Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

6 août 2010 5 06 /08 /août /2010 14:16

Ca să fiu drept: acest serial m-a cam obosit. L-aș abandona dacă nu aș avea o atitudine pragmatică față de jazz. Este domeniul care mă fortifică, cînd mă simt sleit, mă învață cînd sunt ageamiu, resimt asupră-mi efectul bitterului suedez, atunci cînd ascult jazz nordic (în special), și acest lucru nu e o figură de stil. Dar iată că secvența aceasta nu e despre vectorul scandinav, ci despre jazzul limitrof acestuia. Întâi -- despre Marcin Wasilewski Trio, pe care-l așteptam cu sufletul la gură. Cele două albume, Simple Acoustic Trio (2005) și January (2008), în care apar doar în această formulă, aveau de ce să mă încînte. Erau albume puternice, inventive, chiar dacă pe alocuri cei trei muzicieni reluau piese ale unor muzicieni de renume (Ennio Morriconi, Carla Bley, Wayne Shorter, Bjork, Tomasz Stanko etc.), pe care le interpretau și rearanjau absolut fantastic! Nu a fost și în cazul recitalului de la Gărâna...

 

DSCN2893

 

Nu am o explicație pentru slaba prestație a acestor mari profesioniști, nici nu încerc vreo una, e de domeniul altora s-o facă cu știință și persuasiune. Doresc să afirm că oricine e sortit eșecului, iar pentru a exista zile mari, trăim și zile anoste, că pasele noastre nefaste sunt succedate mereu de altele, împlinitoare, că sunt sunete divine și deopotrivă -- calpe. Toate fac parte (și) din viața și metabolismul muzicii, al interpeților deopotrivă, și de ce să fim așa trufași și să pretindem ca orice spectacol văzut și ascultat să fie obligatoriu și numaidecît un Regal

DSCN2899 

Probabil că Marcin Wasilewski e încă printre pianiștii de frunte ai Poloniei jazzistice contemporane, dar uite că de data asta s-ar putea să fi fost sub nivelul unor fabuloși pianiști precum Vladyslav Sendecki sau Leszek Mozdzer, și chiar a mai tânărului Pawel Kaczmarczyk. Chiar nu cunosc cum i-a receptat publicul de la Green Hours, din București, căci Marcin Wasilewski Trio a avut un recital și acolo, dar la Gărâna lucrurile au stat cumva altfel, regresiv.

   DSCN2927

Poate că lucrurile au evoluat în mod cert diferit în cazul quartetului condus de pianistul Wolfert Brederode, care a scos ca lider, la ECM, albumul Currents, în vara lui 2008. Muzica lor e cu atît mai căutată cu cît această casă de discuri, ECM, are năravul (longeviv deja!) să nu prea lucreze cu nume consacrate, decît cu cele pe care ea însăși le-a ”crescut” și ”cultivat” (de la Garbarek și Jarrett la Vassilis Tsabropoulos ). Desigur, suflătorul Claudio Puntin era deja o promițătoare descoperire a lui ECM, întrucît în anul 2001 a fost persoana pivotală pe albumul Ýlir, iar ceilalți membri au figurat în diverse formule pe discurile amintitei case de înregistrări, alături de Susanne Abbuehl, Bobo Stenson sau Jacob Young și Thomas Strønen...Critica de specialitate a întîmpinat cu entiziasm zelos rezultatul colaborării acestor tineri instrumentiști, iar recitalul la care am asistat a fost peste propriile așteptări. Jinduiesc să apuc să-i mai ascult cît de curînd. Poate chiar la Timișoara Jazz Festival?

DSCN2924
Claudio Puntin un excelent profesionist și un stăpînitor al bassclarinetului -- un instrument dificil, complex, cu un sunet adînc, mesmeric, clar ca ecoul munților.

