Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

24 juillet 2013 3 24 /07 /juillet /2013 21:23

Întîlnim la proorocul Habacuc (Habakkuk), care a glăsuit la Ierusalim cu vreo șase secole înaintea întrupării Mîntuitorului, această frază, care se referă la cîștigurile nemeritate: Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde (Hab, 2, 11). Acestei strigări îi regăsim ecoul în cuvintele Domnului, care spune, cînd este îndemnat de farisei să-și certe ucenicii, pentru că-l preamăreau: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca, 19, 40).

 

Sunt lucruri pe care oamenii fie nu doresc să le facă auzite, fie le ocultează, fie le trec sub obrocul tăcerii...Mi-am amintit de aceste crunte adevăruri săptămîna trecută, cînd am revăzut Cernăuțiul după mai bine de 20 de ani! Acest oraș, care a trecut prin toate imperiile ultimilor cinci veacuri (Otoman, Țarist, Habsburgic, sovietic), care a avut și un scurt episod în care a aparținut Regatului României, este astăzi unul din cele mai triste și vetuste orașe din cîte mi-a fost dat să văd în acest răstimp de la ultima mea vizită pe aici, în vara lui 1991. Atunci era proaspăta achiziție a noului stat ucrainean. Situat ca un pod între vest și est, Cernăuțiul a fost de mai multe secole un leagăn pentru multe naționalități și culturi. Se afirmă, că la un moment dat, în oraș se auzeau peste 60 de limbi...asta spune multe despre poziția și prosperitatea în timp a acestei cetăți!

 

Nu m-am așteptat să văd atîta sărăcie, debusolare și un fel de desincronizare față de timpul real al Europei, al lumii întregi! Nu am resimțit acest sentiment nici la Mostar, nici la Sarajevo, nici la Tirana, nici la Cetinjie, nicăieri în acele locuri care au fost profund tulburate, răvășite și prăbușite unele dintre acestea în răstimpul de după 1990. Statul ucrainean a impus parcă un status quo dezvoltării acestei regiuni, care e populată în mare măsură de români bucovineni. Dar nu doar despre ei este vorba aici, ci despre toți cei ce locuiesc aici: ucraineni, ruși, polonezi, evrei, armeni, tătari, unguri...și cîți vor mai fi.

 

Curiozitati 3102

Curiozitati-3040.JPG

Curiozitati-3042.JPG

Curiozitati-3297.JPG

Curiozitati-3038.JPG

Curiozitati-3039.JPG

După cum se poate lesne constata, nu se regăsește în aceste palimsesturi nici urmă din limba lui Taras Șevcenko, pur și simplu nici un fragment de cuvînt, nicio literă.

 


Trecutul habsburgic și cel românesc aproape că sunt ocultate aici, doar că zidurile își trădează trecutul, foștii stăpîni, proprietari, locuitori. Pietrele încep să șoptească. Probabil că, în curînd, vor și striga! Am descoperit o sumedenie de inscripții din istoria pre-sovietică a urbei, care încep să transpară de sub recentele tencuieli. Nu vreau afișîndu-le aici, să le indic localizarea topografică, căci se pot găsi ”binevoitori”, care să le radă cu desăvîrșire...Dar ele arată lucruri și realități care nu sunt tocmai pe placul autorităților, care-și doresc, probabil, imaginea unei monocromii etnice a acestor meleaguri minunat desfășurate de-a lungul Siretului și Nistrului.

 


Foto: ©  vladimir bulat, iulie, 2013


   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
22 juillet 2013 1 22 /07 /juillet /2013 16:13

Faptul că demult fiecare metru pătrat de teren din Bucureşti este pescuit de către dezvoltatori şi noii îmbogăţiţi, nu este o noutate pentru nimeni! Iar lucrul acesta deja are o istorie aparte, care va fi scrisă cîndva.

Mai rău este că spaţiile acestea devin tot mai rare, şi atenţia rechinilor se îndreaptă spre spaţiile verzi, parcuri, spre colţurile de străzi, spre alte case...

 

Un caz deloc izolat se crează în proximitatea imobilului din Intrarea Sevastopol, care urmează a fi acoperit de un altul, care va avea numărul 4, pe strada Sevastopol.

