„Poate că există un Dumnezeu al disperaţilor?”
Pentru lumea istoricilor de artă numele Onicăi Ioana Busuioceanu (1933-2008) este unul de referinţă. Nu a fost un istoric de artă propriu zis, ci o intelectuală desăvîrşită, care a dat hrană teoretică istoricilor de artă, şi istoriei ideilor. Este autoarea a 21 de traduceri de prim rang în cultura română, cărţi pe care le-a tălmăcit, adnotat, comentat şi explicat, poate ca nimeni altul. După umila mea opinie este suficient ca acest om să fi intrat definitiv în conştiinţa culturii naţionale. Dar ea a evadat din România în toamna lui 1984, într-o vreme în care nu se mai putea rămîne, în timpul îngheţului aproape desăvârşit...a plecat şi nu a mai revenit niciodată în ţară, şi de atunci despre ea nu s-a mai vorbit în spaţiul public. În luna august a lui 2007 Busuioceanu a trecut pe celălalt tărîm, al vieţii veşnice.
Numele acestui cărturar, care a fost fiica unui alt intelectual de marcă, mort şi el în exil, Alexandru Busuioceanu, revine acum – deja cînd autorul şi-a încheiat socotelile cu această lume – printr-un tulburător volum de scrisori, Dragă Walter... Scrisori către un benefăcător 1976-2006 (ed. Humanitas, Bucureşti, 2010).
Până să ne concentrăm pe densul corpus epistolar adresat profesorului şi filosofului german Walter Biemel, trebuie amintit că de numele Ioanei Busuioceanu este legată o întreagă bibliotecă de cărţi teoretice, este cea care a adus în rostirea românească din scrierile unor autori ai „secolul de aur al picturii veneţiene”, precum: Pietro Aretino, Paolo Pino, Lodovico Dolce; autori de căpătîi ai manierismului, G. Paolo Lomazzo, Federico Zuccaro; scrierile unui uriaş istoric al artei, Giovanni Pietro Bellori – unul din principalii autori ai barocului ş.a. Lista poate continua, dar nu e în intenţia noastră acest inventar. Aici mai trebuie amintit doar masivul volum al „subversivului” autor din era Renaşterii italiene, Francesco Guicciardini, omul de stat şi contemporanul lui Machiavelli. Erau vremuri stranii, într-o ţară flămîndă şi îngheţată, dar această intelectuală se ambiţiona să menţină un dialog la cote maxime cu întreaga cultură a Europei, să-şi dea mîna cu ideile şi concepţiile celor mai profunde minţi ale vechiului continent. La un deceniu după plecare în exil, Ioana Busuioceanu se întreabă într-o epistolă: „Cât va mai putea omenirea să-şi permită luxul unei culturi adevărate, care să ţină piept celei demagogice. Pe vremea cînd traduceam tratatul de filosofie al lui Dante în România comunistă, mă consideram un extravagant obiect de luc, plătit de un stat care abia îşi putea hrăni populaţia – ceea ce se întîmplă azi cu jumătate din ţările de pe glob (...) cultura de care mă ocup de o viaţă întreagă este atît de excentrică, de străină de realităţile vieţii zilnice. Mă încearcă un fel de sentiment al vinovăţiei că irosesc – foarte plăcut – timpul meu şi banii altora într-un domeniu care nu ajută cu nimic la remedierea tragediilor crescînde ale umanităţii de pretutindeni” (9 apr.1994, pag. 292). Aceste rînduri apar în răstimpul în care autoarea se integra şi se impunea încet, anevoios, dar sigur în societatea americană, lucrând până la sfârşitul zilelor sale în Biblioteca şi arhivele Institutului de Artă din cadrul trustului Getty, din Los Angeles – una din cele mai importante instituţii ştiinţifice şi muzeale din S.U.A. Din acea postură, dar şi din perspectiva nepreţuitului patrimoniu lăsat acasă, Busuioceanu meditează pe paginile unor lungi epistole asupra vieţii şi lumii de azi, asupra schimbărilor radicale care se produc pe glob, în România, dar şi în faţa ochilor. Aceste scrisori pe care le-a adresat de-a lungul a trei decenii unuia din marii filosofi ai vremurilor noastre, pe care l-a cunoscut în copilărie, la Braşov, se pot împărţi (foarte convenţional) în două mari „categorii”: pe de-o parte se acordă mult spaţiu chestiunilor personale: problemelor de sănătate, hopurilor sentimentale, financiare şi vacanţelor, iar pe de alta, în ele sunt sădite diverse meditaţii şi gînduri despre lecturi, despre lucrul fructuos în arhivele trustului, menţionarea unor întîlniri cu cei din ţară, şi nu numai. Pe ici pe colo se pot observa diverse remarci cu privire la moştenirea literară a tatălui, grija pentru ce a lăsat el, şi cum.