DSCN2938 

Desigur că nu pot pune capăt acestor notițe fără să pomenesc antrenanta muzică adusă pe scenă de chitaristul Wolfgang Muthspiel, acompaniat la bass și tobe de frații Pichler, Mathias și Andreas. La chip și pălărie Muthspiel mi-a amintit de fantasticul violonist Alexandru Bălănesco, fără ca Wolfgang să aibă verva, imaginația și vocaliza lui Bălănesco. Dincolo de asemănări și asocieri, trio-ul însuflețit de Muthspiel a oferit un capitol de jazz autentic, incisiv, proaspăt, manierat, complex și demn de toată lauda publicului. Un interviu cu Wolfgang Muthspiel poate fi găsit aici

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
3 août 2010 2 03 /08 /août /2010 23:41

DSCN2850

Trio-ul alcătuit din Zakir Hussain (tablas, voce), Bela Fleck (banjo), Edgar Meyer (double bass) a dominat a doua seară a festivalului. Recitalul lor a durat peste două ore, durată în care rafinamentele cristaline și distilate ale muzicii au ținut publicul într-un suspans și încordare, în mrejele cărora nu puteai să nu te întrebi: ce mai poate urma după o astfel de atmosferă cu desăvărșire mesmerică! Eleganța, măiestria desăvărșită precum și repertoriul foarte bogat condimentat și aromatizat au constribuit din plin la constituirea acestei ambianțe muzicale unice, captivante, în care sunetul special al banjo-ului făcea sarea și piperul întregului concert.

DSCN2857Îmi recunosc ignoranța în cunoașterea acestui instrument cu un sunet inconfundabil, evanescent, metalic. Dar Bela Fleck se identifica cu acesta, i se ”deda” întru totul. Și grație lui voi deveni mai atent la sonoritatea acestuia. 

DSCN2855

Edgar Meyer a excelat și a încîntat publicul mai ales printr-o suită de Bach, pentru violoncel, dar intrepretată la bass parcă a avut o sonoritate de neuitat, vîscoasă, virilă și ușor tenebroasă. În rest -- a reprezentat joncțiunea atât de necesară dintre Hussain și Bela Fleck. 

DSCN2853

Evident că lumea a venit ”ca la lup” pentru muzicianul neîntrecut al tablei, cel care apărea în plină ascensiune fiind, alături de Shankar pe albumul Who's To Know, apărut în îndepărtatul an 1980! Dar nu înainte să facă parte din legendarul band Shakti, unde acta pe lângă nu mai puțin legendarul chitarist John McLaughlin (care scot 3 albume împreună, în era de glorie a band-ului, 1975-1977). Cariera de muzician a lui Zakir Hussain a culminat cu discul Making Music (ECM, 1987), unde apare ca lider de grup, secondat de Jan Garbarek,  John McLaughlin, și abisalul maestru al fluierelor indiene, Hariprasad Chaurasia. Piesa de rezistență a acelui album, care a și dat titlul întregului album, a răsunat, la Gărâna, precum o apoteoză a acestui prea minunat recital și, cel puțin în percepția mea, a avut ecoul unui sfășietor ”cîntec de lebădă”...ca pentru ultima oară. Emoție maximă, dăruire totală. Un muzician de cursă lungă, și un creator inegalabil.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
29 juillet 2010 4 29 /07 /juillet /2010 10:44

Devine tot mai limpede, Gărâna Jazz Festival este un fenomen social şi un eveniment de socializare cum puţine au mai rămas pe la noi...Asta e, poate, mai presus de muzică! Este ceva mai presus de ea, căci miile de tineri (şi nu numai!) care vin să stea în corturi, să înfrunte ploaia, frigul, ceaţa lăptosă şi adesea, foamea, nu urcă pe Semenic doar pentru muzică. E meteorologie pură în acel loc: umezeală excesivă, foşnet de conifere, promoroacă în plină vară, luna foarte specială în unele seri...Norii sunt stăpânii absoluţi ai destinelor umane, muzicale, ritmice. Pe acest fundal irezistibil -- muzica sună altfel, devine mai expresivă parcă. Lucru probat, şi nu doar o singură dată. 

DSCN2772.JPG

 

Seara minunată şi prietenoasă a zilei de joi, prima din ediţia 2010, a fost condimentată şi parfumată cu arome ritmice de neuitat, aduse din nu mai puţin montana Elveţie de către quartetul "dirijat" de Elina Duni, cîntăreaţa absolută a jazzului vocal.

