un mediu claustrofob şi ţîfnos, din toate punctele de vedere. Îl felicit pe Marius Giura pentru că i-a adus să acteze alături, adică pe aceeaşi scenă, de vedetele internaţionale!

 

Foto: Vladimir Bulat

1. "plantație” de cimbrișor.

2. Elina Duni Quartet

3. Elina Duni în recital

4. Miroslav Vitous, contrabasistul.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
27 juillet 2010 2 27 /07 /juillet /2010 23:42

DSCN2795.JPG

 Cu mai multe delicii și recitaluri minunate, Gărâna Jazz Festival a ajuns la a XIV-a ediție, și a beneficiat în acest an de o susținere financiară din partea Ministerului Culturii și Patrimoniului Cultural. Acest suport poate avea două efecte: fie festivalul va avea viață lungă dar plină de hopuri, ca și până acum, fie -- dispare, cum se spulberă numeroase inițiative demne de toată lauda. Dar vom trăi, și vom fi martori!

DSCN2868.JPG

 Publicul, ca și în anul trecut, s-a adunat numeros, disciplinat, capabil să înfrunte orice mofturi meteorologice, alături de muzicieni, dar au dat semne de  nemulțumire, în acest an, de proasta gestionare de către organizatori a factorului context și spațiu de interacțiune...noroaiele au fost mai supărătoare ca niciodată.    

DSCN3010.JPG

Sâmbătă și duminică a plouat aproape continuu...Adevăratul și devotatul public nu a abdicat, a rezistat stoic în ploaie, frig, noroi și umezeală excesivă -- de dragul muzicii! Cum a fost aceasta, cine și cum au actat -- în episodul următor.

DSCN2875.JPG

Luna a fost prezentă pe firmament doar...două zile. Apoi, cerul s-a închis, s-a înegrit și înghițit-o pentru multă vreme. Mersul ei a continuat în spatele cortinei de apă, nevăzută, discretă până la invizibil. Meteorologia muzicii a pus stăpânire preste toate.

Muzica a domnit cu ale sale, cele ale înalturilor  -- pre legea celor de nimeni știute.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article