 

Pe acea parcelă, acum curăţată pentru şantier, a existat o casă cu un singur nivel, şi o anexă - ambele orientate spre Intrarea Sevastopol. Acestea au fost demolate în această primăvară, şi acum merg de zor lucrările de construire a noului edificiu. Pînă în acest moment acolo  exista un ţesut urban constituit, cu rînd de construcţii, cu un gard de piatră, cu ederă etc. Acum va fi un bloc absolut impersonal, cu subsol + parter + patru niveluri (în total: 935 mp), alb, aseptic, "constructivist", cu ferestre ca de cetate...cel puţin aşa arată pe panoul afişat la stradă! Nimic din unicitatea celui pe care încă-l mai vedem...

 

Propaganda-3555.jpg

Cît de bine se va înscrie noul imobil în ţesutul arhitectural al zonei, nu ştiu. Dar ce ştiu sigur este că faţada aceastei bijuterii arhitecturale nu se va mai putea vedea din acest punct niciodată, ci doar partea ei laterală, păşind pe Intrarea Sevastopol !!!

 

Gestul acesta de ecranare îl calific drept barbarie, care e în afara timpului, pentru că nu se raportează la nimic concret, nici la oraş, nici la oameni, nici la vecinătăţi, nici la felul în care va fi perceput de cei ce vor veni peste ani şi ani!

 

Important este ca beneficiarul să fie fericit, împlinit şi cu investiţiile cît mai repede recuperate!

Propaganda-3556.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 juillet 2013 1 15 /07 /juillet /2013 21:35

C-l-torii-2722.JPG

C-l-torii-2833.JPG

C-l-torii-2794.JPG

Floarea aceasta am văzut-o pentru prima oară pe viu, în masivul Zăganu-Gropșoarele, din munții Ciucașului. Estimez că era la o altitudine de 1700-1750 de metri, unde era firesc să existe această floare cu o sumedenie de denumiri:

română - Floare de colț sau Floarea-reginei; se mai cunoaște și cu denumiri regionale: albumiță, steluță, flocoasele, floarea-doamnei, albumeală;

germană - Edelweiss = albul nobil;

latină - Leontopodium;

franceză - étoile d'argent;  sau étoile des glaciers;

greacă - λεοντοπόδιον = laba leului, călcătura leului;

maghiară - havasi gyopár

rusă - Эдельвейс альпийский

 

La noi în țară este protejată din anul 1933, în timp ce în majoritatea statelor cu răspîndire a acestei flori protecția ei era formulată încă din secolul al XIX-lea. În Elveția este considerată floare națională. Are răspîndire pe o arie geografică foarte largă, din Apenini pînă în Camceatca, în Alpi și Carpați, dar rămîne o floare foarte rară - de o frumusețe pe măsură!

 

Floarea are o bogată proiecție în istorie, muzică, literatură, cinema. În Germania nazistă, bunoară, a existat o organizație de tineret, anti-fascistă - Edelweißpiraten.

Cu ceva timp în urmă, scriitorul și jurnalistul Roger Faligot a editat volumul - La rose et l'edelweiss. Ces ados qui combattaient le nazisme, 1933-1945 .

 

Un grup de botaniști elvețieni au editat, în 2011, volumul - Edelweiss, reine des fleurs, poate cel mai complet compendiu despre această floare în limba franceză.

C-l-torii 2700

În jurul acestei formațiuni calcaroase - Turnul de Aramă, cu moț în vîrf - am aflat cele mai multe flori de colț. Mă întreb dacă la anul, exact în perioada aceasta, voi mai afla în același loc minunatele creaturi florale, care mi s-au arătat în zilele trecute?

C-l-torii-1801.JPG

Probabil că denumirea stîncii este dată de culoarea arămie, roșcat-portocalie, conținută (diluată?) în compoziția calcarului, și de care pare să se fi atașat și singuraticele flori de colț!

 

Foto: ©  vladimir bulat, iulie, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 juillet 2013 3 10 /07 /juillet /2013 10:23

2d4c2a4bariera vergului copDe cartea asta nu mă mai satur, de aceea nici nu m-am grăbit să o semnalez la vremea apariției, în cețosul an 2009! O voiam mai ales pentru mine, pentru că exact în acea perioadă îmi încolțise ideea de a cartografia Bucureștiul prin plăcuțele sale stradale. De fapt ideea a fost mai veche, dar atunci deja umblam hai-hui prin oraș, cu aparatul de fotografiat în rucksac, și captam plăcuță după plăcuță, stradă după stradă, număr de imobil după altul...