DSCN2796

Forţa cu care interpretează aceasta bucăţi diamantine din folclorul albanez, grecesc, bulgăresc şi Lume, lume -- este unică în felul său. Cei trei instrumentişti o secondează discret, graţios, punînd în valoare vocea Elinei. Dar ceea ce aduc în prim-plan aceşti oameni nu mai este folclor sau monodie strămoşească, ci anume jazz contemporan, cu toate ingredientele sale. Albumul lor, Lume lume, apărut în 2010 la Meta Records este un periplu prin spaţii culturale variate, şi stiluri muzicale, un veritabil compendiu multiculturalist, cu motive şi teme pe cît de tradiţionaliste, în aceeaşi măsură de actuale. Reţeta lor? Profesionalismul, seriozitatea, delicateţea apropierii de lucrurile care cu adevărat contează în viaţă şi în artă. Poate că sună criptic şi abstract, dar pentru a limpezi cele spuse, trebuie lăsată muzica să vorbească, aceasta nu are nevoie de traducere.

  DSCN2798

 

Despre Terje Rypdal şi Miroslav Vitous, secondaţi de excelentul baterist Gerald Cleaver nu am a spune prea multe lucruri. I-am ascultat pe ambii şi la alte ediţii ale Festivalului, şi ca şi acum, m-au lăsat rece. "Experimentalismul" dodecafonic, arbitrar şi "apocaliptic" al celor doi corifei şi grei ai ECM mi se pare niţel indigest, şi prea puţin "ascultabil", dar, desigur, muzica precum şi celelalte arte se adresează fiecăruia dintre noi, în mod individual, şi ţine de gustul consumatorului. Respectul meu adresat celor care-i pot asculta şi aprecia la justa valoare pe aceşti muzicieni!

DSC06812

 

Ultima secvenţă a primei seri de Festival am ascultat-o sus, în vârful satului Gărâna, în curtea casei cu nr. 117. Era prea tîrziu să mai fi rămas în Poiana Lupului. Acest episod era rezervat formaţiei de la Timişoara, Funky Growl, care îmbină acid-jazzul cu muzica electronică, ambientală. Tinerii muzicieni (Petrică Ionuţescu -- trompetă şi clape, Gabi Almassi -- chitară, Utu Pascu -- bass, Lucian Nagy -- saxofon, Tavi Scurtu -- tobe, Alin Constantin -- platane, Daniel Dorobanţu -- visual artist) pun accentul pe improvizaţie, ritmică, polifonie şi skratching, iar prezenţa alămurilor în arhitectura instrumentaţiei aminteşte bine de mini-bandurile de altă dată, făcînd o muzică dansantă, antrenantă, numai bună pentru concerte în open air. Chiar le acord credit acestor muzicieni, care activează într-un mediu claustrofob şi ţîfnos, din toate punctele de vedere. Îl felicit pe Marius Giura pentru că i-a adus să acteze alături, adică pe aceeaşi scenă, de vedetele internaţionale!

 

Foto: Vladimir Bulat

1. "plantație” de cimbrișor.

2. Elina Duni Quartet

3. Elina Duni în recital

4. Miroslav Vitous, contrabasistul.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
27 juillet 2010 2 27 /07 /juillet /2010 23:42

DSCN2795.JPG

 Cu mai multe delicii și recitaluri minunate, Gărâna Jazz Festival a ajuns la a XIV-a ediție, și a beneficiat în acest an de o susținere financiară din partea Ministerului Culturii și Patrimoniului Cultural. Acest suport poate avea două efecte: fie festivalul va avea viață lungă dar plină de hopuri, ca și până acum, fie -- dispare, cum se spulberă numeroase inițiative demne de toată lauda. Dar vom trăi, și vom fi martori!

DSCN2868.JPG

 Publicul, ca și în anul trecut, s-a adunat numeros, disciplinat, capabil să înfrunte orice mofturi meteorologice, alături de muzicieni, dar au dat semne de  nemulțumire, în acest an, de proasta gestionare de către organizatori a factorului context și spațiu de interacțiune...noroaiele au fost mai supărătoare ca niciodată.    

DSCN3010.JPG

Sâmbătă și duminică a plouat aproape continuu...Adevăratul și devotatul public nu a abdicat, a rezistat stoic în ploaie, frig, noroi și umezeală excesivă -- de dragul muzicii! Cum a fost aceasta, cine și cum au actat -- în episodul următor.