„Părăsirea României a fost un lucru simplu, care s-a impus de la sine, n-aveam nici o altă alternativă”, îi scrie ea, din lagărul de refugiaţi Latina din Italia, celui care o va ajuta cu sfaturi şi cu bani pe tot parcursul anilor în care Ioana s-a aflat departe de ţara natală. Aici a petrecut mai bine de jumătate de an, după care a ajuns în America, la aproape 52 de ani, timp în care trebuia să o ia de la capăt: „Eram atât de sigură, cînd am plecat, că va trebui să uit că am avut o formaţie intelectuală, ca să poit trăi, încât acum nu-mi mai dau seama ce trebuie să fac. Căci un singur lucru e clar: trebuie să am o slujbă din care să pot trăi”, menţiona în aceeaşi scrisoare (10 dec. ‚’84, pag. 30). În Italia a refuzat să rămână, deşi i se acceptase azilul politic. Italia era o ţară în care erau „îngrijorător de mulţi comunişti”. De aceea, s-a decis să traverseze oceanul, departe de cultura în care s-a format, pe care a slujit-o cu strădanie şi dăruire timp de 25 de ani, departe de prieteni şi cunoştinţe, departe de toate cele cu care era obişnuită. Singurătatea sfîşietoare, anesteziantă o împarte cu acest om – prin intermediul scrisului –, aflat dincoace de „marea apă”, stabilit la Aachen, dar mereu pe drumuri, pentru conferinţe, colocvii, seminarii, cursuri, vacanţe etc. Acesta este omul căruia, cum se exprimă autoarea, îi mulţumeşte pentru toate: „Îmi pare rău că nu cred în Dumnezeu, ca să-i pot mulţumi. În lipsa lui, toată recunoştinţa mea îţi este adresată ţie” (11.oct.1991, pag. 238). Atunci au pus la cale o întâlnire mai prelungită la Paris, dar ea s-a materializat de-abia în primăvara lui 1992, ocazie cu care s-a văzut şi cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Se pare însă că episodul parisian a fost marcat de un continuu „zbucium sufletesc”, care a făcut ca „toate întâlnirile pe care le-am avut, toate au fost făcute cu o inimă grea, pe care o simţeam ca o piatră atârnată de gât”, se destăinuie Ioana la întoarcerea în America. Tulburarea a fost atât de profundă încât ideea sinuciderii încolţise cu o vitalitate ale cărei seve nu s-au mai uscat niciodată de atunci. Această angoasă şi deprimarea erau potenţate de fiecare dată când îşi punea problema vârstei, iar în poziţia profesională se simţea clătinată sau şubrezită, când posibilitatea nereînnoirii contractului de muncă depindea de diverse împrejurări nefaste, sau (uneori) de mofturile altora...
În 1994 apare pentru prima oară discuţia despre posibilitatea de a publica aceste scrisori, o aflăm dintr-un răspuns al Ioanei către Biemel: „În principiu n-aş avea nimic împotriva publicării lor, dar ar trebui să le recitesc înainte (...) Scrisorile acestea sunt, de fapt, un jurnal intim. De aceea le-am şi păstrat. Am însă dubii în privinţa publicării lor: am ajuns treptat să cred că ceea ce gândesc eu nu interesează pe nimeni”. Că ne e întocmai aşa – o dovedeşte acest volum dens şi captivant!
Densitatea emoţiilor, a trăirilor exprimate, patosul, acurateţea cu care sunt redactate scrisorile, informaţiile din lumea arhivistică, academică, a cercetării, a lecturilor foarte eterogene şi diverse (Gore Vidal, Ted Anton, Monica Lovinescu, Fénélon, Elsa Triolet, Harry Mulish, Mihail Sebastian, Orwell ş.a.), se constituie într-un palpitant document contemporan, al unui intelectual desţărat, însingurat, dar care a rămas până la sfârşitul zilelor sale un model al demnităţii, dragostei, recunoştinţei şi al respectului faţă de oameni şi cărţi. Iar personalitatea lui Walter Biemel (născut în 1918, la Braşov) reiese, din acest „jurnal”, drept a unui înţelept subtil (de modă veche) şi a unui grabnic-ajutător la nevoile celei care i-a adresat, poate, cele mai afectuoase, empatice şi recunoscătoare scrisori din viaţa lui.
Poeta Inna Kulişova
