Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 juillet 2013 1 01 /07 /juillet /2013 10:46

Acum mai bine de un an scriam un mic eseu despre tulburătorul roman  Purificare al scriitoarei finlandeze Sofi Oksanen.

 

În 30 august 2012 autoarea a prezentat la Tallinn noul său roman, "Kun kyyhkyset katosivat", tradus la noi cu titlul Ziua cind au disparut porumbeii, tălmăcire de Sigrid Crasnean. Este acelaşi traducător care a tradus şi romanul Vacile lui Stalin - primul titlu din proza scriitoarei finlandeze.

sofi_2013_1.jpg

Noul roman al Sofiei Oksanen abordează problematica ocupării Estoniei de către trupele naziste, în condiţiile în care acest stat era ferit de orice intervenţie de acest fel prin Pactul Ribentropp-Molotov, din 1939, un tratat de neagresiune încheiat între URSS şi Germania hitleristă. Desigur, acest episod rămînînd ca unul din cele mai obscure din istoria Europei primei jumătăţi de secol XX - moment în care a fost ruptă şi Moldova de Est din trupul României Mari - i-a atras atenţia acestei scriitoare, care ne-a obişnuit prin viziunea sa neîngăduitoare faţă de jumătăţile de măsură în istorie...Din Purificare am aflat cum s-a instaurat comunismul în Estonia, acum ni se arată era hîdă a colaboraţionismului, spionajului, urii, şi iubirii în acea perioadă frenetic de tulbure, a anilor '40, şi care a continuat pînă în deceniul al şaselea al aceluiaşi secol.

 

E de cetit obligatoriu. Voi reveni după lectura romanului.   

 

Foto: Sofi Oksanen pe site-ul oficial al scriitoarei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 juin 2013 6 29 /06 /juin /2013 00:12

Este un sat din comuna Ozun (fosta plasă Ozun, din epoca interbelică, care conținea 19 sate), din proximitatea Brașovului, în județul Covasna.

 

Localitatea Bicfalău este atestată documentar din anul 1332. S-au păstrat urmele cetății medievale, în partea vestică a bisericii actuale, construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe locul ei a fost una cu arhitectură gotică. Clopotul din turnul bisericii actuale, se spune, este dela 1640. Acum se renovează turnul cu șarpantă de lemn. Urmează un reportaj fotografic, din satul cu multiple conace de țară, topite acum în verdeața abundentă...

C-l-torii-2235.JPG

C-l-torii-2239.JPG

Aici se observă cu maximă claritate ruinele fostei fortificații care apăra locașul sfînt al localității. În prim plan - o piatră funerară de la 1840. Scrierea de mînă de pe pietrele tombale este o particularitate a inscripțiilor din acest areal. Majoritatea acestor pietre au o formă neregulată, foarte pitorească.

Curiozitati 2233

C-l-torii-2247.JPG

C-l-torii-2249.JPG

La interior, în biserică, mi-au atras atenția cel puțin trei lucruri: sobrietatea sălii cu băncuțe, aparținînd ritului reformat, amvonul cu baldachinul adosat și cununa de spice cu cruce.

C-l-torii-2240.JPG

C-l-torii-2246.JPG

Baldachinul din lemn pictat, tributar barocului transilvănean tîrziu, are în partea inferioară o inscripție în limba maghiară care datează dela 1767, semn clar că acest element arhitectural a fost moștenit de la vechea biserică.

C-l-torii-2244.JPG

Tot la categoria vestigii de artă, dar mai recentă, trebuie proiectată și cununa din spice de grîu, aparținînd tradiției populare, pe care sătenii de aici o conservă cu grijă, după cum se vede.

C-l-torii-2241.JPG

Cîteva din conacele din secolele XVIII și al XIX-lea, conservate destul de bine în diferite locuri ale satului, ascunse în vegetația abundentă în această perioadă...Toate au și cîte o poartă spectaculoasă.

C-l-torii-2224.JPG

Conac de la 1791, pictat discret pe fațadă. Poarta acestuia e de la 1830. Toate sunt într-o stare de conservare mai mult decît satisfăcătoare.

C-l-torii-2228.JPG

Detaliu de fereastră, cu minunatul element decorativ pictat pe fațadă.