DSCN2875.JPG

Luna a fost prezentă pe firmament doar...două zile. Apoi, cerul s-a închis, s-a înegrit și înghițit-o pentru multă vreme. Mersul ei a continuat în spatele cortinei de apă, nevăzută, discretă până la invizibil. Meteorologia muzicii a pus stăpânire preste toate.

Muzica a domnit cu ale sale, cele ale înalturilor  -- pre legea celor de nimeni știute.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
21 juillet 2010 3 21 /07 /juillet /2010 23:09

Poate nepermis de târziu am văzut, aseară, filmul The Road (2009), regizat magistral de John Hillcoat. Ecranizare după romanul lui Cormac McCarthy, apărut și la Humanitas.

Pentru acel Yes din final merită suportată întreaga narațiune filmică, care nu e chiar tocmai agreabilă, nici prea luminoasă...Dimpotrivă. Nu spun mai mult. N-are niciun rost. Finalul e atît de pozitiv, încît aștept ca cineva să mă contrazică...Însuși Dumnezeu îngăduie astfel de filme, cred. Și lumea în care trăim e un drum. Drum spre neant. Greșită mișcare!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
20 juillet 2010 2 20 /07 /juillet /2010 21:56

Peste două zile începe Festivalul de Jazz de la Gărâna, ajuns la a XIV-a ediție (o întreagă epocă culturală!). Amfitrionul și însuflețitorul acestui eveniment, Marius Giura mi-a cerut o scurtă contribuție pentru caietul-program al manifestării. În avanpremiră public eseul meu pe pagina personală.

Revin pe larg după întoarcerea de la Gărâna! 

                                 Orizontul atins: ECM

Mă tot străduiesc să îmi amintesc cînd a început aventura mea sipirituală cu muzica de la ECM, iar memoria îmi tot joacă feste. Nu conlucrează, şi basta! Dar îmi amintesc bine locul în care procuram nişte nenorocite de cópii făcute pe casete, după minunatele albume pe care aveam să le descopăr peste ani, cu timpul. Era în culoarul blocului din preajma bisericii Creţulescu, unde un tip tînăr deținea o tarabă, pe care avea o miriadă de minunăţii discografice, pentru care merita să te lingi pe bot, sau pe degete, doar că toate titlurile erau piratate. Aşa erau vremurile, cererea era mare, iar posibilităţile mici. Cine cumpăra la vremea aceea lucruri la prima mână? Nu puteau cumpăra originalele, ca pe vremuri, blugii de cea mai bună calitate.

Cred că Egberto Gismonti era muzicianul care m-a atras dintru început, şi asta pentru că unul din colegii mei de facultate cînta la chitară, şi avea ceva casete cu acest instrumentist latino-american. Am luat de la „piratul” amintit (și îndrăgit, apoi) o copie după Sol do meio dia (1978). S-a pomenit a fi unul din cele mai fabuloase proiecte ale primului deceniu de activitate a lui Edition for Contemporary Music Records (ECM).

Trebuie să fiu drept cu acei oameni care piratau în răstimpul primului deceniu al liberalismului efemer românesc, căci aveau o atitudine „profesionistă” faţă de treaba pe care o făceau: 1) copiau coperţile originale, uneori chiar color, şi 2) reproduceau întocmai componenţa şi şirul pieselor conţinute de fiecare album, 3) plus de asta, știau o mulțime de lucruri despre muzicieni, într-o vreme în care încă nu exista internet la noi... Cerinţe minime, dar esenţiale, care m-au ajutat, ulterior, să identific cutare sau cutare tutlu sau nume de artist, dimpreună cu minima biografie.

Anii au trecut, şi iată-mă cu primul CD original de la ECM în mîini, primit cadou, iar asta ca răspuns la cele două casete, tot originale, oferite de mine (ambele erau cu Jan Garbarek, despre care pînă să aflu de cartea lui Michael Tucker Deep song, The University of Hull Press, 1998 – thanks Paul & Iulia! – , îl credeam „ceh”, după sonoritatea numelui). Astfel a început apropierea mea treptată de estetica ECM, de fenomenul muzical şi climatul care au schimbat faţa muzicii secolului XX.