 

Una din zonele preferate a devenit anume perimetrul pe care-l consemnează cu lux de amănunte în cartea sa de memorii domnul Parusi, perimetrul cuprins între Calea Călărașilor și Bulevardul Pache Protopopescu. Strada Frunzei este cea de unde pleacă memoriile sale, de la casa cu numărul 25, aflată la întretăierea dintre străzile Frunzei și Agricultori. 

 

DSCN4068Plăcuța asta veche, puțin jerpelită, cu ceva lacune, mi se pare că ilustrează cel mai bine aerul sobru și în aceeași vreme mereu glumeț, șăgalnic și nepretențios al scrierii lui Parusi. Să ne înțelegem, Gh.Parusi este omul care știe Bucureștiul cum nu l-a știut nimeni altul dintre cei care au scris, fantazat sau speculat pe seama istoriei acestui oraș multisecular!

 

El este autorul fantasticelor volume Cronica Bucureștilor (2005) și Cronologia Bucureștilor (2007), pe care lumea academică autotonă nu s-a repezit să le ridice-n slăvi, să le comenteze și să le recenzeze cum se cuvenea. Pentru a deveni o referință indispensabilă, de neocolit. Dar sunt absolut convins că materialul celor două substanțiale volume vor sta drept drojdie pentru tot ce se va scrie de aici încolo în acest oraș. Substanța lor inepuizabilă îmi amintește de soarta minunatei lucrări Necropola capitalei, de marele istoric G. Bezviconi (1910-1966), din care s-au hrănit nenumărați sercetători, istorici, pasionați, fără ca să citeze din ea, pentru simplu motiv că nu a apărut niciodată sub formă de carte. A fost tipărit într-un soi de dactilomanuscris, în 1972, și care acum, din fericire este disponibil pe internet. Cărțile cele două, semnate de Parusi, s-au epuzat repede, și au devenit raritate bibliografică.

 

Memoriile lui Parusi, intitulate Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București, debutează sprințar pe străzile Bucureștiului, ne poartă în sînul familiei, printre prieteni, de la București facem o escală lungă în Secuime, unde ajunge să predea limba română, prin locuri în care nici profesorii nu prea știau să se exprime românește. Băiatul de București a ajuns în inima unei lumi patriarhale, simple, în care nu se vedea niciodată orizontul, așa cum îl știa, acolo și-a dat seama că nu-i place muntele. ”Cînd priveam în jur și vedeam munți într-o parte, în depărtare, dealuri înalte în alta, mă simțeam ca într-o închisoare. Excursiile la munte îmi plăceau, dar nu mă vedeam trăindu-mi viața acolo”, spune Parusi într-un loc (p.157). Se simțea bine, în apele lui, de-abia cînd venea spre Bucureștiul natal, și trenul trecea de Cîmpina, peisajul se potolea atunci, devenea cîmpie nesfîrșită...Pe lîngă descrieri de ordin personal, Parusi e atent la tradiții, adunări, la socializarea mozaicată a oamenilor din jur. Cînd ajunge să predea la Turda e martorul unei sărbători care nu este cunoscută practic în Regat, ci doar în Moldova și în anumite locuri din Ardeal: Paștele Blajinilor. E o descriere succintă, dar vie, suculentă, cu un popă care venea din comuna Nicolae Bălcescu, ca să slujească, iar la capătul acestei slujiri se făcea cu atașul motocicletei plin cu de toate!

 

Și pentru că i-a displăcut atît de tare la munte, iată-l pe autorul nostru la Isaccea, în celălalt capăt al țării, în anul în care mă nășteam, 1968, profesor la liceul din acea localitate dunăreană. Aici nu sunt decît dealuri, ape și pămînturi inundabile. Anume, la Isaccea, în 1970, a intrat în partidul Comunist, la îndemnul primarului, și apoi tras de mînecă de tovarășa Butnaru - ”fostă văcăriță, profesoră de rusă, înghesuită la minte dar era și a naibii cît cuprinde” (p.198). Primarul îl vroia pe Parusi printre cei importanți ai orașului, și în scurtă vreme l-a numit ”îndrumător” al organizației UTC a liceului. Dar omul mahalalei tot la năzbîtii trage, că așa-i e firea! Nu a vrut în partid, ci a nimerit în rîndurile lui. Aici o gură de rachiu, colo o sticlă de vin dobrogean, și eficiența muncii era pe măsura aspirațiilor partidului, care erau aproape mereu doar pe hîrtie, în rapoarte, cuvîntări, alianțe, în visele cu ochii deschiși ai conducătorului iubit...