C-l-torii-2222.JPG

C-l-torii-2229.JPG

Datarea de pe fațada sobră a porții cu deschideri semicirculare în partea superioară, ne spune că această poartă stă în picioare de la anul 1800. Și e cel mai probabil că minunatul conac din interiorul curții e chiar anterior acestei date.

C-l-torii-2261.JPG

C-l-torii-2219.JPG

Pe Ulița mare am constatat două conace alăturate, separate de această somptuoasă poartă cu creneluri barochizante, care pot fi foarte bine și rodul unor refaceri succesive. S-a inteționat readucerea în actualitate a datei inițiale de construcție: 1767. Pare cea mai veche conservată în această localitate.

C-l-torii-2221.JPG

Intrarea în unul din cele două conace alăturate trădează semnele unei restaurări atente și îngrijite. Curtea celor două gospodării pare a fi actualmente comună.

C-l-torii-2220.JPG

C-l-torii-2266.JPG

Nu am reușit să văd conacul din spatele acestei porți, dar semnalarea ei mi s-a părut deosebit de utilă, întrucît conservă un interesant element de arhitectură: contrafortul cu două trepte, cu copertine simple, cu olane. Se prea poate ca acesta să fi fost adăogat ulterior construirii porții.

C-l-torii-2264.JPG

În cele din urmă, consemnez excelentele și ingenioasele indicatoare de stradă, din lemn, care erau pe fiecare dintre ulițele acestui sat, care trebuie vizitat obligatoriu de orice călător care explorează spre a descoperi pitoreasca Țara Secuiască!

 

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
20 juin 2013 4 20 /06 /juin /2013 22:05

Este una din cele mai vechi gări din Europa, declarată monument istoric: gara feroviară Anina, din Banat.

 

Datează de la 1863, și au fost autori: inginerii Anton Rappos si Karl Dülnig; arhitecți: Karl Maniel, Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Pe larg aici.

 

DSCN1989.JPG

DSCN1987.JPG

DSCN1990.JPG

DSCN1992.JPG

DSCN1994.JPG

DSCN1993.JPG

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
17 juin 2013 1 17 /06 /juin /2013 09:09

Există un tulburător pasaj în romanul Agonie şi extraz a lui Irvig Stone, în care tînărul Michelangelo Buonarroti mergea în morga oraşului Florenţa pentru a diseca corpuri umane, pentru a le înţelege mai bine constituţia, structura şi compoziţia. Învăţa anatomia pe viu. Corpul uman devenea, prin acest gest al disecţiei, mai puţin misterios, vrăjit în propria carapace, într-un întreg ale cărui taine erau accesibile doar unor iniţiaţi sau medici puţin numeroşi. Stone insistă pe felul în care imaginea anatomică a omului îl umplea pe tînărul Michelangelo de oroare şi scîrbă, şi cîtă frică îl cuprindea numai gîndul de a fi descoperit de concetăţenii săi făcînd ceea ce face... Am fost atît de impresionat la acea vreme, şi sunt mai bine de două decenii de cînd am cetit acel monumental volum, încît multă vreme m-am gîndit la acel miros cadaveric, pe care-l urmărea pe Michelangelo! Care probabil în teroriza, dar îl şi întărea în convingerea că doar aşa va putea înţelege mai adînc unul din marele mistere ale existenţei: omul.

 

Prin 2002 am aflat pentru prima oară despre doctorul şi anatomistul Gunther von Hagens, cel care a elaborat procedeul de plastinaţie (Die Plastination) a oricărui corp viu. Metoda lansată încă în 1977 permitea conservarea şi prezervarea oricăror ţesuturi de materie organică, dîndu-le practic o nouă viaţă. Lichidele şi secreţiile din aceste materii organice sunt evacuate, deshidratate, şi înlocuite cu substanţe sintetice, neperisabile. În acel an lumea europeană era în plin scandal, care punea pe tapet presupunerea că materialul uman folosit în plastinaţie are o origine dubioasă, că von Hagens foloseşte cadavre din China sau Rusia. La scurtă vreme comunitatea medicilor germani l-a scos din rîndurile sale pe acest savant, cu motivaţia că foloseşte cu imoralitate şi lipsă de scrupule turpuri umane din zone cu risc ridicat pentru vieţile oamenilor...