Cam în aceeaşi perioadă l-am cunoscut pe neobositul şi extrem de inventivul compozitor şi muzician Mihail Alperin, într-un concert solo la Filarmonica din Chişinău. I-am luat un interviu atunci, şi aflasem că este născut undeva în nordul Moldovei. Era deja celebru, dar nu uitase de locurile natale; revine mereu pentru a participa la diverse concerte şi festivaluri. Mai apoi, l-am întîlnit pe Alexandru Bălănescu, după ce am făcut un incitant dialog cu el, prin e-mail, pentru o revistă de profil muzical, acum defunctă, ART & Roll. Trebuie să spun că pe paginile acestei reviste am avut ocazia să scriu la discreţie despre ultimele apariţii ECM, care erau deja de găsit pe piaţa bucureşteană, datorită reprezentantului oficial al faimoasei case de discuri, Andante music. Eram prezent cu cronici „impresioniste” despre albume semnate de John Surman, Valentin Silvestrov, Eberhard Weber, dar şi cu interviuri făcute cu Alexandru Bălănescu, Paul Giger, Marius Ungureanu, Misha Alperin. Timp de mai bine de un an a continuat aventura. Eram neobosit. Mă afundam în înţelegerea a ceea ce a construit și promovat stoicul Manfred Eicher, începînd cu anul 1969, acest personaj contradictoriu şi prolific, care întreaga sa viaţă a dedicat-o sintezei dintre muzică nouă şi cea clasică şi promovării acesteia, deopotrivă cu un anume tip de imagine și estetică a coperţilor, dimpreună cu gustul pentru film, design şi alăturările paradoxale dintre aceestea.

În ultimii ani am asistat la cîteva ediții ale Festivalului de Jazz de la Gărâna. În 2003 a fost cea din urmă ediție a acestuia în curtea hanului La Răscruce.  Pentru că apoi, n-a mai fost loc de mulțimea expandată de prin țară și de aiurea, care dădea buzna la Gărâna, și Festivalul s-a mutat în Poiana Lupului. Anume aici au apărut pe scenă ”greii” jazzului contemporan: Jan Garbarek, Lars Danielsson, Charles Lloyd Duo & Jason Moran, Nik Bartsch Ronin, Trigon, Jean-Luc Ponty, Nguyen Le, Nils Petter Molvaer, Johnny Răducanu, Leszek Mozdzer, Anca Parghel, Helge Lien Trio, John Abercrombie, Terje Rypdal ș.a.

 

Cert este că jazzul contemporan – în formele sale cele mai polimorfe – este prezent an de an în acel loc mirific, unic și atât de special din Banat, în inima Munților Semenicului. În acest an vom avea parte de o cavalcadă de concerte ”tari”, cum cu greu se pot imagina și la cele mai titrate festivaluri de profil din lume...

Cred, mai presus de altele, că supriza cea mai copleșitoare a acestei ediții va fi provocată de vocea sublimă și adîncă a cîntăreței de origine albaneză, Elina Duni, acompaniată de trei minunați muzicieni elvețieni, în frunte cu subtilul pianist Colin Vallon (care se produc și în formula de trio).  Acest quartet nu încetează, de ani buni, să încînte mapamondul cu felul mirobolant în care ”mixează” tradiția vocală țărănească, arhaică, din regiunile Balcanilor și Pindului (psalmodia din Albania, Grecia, Bulgaria, Macedonia etc.) cu ritmica jazzului contemporan.

E_Duni_Presse_01m.jpgVom fi părtași la incredibila energie degajată de trio-ul condus de hiper-rafinatul și deopotrivă zbuciumatul pianist Marcin Wasilewski; muzicieni ce vin dintr-o țară prin excelență a jazzului, Polonia,  care ”rafinează” improvizatori uriași, ce se trag în bună măsură din arhitectura și morfologia muzicii clasice. Asta îi îndrituiește să se miște dezinvolt într-un areal muzical și sonor vast, practic inepuizabil. Wasilewski nu ascunde niciodată simpatia și fascinația sa pentru inegalabilul Keith Jarrett, pe urmele căruia calcă cu evlavie, inspirație și maxim profesionalism...