 

Peregrinările prin țara sa au încetat însă în 1972, cînd a intrat la Biblioteca Academiei, devenind șef la serviciul Cataloage colective. Petrecînd douăzeci și șapte de ani în acel univers - viața i s-a rotunjit și împlinit cu adevărat, cum singur o și scrie. Astfel, concluzia adaptării acolo o trage autorul însuși: ”asemănările cu ceea ce trăisem în Barieră (Vergului, desigur, nota mea. v.b.) m-au ajutat să mă simt în Biblioteca Academiei ca acasă” (p. 211). Minunata scriere a lui Parusi se citește pe nerăsuflate, curge cu un vin bun pe gîtul cunoscătorului, care nu se oprește pînă nu dă gata sticla, dar nu înainte să fi studiat cu luare aminte eticheta, forma recipientului, mirosul dopului, consistența uleioasă a lichidului...Cu aceeași acrivie și-a notat Parusi viața ajunsă la șapte decenii, în acel moment al redactării, și zău dacă nu e la fel de savuros ca și Calistrat Hogaș, la fel de melodios ca Anton Pann, și deloc mai puțin mistic ca un Petru Popescu (cel din Prins!).

 

Ferice de editura Compania, că are parte de un astfel de autor, căci toate cele trei pomenite în rîndurile ce s-au scurs, anume acolo au apărut! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
9 juillet 2013 2 09 /07 /juillet /2013 09:09

Cînd am fost în toamna trecută la Taormina, m-a suprins cît de prezentă în acel oraș-grădină este imaginea Sfîntului Pangratie!

Astăzi am aflat din calendarul nostru, că este ziua în care acest sfînt local se cinstește. Imaginea lui, acolo, este reprezentată mai ales prin icoane de ceramică...devenind astfel simbol, mascotă, vedetă și suvenir. Căci chipul lui îl puteai cumpăra la fiecare pas.

Poate că azi e și zi de rugăciune la icoana lui!

 

Lucru de care nu mă îndoiesc, oricît de comercializată a devenit în timp icoana lui!

DSCN3082.JPG

DSCN3081-copie-1.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 juillet 2013 6 06 /07 /juillet /2013 11:02

Un scurt reportaj fotografic de la poalele Munților Ciucului, din ținutul Secuiesc, Harghita.

C-l-torii-2061.JPG

O secvență din cătunul Eghersec (mag. Egerszek).

C-l-torii-2062.JPG

Porcușorii pasc în voie, printre cimbrișorul înflorit și vegetația montană.

C-l-torii-2065.JPG

Vaci, cai, porci, oi, capre, măgăruși, cîini de toate taliile întîlnești pe acest drum, care leagă Secuimea de Moldova.

C-l-torii-2115.JPG

Oile nu au niciodată nevoie de un pod pentru a trece un pîrîu. În acest caz e vorba de Uz, căci suntem pe Valea Uzului.

C-l-torii-2111.JPG

Pentru că de-a lungul Uzului s-au făcut mai multe mici baraje, albia rîiului se mai umflă, se supără pe intervențiile omului. Care nu sunt întodeauna prea reușite.

C-l-torii-2112.JPG

Cineva identifca în acest vîrf de pisc montan o piramidă ascunsă. Se mai spune că mai sunt și altele cîteva, prin împrejurimi. Personal îmi place să văd doar muntele. Locurile astea mustesc de legende și ciudățenii, ba că sunt pline de aur, ba de petrol, și chiar de gaze naturale. Mie mi-a plăcut să contemplu natura: curată, neumblată, primejdioasă, fără turism, ancestrală.

C-l-torii-2173.JPG

Toate bucatele mîncate în acest loc au avut un alt gust, fiind preparate la focul cu lemne, în ceaun de fontă. Întoarcerea la natură înseamnă să înțelegi și să-ți dorești și acest lucru: mîncarea sănătoasă, simplă, cu ingrediente puține! Iar hribul - regele ciupercilor de la noi - nu a lipsit de pe masă.