 Arta-internationala-1902-1-.JPG

Expoziţia " The Human Body" din primăvara-vara lui 2013 de la Bucureşti - de la Muzeul Antipa - este una din cele mai problematice şi ofertante în acelaşi timp pentru comentarii, dezbateri şi dătătoare de ţîfne pentru aroganţi. Parte din realizările lui von Hagens au fost topite într-un discurs expoziţional inteligent, expplicit şi foarte lămuritor. Cîteva piese întregi de plastinaţi s-au integrat de minune printre exponatele existente deja în muzeul amintit, astfel că materialul ilustrativ superior, omul, a devenit chiar centrul Muzeului Antipa. Poate de-abia acum am înţeles cel mai bine şi mai profund semnificaţia tulburării şi interesului trăite de marele Michelangelo, aşa cum apar acestea descrise în romanul lui Stone. Ne aflăm, astăzi, într-un plin proces de dezvrăjire a misterelor omului, asistăm aievea la felul în care acesta, omul, este structurat, asamblat şi cum funcţionează - într-un mecanism anatomic superior, tulburător de perfect, incredibil de complex. Desigur, nu avem (şi nu vom avea niciodată) acces la conţinutul minţii omului, la trăirile inimii lui, la splendorile duhului - care dispar toate după ce omul repauzează, şi nu mai rămîne din el decît carcasa, structura organică, scheletul şi unghiile.

expozitia-the-human-body1

Într-o lume guvernată de principii creştine, de mulţime de habotnici şi ignoranţi, o expoziţie ca cea propusă de Muzeul Antipa nu putea lăsa indiferenţi pe nimeni. Astfel că au fost sfîrşituri de săptămînă în care au şi 3000 de vizitatori. Lumea chiar doreşte să vadă, să înţeleagă, să studieze faţa nevăzută a propriului corp; felul în care este articulat, legat, modul perfect în care funcţionează, se mişcă, respiră, îşi guvernează viaţa. Cu puţin timp în urmă am scris despre un film în care tatăl a doi copii asistau la moartea tatălui lor, şi ideea era ca aceştia să crească fără frica morţii, fără ca acest hotar spre veşnicie să le provoace groază, oroare sau angoasă existenţială. Înţeleg din ce se spune în jur că şi la expoziţia "The Human Body" sunt aduşi mulţi copii, şi cărora chiar le place să vadă faţa nevăzută a corpului uman. Prin urmare, dacă cei mici nu au frisoane şi disconfort la întîlnirea cu anatomia umană, ce întrebări inhibitorii sau de ordin pretins moral am putea avea noi, cei maturi şi moderat de culţi? Nu ar fi mai înţelept să le urmărim cu luare aminte reacţiile, întrebările, comportamentul, şi apoi să luăm decizii în numele lor? 

 

Expoziţia aceasta este în aceeaşi măsură educativă, pe cît este de utilă cunoaşterii. Principiile religioase şi morale nu se referă exclusiv la trup, ci la suflet, la salvarea prin duh, şi dacă este aşa, trupul nu este decît o piedică necesară în calea aceastei desăvîrşiri, în acelaşi timp nefiind cu putinţă nici existenţa duhului în afara trupului viu, căruia îi este sălaş, vas curat şi treaptă spre veşnicie. Anume cunoaşterea l-a făcut pe om să decadă din statutul de fiinţă edenică, precum ne spune cartea Facerii: din­tru tot lemnul (pomul)ce este în grădină, cu mâncare să mănânci, iară din lemnul priceperii binelui şi răului să nu mâncaţi dintr‑însul; iară în ce zi veţi mânca din­tr‑în­sul, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 16‑17). Dar numai alungat din Rai, i s-a dăruit omului necesitatea mîntuirii, şi revenirii acolo...de unde a fost izgonit. Căile mîntuirii sunt nenumărate, ca şi cursele care i se întind omului. Un lucru e cert: nu de la cunoaşterea corpului său - aşa cum se vede şi din expoziţia "The Human Body" - se va trage prăbuşirea lumii acesteia, nici căderea ei în păcatul colectiv! 

 

Sursa imaginii: internet.