           

În una dintre seri papilele auditive vor gusta din muzica ”abisală” și ”ancestrală” deopotrivă, a nordicilor Trygve Seim (saxofoane) și Frode Haltli (acordeon), care conlucrează de mai bine de un deceniu, în diverse proiecte discografice și concertistice, iar de curând au scos un album în formulă ”minimală”, duo, Yeraz (2008), la celebrissima ECM. Produc o polifonie sofisticată, condimentată, care dă măsura unor muzicieni deosebit de cultivați, experimentați și inventivi. E cu atît mai paradoxală această alăturare a adjectivelor de mai sus (abisal și ancestral) cu cît ambii muzicieni interpretează pe instrumente complicate, complexe, ”mecanisme” ale modernității tîrzii (instrumente prin excelență urbane).

 

Dintre vocile cele mai promițătoare ale Europei, cu o personalitate aparte, monumentală, se arată și cea a tânărul pianist Wolfred Brederode care, alături de ortacii săi, va oferi – sunt sigur de asta – un recital de zile mari, de neuitat. La vîrsta lui încă destul de fragedă, e autor și coautor la aproape 20 de albume, ceea ce dă nu doar măsura prolificului, ci și a prea-plinului pe care dorește să-l spună, povestească,

Ce să mai zic, în final, că în topul preferințelor mele este să-l aud pe viu pe unul din marii mînuitori ai percuției și ai tablei, Zakir Hussain? Mai vechiul său album, Making Music (1987), este pentru mine una din cele mai frumoase realizări muzicale din istoria muzicii fusion. Iată că va fi încă o întîlnire profund emoționantă, compensatorie – pentru ani lungi de așteptări și speranță!

 

                                                                                                                                      Iunie-iulie, 2010

Foto: © Andrin Winteler

Credit fotografic: Elina Duni.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
16 juillet 2010 5 16 /07 /juillet /2010 11:38

Vladimir Electra Piata Victoriei

Au trecut mulţi ani până să mă decid să-mi iau o bicicletă! Ei bine, s-a înfăptuit. E de la firma Electra, modelul: "Amsterdam". Redescopăr Bucureştiul de la înalţimea acesteia, şi trebuie să spun că nu arată chiar aşa deplorabil, cum scrie presa. Îmi spunea chiar zilele trecute un amic, că oraşul nostru nu stă rău deloc la acest capitol: numărul de biciclişti e mai impresionant decît al altor capitale din estul european. Se poate, nu deţin statistici. Dar uite că o afirmă şi alţii, străinii, că e minunat să călătoreşti cu bicla prin această ţară. Şi eu o să ajung să cred că este aşa. După ce voi face primele drumuri în afara urbei. Deocamdată -- testez mersul în traficul congestionat sau nu, pistele neghiob realizate, trotuarele şi bordurile fără rampă etc. Soarele, prezent în cîteva ipostaze pe biciclu (apărătoarea pentru roata din spate, sonerie, cadru, şa), binedispune şoferii, pietonii, copiii, pe alţi biciclişti. Zilele trecute un vecin mai în vîrstă îmi spunea că soarele era un simbol electoral, în era instaurării comunismului...eu doresc ca acest soare stilizat să aducă voie bună, inspiraţie, zîmbete, speranţă într-o lume mai curată (din toate punctele de vedere).

 

Ieri a fost Sfîntul Vladimir.

 

foto: Cristian Petre.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 juillet 2010 5 09 /07 /juillet /2010 20:23

DSC06561Am mai fost în Secuime, la Lacul Sfânta Ana, în anul 1997. Evadasem din București, invitat fiind la Festivalul de Performance, organizat de neobositul ÜTŐ Gusztáv, și am stat în cort cu minunatul artist Șony Antik. Dar nu văzusem mare lucru din zonă, de-abia dacă am hălăduit puțin prin Sfântu-Gheorghe...despre care-mi amintesc prea puțin.