 

 

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
3 juillet 2013 3 03 /07 /juillet /2013 11:43

Numele muzicianului şi compozitorului George Ipislanti (1906-1994), mă tem că nu mai spune nimănui nimic celor de azi! Poate doar unor colecţionari de amintiri şi discuri vechi, şi ultimilor istorici ai muzicii româneşti a secolului XX.

 

A fost oarecum celebru în epoca interbelică, cînd făcea parte la Bucureşti dintr-o mică orchestră, condusă de Nicolae Cireş (în 1935-1936 avea o orchestră de muzică uşoară la Chişinău, în care se regăsea şi numele bateristului Sergiu Malagamba). Ipsilanti s-a mutat în capitala României în anul 1932, venind din sudul Bugeacului, fiind născut la Izmail. A făcut studii muzicale la conservatorul din Odessa, la clasa de pian. Aici, la Bucureşti, cînta la diverse instrumente prin localuri, pînă cînd a fost remarcat de faimosul în epocă Petre Leşcenco (1898-1954), care l-a chemat la el în restaurant,  La Leşcenco, pe Calea Victoriei - pentru a face parte din orchestra sa, căruia i s-a alăturat apoi şi fratele său, Mihail, care cînta la chitară.

 

Bufetul-POstei1.jpg

În era comunistă fostul local al lui Leşcenco s-a numit Bufetul Poştei.


În lunile septembrie-decembrie 1944, în plin război, apare la Bucureşti pictorul rus Gheorgii Hrapak (1922-1974), care asistă atunci la un concert al lui Petre Leşcenco, dat pentru trupele sovietice. Proaspăt absolvent al institutului de artă din Moscova artistul Hrapak ajunge pe front. Din 1941 era mobilizat pe lîngă studioul artiştilor batalişti. Cei doi fac cunoştinţă, iar pictorul i-a arătat cîntăreţului Leşcenco poeziile sale, pe care a spus că a început să le scrie aici, în România. Pînă să vină în ţara noastră a pictat doar tablouri.

--------.jpgun desen de G.Hrapak, 1944, care reprezintă clădirea CEC-ului, văzută dinspre Dîmboviţa.

 

Printre versurile acestuia era şi poemul Mi-e dor de casă (Я тоскую по Родине), care după ce s-a pus pe muzică de către George Ipislanti, cu care Leşcenco i-a făcut cunoştinţă, a devenit un tangou atît de celebru, încît a ajuns să fie interpretat de o serie de mari cîntăreţi din epocă şi de apoi, pînă în ziua de azi, printre care Miya Pober, Petre Leşcenco, Alla Baianova, Dmitry Rjahin, Andrei Svjaţkii, Lelea Rubliova, Oksana Chudnaya ş.a.

 

Prima înregistrare a piesei fost cea a Myei Pober, apărută în primăvara lui 1947 la Electrecord. La acea dată filiala românească a firmei britanice Columbia fusese deja desfiinţată, dat fiind că trupele sovietice erau prezente în România. În varianta Myei Pober tangoul se numea Scrisoare din România, dar înregistrarea pe disc purta titlul original: Mi-e dor de casă .

Toska-po-Rodine--tango-de-G.Ipsilanti.jpeg

În prezentarea făcută acestei piese de către Vera Leşcenco - văduva lui Petre Leşcenco, susţine că cel mai probabil în 1948 a existat la Electrecord o înregistrare cu ei doi, Petre la voce şi chitară, iar Vera la acordeon. Deşi există referinţe că anumite exemplare ale discului cu piesa
"Mi-e dor de casă" ar fi supravieţuit distrugerii întregului tiraj, pînă în acest moment nu se cunoaşte niciun unul. Dar e cert că există această sfîşietoare frază a lui Leşcenco despre acest cîntec, frază spusă după ce au ieşit din studioul de înregistrări:


— Mă întrebi dacă mi-e dor? Cîntecul acesta-mi sfîşie sufletul. Cu toate acestea nu aş vrea ca el să-mi aducă recunoaşterea cea din urmă. Tare nu aş vrea! (Тоскую? Мне эта песня душу разрывает. И всё же не хочу, чтобы она стала моим последним признанием. Ох, не хочу!)

 

Astfel, Leşcenco şi-a prorocit "cîntecul de lebădă". În 26 martie 1951 a fost arestat, la Braşov, după care începe drumul suferinţelor, al închisorilor, alături de cei mai buni reprezentanţi ai naţiunii române, care au fost decimaţi treptat. Nici pînă azi nu se ştie unde-i este mormîntul, păşind în viaţa veşnică în 16 iulie 1954. Vera Leşcenco a plecat şi ea în viaţa de dincolo, în 19 decembrie, 2009, dar a reuşit să scoată cartea de memorii Spuneţi-mi, de ce?(2009), pe care am primit-o cu dedicaţie, cu cîteva zile înainte de adormirea ei în Domnul...

012.jpg

George Ipsilanti a avut minunata iniţiativă de publica partitura cîntecului Mi-e dor de casă (Scrisoare din România), care era interpretat de Miya Pober, viiitoarea soţie a lui Ipsilanti, şi cu care a emigrat în 1948 la Beyrut, apoi în Argentina, şi în cele din urmă în SUA. Reprezentaţiile aveau loc la teatrul-grădină Gioconda (1941-1945).

012_-.jpg

Este partitura originală a Scrisorii din România, cu textul lui Gheorghi Hrapak. Nu a fost niciodată publicată înr-un alt context, decît cel al pliantului de prezentare a discului, din 1945.


Nota bene: Materialul ilustrativ mi-a fost pus la dispoziţie de doamna Olga Petuhova, cea care se îngrijeşte şi de site-ul dedicat creaţiei şi memoriei lui Petre Leşcenco. Tot aceasta s-a îngrijit şi de apariţia memoriilor semnate de Vera Leşcenco, a căror a doua ediţie apare în luna septembrie a acestui an. Partitura este din colecţia domnului Alexei Hrapak, fiul pictorului Gheorghi Hrapak. 

 

Nota bene I: azi se împlinesc 115 ani de la ziua în care a fost botezat Petre Leşcenco - acest material este dedicat memoriei unuia din cei mai mari şansonişti ai secolului XX. La ortodocşi, dintotdeauna, se cinteşte ziua de botez, nu cea de naştere, căci ziua apariţiei pe lume a copilului este o pură consemnare birocratică, un act completat la oficiul stării civile. Tocmai de accea, biserica a eliberat dintotdeauna propriile sale Certificate de botez.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 juillet 2013 1 01 /07 /juillet /2013 10:46

Acum mai bine de un an scriam un mic eseu despre tulburătorul roman  Purificare al scriitoarei finlandeze Sofi Oksanen.

 

În 30 august 2012 autoarea a prezentat la Tallinn noul său roman, "Kun kyyhkyset katosivat", tradus la noi cu titlul Ziua cind au disparut porumbeii, tălmăcire de Sigrid Crasnean. Este acelaşi traducător care a tradus şi romanul Vacile lui Stalin - primul titlu din proza scriitoarei finlandeze.

sofi_2013_1.jpg

Noul roman al Sofiei Oksanen abordează problematica ocupării Estoniei de către trupele naziste, în condiţiile în care acest stat era ferit de orice intervenţie de acest fel prin Pactul Ribentropp-Molotov, din 1939, un tratat de neagresiune încheiat între URSS şi Germania hitleristă. Desigur, acest episod rămînînd ca unul din cele mai obscure din istoria Europei primei jumătăţi de secol XX - moment în care a fost ruptă şi Moldova de Est din trupul României Mari - i-a atras atenţia acestei scriitoare, care ne-a obişnuit prin viziunea sa neîngăduitoare faţă de jumătăţile de măsură în istorie...Din Purificare am aflat cum s-a instaurat comunismul în Estonia, acum ni se arată era hîdă a colaboraţionismului, spionajului, urii, şi iubirii în acea perioadă frenetic de tulbure, a anilor '40, şi care a continuat pînă în deceniul al şaselea al aceluiaşi secol.

 

E de cetit obligatoriu. Voi reveni după lectura romanului.   

 

Foto: Sofi Oksanen pe site-ul oficial al scriitoarei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 juin 2013 6 29 /06 /juin /2013 00:12

Este un sat din comuna Ozun (fosta plasă Ozun, din epoca interbelică, care conținea 19 sate), din proximitatea Brașovului, în județul Covasna.