 

Acum a fost o nouă ocazie, am fost la Centrul Cultural Arcuș, să deschid expoziția personală de sculptură a lui Ioan Grecu. Expoziția s-a deschis în fostele grajduri ale Castelului Szentkereszti, construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în stil baroc tardiv. Aceste foste grajduri au suferit o minunată amenajare, astfel încât acest interior a devenit un excelent ”recipient” pentru expunerile contemporane. Aflu că primul expozant basarabean a fost aici, cu mulți ani în urmă, graficianul Gheorghe Vrabie, acum, în debutul verii a expus Ioan Grecu, sculpturi de ultimă oră, și fotografii de proporții-tapet, cu lucrările sale în taberele de sculptură, la care a participat în ultimul deceniu. Cine îl cunoaște pe Ioan știe că este un tip inventiv, curios, pe deplin format ca artist și mereu suprinzător, deopotrivă. Plastica lui mică este cuceritoare, tinde spre forme stilizate, simplificate, astfel încît lectura mesajului să devină limpede, explicită, percutantă. Îmi place să revăd de fiecare dată variațiunile pe tema Capriciosa, pentru care artistul are un adevărat cult, astfel încît ”subiectul” și artistul au devenit parteneri de ”dialog” și comunică pe picior de egalitate...”indisolubila dedublare” (Nicolae Steinhardt), formula se potrivește de minune aici.

 

Ar mai fi multe de spus despre acest artist și pedagog (în alocuțiunea mea de la vernisaj am pus accentul pe necesitatea de a pregăti mereu cadre artistice noi, dar e foarte important ca, prin școlire, tinerele talente să nu devină victimele academismului și emulii mentorului!). Grecu e foarte conștient de cît de necesar este să împrospătăm necontenit mediul artistic, pentru doar așa vom putea vorbi despre noi problematici, direcții și chestionări ale contemporaneității. 

 

DSC06415La Arcuș l-am cunoscut pe directorul acestui Centru de Cultură, care este domnul Kopacz Attila, un ins întreprinzător, energic, artist prin excelență. Ne-a arătat din creația lui fotografică, din perioada 198?-1989, și am rămas foarte surpinși de calitatea deosebită atît a crîmpeielor îmbălsămate, dar și de felul în care le-a transformat și prelucrat apoi...unele dintre acestea au devenit coperți de cărți. Attila lucrează intens în domeniul poligrafiei, și a scos de-a lungul anilor o sumedenie de cărți, mai ales albume de artă, fotografice și ghiduri. Prin intermediul cîtorva din aceste albume, dar și la insistențele amfitrionului am mers să vizităm două localități absolut fantastice ale fostului comitat Trei Scaune: muzeul etnografic de la Cernat, precum și orașul Târgu Secuiesc.

 

Cernatul de Sus (Alsócsernáton) este un sat de oameni gospodari, înstăriți și cu titluri nobiliare. Muzeul e în fundul satului, desfășurat pe cîteva hectare --  domeniu din jurul castelului  lui Damokos Gyula. Tot ce ține sau a ținut de universul țăranilor și înstăriților secui -- se găsește aici cu vărf de măsură! 

DSC06495.JPGMuzeul a fost deschis în anul 1973, și de atunci a devenit un puternic centru de conservare și promovare a culturii și civilizației din acel areal.

 

Despre Târgu Secuiesc ce pot spune?, decît că m-a cutremurat pur și simplu prin aspectul său de burg central-european, destul de prăfuit și decrepit în bună măsură, dar nu poți să nu te întrebi cum ar fi arătat orașele României dacă ar fi avut șansa să NU fie sistematizate haotic și barbar în vremea regimului ”socialismului matur”. Acest oraș a a rămas practic neatins de buldozere și planuri modernizatoare...Imagini din centrul orașului Târgu Secuiesc se pot vedea aici. Din păcate, ora la care am ajuns noi acolo nu mai era deschis niciun muzeu, ora nefiind totuși prea înaintată. Doar că în acele locuri instituțiile muzeale au un program foarte restrîns, aproape inexistent. Cum ar fi să zăvorăști muzeele capitalei pe la 15 după amiaza? Iar duminica să fie închise de-a dreptul...Provincia are o altă ”combustie” culturală, și probabil că localnicii nu merg la muzeu!

DSC06509.JPG

Muzeul de istorie a Breslelor l-am văzut doar de la poartă, noroc că era largă și din grilaj metalic. Intrarea aceasta monumentală promitea multe, dar rămâne pentru altă dată.

 

Recomand cu căldură traseul: Vălenii de Munte - Siriu - Sita Buzăului - Întorsura Buzăului - Prejmer - Sfântu Gheorghe -Arcuș -  Cernat - Târgu Secuiesc - Zăbala, aici e un minunat muzeu etnografic Ceangăiesc. Veți descoperi peisaje, oameni, locuri și însemne culturale de maximă atractivitate și diversitate.       