 

Localitatea Bicfalău este atestată documentar din anul 1332. S-au păstrat urmele cetății medievale, în partea vestică a bisericii actuale, construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe locul ei a fost una cu arhitectură gotică. Clopotul din turnul bisericii actuale, se spune, este dela 1640. Acum se renovează turnul cu șarpantă de lemn. Urmează un reportaj fotografic, din satul cu multiple conace de țară, topite acum în verdeața abundentă...

C-l-torii-2235.JPG

C-l-torii-2239.JPG

Aici se observă cu maximă claritate ruinele fostei fortificații care apăra locașul sfînt al localității. În prim plan - o piatră funerară de la 1840. Scrierea de mînă de pe pietrele tombale este o particularitate a inscripțiilor din acest areal. Majoritatea acestor pietre au o formă neregulată, foarte pitorească.

Curiozitati 2233

C-l-torii-2247.JPG

C-l-torii-2249.JPG

La interior, în biserică, mi-au atras atenția cel puțin trei lucruri: sobrietatea sălii cu băncuțe, aparținînd ritului reformat, amvonul cu baldachinul adosat și cununa de spice cu cruce.

C-l-torii-2240.JPG

C-l-torii-2246.JPG

Baldachinul din lemn pictat, tributar barocului transilvănean tîrziu, are în partea inferioară o inscripție în limba maghiară care datează dela 1767, semn clar că acest element arhitectural a fost moștenit de la vechea biserică.

C-l-torii-2244.JPG

Tot la categoria vestigii de artă, dar mai recentă, trebuie proiectată și cununa din spice de grîu, aparținînd tradiției populare, pe care sătenii de aici o conservă cu grijă, după cum se vede.

C-l-torii-2241.JPG

Cîteva din conacele din secolele XVIII și al XIX-lea, conservate destul de bine în diferite locuri ale satului, ascunse în vegetația abundentă în această perioadă...Toate au și cîte o poartă spectaculoasă.

C-l-torii-2224.JPG

Conac de la 1791, pictat discret pe fațadă. Poarta acestuia e de la 1830. Toate sunt într-o stare de conservare mai mult decît satisfăcătoare.

C-l-torii-2228.JPG

Detaliu de fereastră, cu minunatul element decorativ pictat pe fațadă.

C-l-torii-2222.JPG

C-l-torii-2229.JPG

Datarea de pe fațada sobră a porții cu deschideri semicirculare în partea superioară, ne spune că această poartă stă în picioare de la anul 1800. Și e cel mai probabil că minunatul conac din interiorul curții e chiar anterior acestei date.

C-l-torii-2261.JPG

C-l-torii-2219.JPG

Pe Ulița mare am constatat două conace alăturate, separate de această somptuoasă poartă cu creneluri barochizante, care pot fi foarte bine și rodul unor refaceri succesive. S-a inteționat readucerea în actualitate a datei inițiale de construcție: 1767. Pare cea mai veche conservată în această localitate.

C-l-torii-2221.JPG

Intrarea în unul din cele două conace alăturate trădează semnele unei restaurări atente și îngrijite. Curtea celor două gospodării pare a fi actualmente comună.

C-l-torii-2220.JPG

C-l-torii-2266.JPG

Nu am reușit să văd conacul din spatele acestei porți, dar semnalarea ei mi s-a părut deosebit de utilă, întrucît conservă un interesant element de arhitectură: contrafortul cu două trepte, cu copertine simple, cu olane. Se prea poate ca acesta să fi fost adăogat ulterior construirii porții.

C-l-torii-2264.JPG

În cele din urmă, consemnez excelentele și ingenioasele indicatoare de stradă, din lemn, care erau pe fiecare dintre ulițele acestui sat, care trebuie vizitat obligatoriu de orice călător care explorează spre a descoperi pitoreasca Țara Secuiască!

 

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
20 juin 2013 4 20 /06 /juin /2013 22:05

Este una din cele mai vechi gări din Europa, declarată monument istoric: gara feroviară Anina, din Banat.

 

Datează de la 1863, și au fost autori: inginerii Anton Rappos si Karl Dülnig; arhitecți: Karl Maniel, Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Pe larg aici.

 

DSCN1989.JPG

DSCN1987.JPG

DSCN1990.JPG

DSCN1992.JPG

DSCN1994.JPG

DSCN1993.JPG

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article