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 juillet 2010 2 06 /07 /juillet /2010 16:11

În sfîrșit, am găsit-o ”acasă”! Am mers special la Muzeul Țăranului Român, spre a găsi pisica tronînd pe cruce. Ei bine, lipsea...a trebuit sa ne facem un drum pe la librăria Cărturești, să bem o bere pe terasă, să moțăim pe o bancă, iar mai pe înserate amfitrioana și-a făcut apariția. Am urmărit-o cum și-a ocupat locul pe ”tron”, întîi a stat îndelung pe crucea alăturată, mai scundă, a ezitat, a meditat, și-a lins blana, coada, probabil a și tors frugal și languros. S-a gudurat prelung, a privit tacticos în juru-i, căutînd spectatori, și pentru că aceștia nu lipseau -- a sărit cu precizie pe brațul drept al crucii, unde s-a instalat tacticos, agale, iscoditor și fastuos...

 

DSC06263 DSC06253

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 juin 2010 1 28 /06 /juin /2010 12:34

Despre schitul Balamuci bîntuie o groază de bancuri şi legende...Una care le copleşeşte pe toate celelalte am găsit-o în volumul 2 al memoriilor (Gustul eternităţii (1962-1975, Braşov, 2006) reputatului arheolog Mihai Gramatopol:

balamuci

 

"Pe la finele anilor'60 Dina Balş descoperise între Căldăruşani şi Bucureşti, la coada lacului Snagov, un schit brâncovenesc dărăpănat numit Balamuci. Bisericuţa era într-adevăr brâncovenească, dar chiliile purtau pecetea indelebilului stil ruină. La insistenţele sale, grupul s-a deplasat să sărbătorească un paşte (sic! - aşa e în text, v.b.). Se plecase de dimineaţa, din Vinerea Mare. Peisajul era straniu. Un pământ nisipos-nămolos-smârcos întreţinea o vegetaţie sălbatecă, rarefiată, un fel de sorg-mătură înalt de peste 2 m în care te puteai rătăci perfect şi puteaiu nimeri în mlaştina aglutinată ce contura apele puţin adânci ale acelui intrând terminal al Snagovului. Era un loc al misterului şi al dispariţiilor diavoleşti. Popa locului era ca şi răspopit, în tot cazul trimis acolo în surghiun de către autorităţile bisericeşti. Avea o gură bogată şi destul de liberă, o minte şi mai mobilă, mai ales dacă era gresată cu alcool, căci pe smârcurile acelea nisipoase popa sădise mai întâi de toate şi de cuvântul Domnului mai ales, care nu prea încolţea pe pământ neprielnic, o viţă foarte productivă de la a cărei poamă îi ajungea să se împărtăşească haiduceşte cam în tot restul anului.

După slujba de Vineri seara, popa a supt din sângele Domnului o cantitate apreciabilă care l-a transportat în lumea celor sfinte până după ceasul învierii de a doua zi. Noi întinseserăm masa şi am aţipit un pic, dar ne-am trezit cam pe la 1 noaptea. Popa sforăia şi se cutremura ca un hipopotam. L-am trezit să facem totuşi întârziata înviere. Şi-a pus buimac odăjdiile şi, a rămas cu mintea la ultimele lui fapte conştiente din ziua trecută, a rostit slujba de înviere în versiune prescurtată, cerându-ne apoi să ocolim de nu ştiu câte ori biserica, cu el în frunte, în pas alergător, cu lumânările aprinse, ca în cine ştie ce procesiune magico-liturgică: uitase că făcusem acelaşi lucru şi în acelaşi stil cu o seară înainte; pesemne că-şi închipuia că dormise toată Săptămâna Patimilor din pricina patimei sale. Am aterizat în cele din urmă pe pământ ferm, adică pe băncile din jurul mesei încărcate cu ce adusesem prin portbagajele celor ce aveau maşină, ori veniseră cu sacii încărcaţi, în cursa auto de Snagov. Eu sosisem cu Wolkswagen-ul verde al prietenilor Bebe şi Doina Dobrescu" (pp.121-122). 

 

Foto: Biserica mare a schitului Balamuci, fotografiată în aprilie 2007 -- v.b.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article