Fațada muzeului: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
12 juin 2013 3 12 /06 /juin /2013 21:40

Nu-mi amintesc ca pe ecranele românești să fi rulat, în ultimii douăzeci de ani, vreun film artistic turnat în îndepărtatul Kîrgîzstan!

 

Acum, grație asociației culturale Macondo putem vedea pe ecranele din București un film relativ recent, o coproducție multinațională - Svet-Ake, a regizorului Aktan Arym Kubat aka Aktan Abdîkalîkov Aktan (născut în 1957).

 

Creatorul acestui film face parte dintre acei indivizi care au făcut școală cinematografică adevărată pe lîngă faimosul regizor kîrgîz Tolomuș Okeev (în kîrgîză: Төлөмүш Океевич Океев, 1935-2001), pe la finele anilor 1980, și a debutat ca regizor în îndepărtatul 1992.

 

”Svet-Ake” (2010) este povestea simplă a unui electrician dintr-un sat premontan din Kîrgîzstanul epocii de prăbușire a președintelui Askar Akaev, în 2005. Subliminal, chiar dacă avem în față destinul simplu al unui om visător, cu o familie din care lipsește un moștenitor pe linie masculină, avem de-a face cu un film politic. Nu prin ce arată, ci prin ce afirmă, în subtext - că Akaev ”a făcut și a dres”, și că țara este acum lăsată la voia întîmplării, dar mai exact la cheremul unei clase politice corupte, rapace, duplicitare, capabile să calce în picioare orice valori, tradiții și morală conservate de mult timp în vintrele acestui popor, aflat la poalele unor munți înalți și înfricoșători, și a unei istorii încă destul de nelimpezite.

 

”Domnul Lumină” este cu adevărat un caraghios visător - e proprietarul unui agregat rudimentar, care este un fel de simulare a unei eoliene, dar principiul căreia se dorește a fi pus în slujba celor care au nevoie de curent electric, în acea localitate unde curentul e greu de obținut, și devine tot mai scump pe zi ce trece...

Der Dieb des Lichts 04

Acesta este dispus să fure curentul în folosul celor care nu mai sunt capabili să plătească valoarea facturii. Face ca aparatul de contorizat energia elecrtică să se învîrtă invers...pînă este prins. Dar e eliberat, și e din nou în mijlocul familiei, cu o nevastă tînără și patru fete mici. Tînjește, însă, să aibă un băiat. Iar un camarad îi spune la o beție că pentru asta trebuie să se electrocuteze intenționat, să i se omoare ”toți hormonii feminini”...Credul din fire, ”Domnul Lumină” se supune acestui ridicol și periculos procedeu. Cum la fel de adevărat crede în visul său de a aduce, cu ajutorul vîntului puternic, energia electrică în acest loc uitat de lume, de unde oricine dorește să fugă, să ajungă cît mai departe, să-l părăsească definitiv.

 

Dar ”Domnul Lumină” ajunge în fața unui viitor deputat, Bezkat, care-i ascultă povestea despre posibila electrificare, și care-l ia sub aripa sa protectoare. Primește și un avans, sub forma unei sume în dolari. Pînă într-o zi în care se contruiește o iurtă de dimensiuni impresionante, unde sunt invitați potențiali investitori chinezi, dispuși să-și aducă bănuții în regiune. În treacăt fie vorba, și cred că am mai avut ocazia să vorbesc despre interesele Chinei în această parte a lumii, Kîrgîzstanul este curtat demult în afară de marele său vecin, și de alți ”pețitori” cu pondere: Rusia, SUA, Kazahstan. Ei bine, în acea zi  ”Domnul Lumină” este invitat spre a fi prezentat oamenilor de afaceri chinezi, și adus în iurta cu distracții! El asistă la toasturi, la lucruri care vin în contradicție cu principiile lui morale - bune sau rele nu se discută, dar întemeiate, și de la care nu e dispus să abdice. Ia apărarea unei tinere care e dispusă să facă chiar orice pentru un profit mulțumitor; dincolo de morală, rușine, principii, pudoare...Jocul se numea - ”Dezleagă cămila”, în care actanții, un bărbat și o femeie, ambii în straiele lui Adam și a Evei, trebuiau să-și dispute dreptul de a pleca acasă cu cămila pusă în joc. Cine pe cine sau care pe care? Acest amuzament al celor bogați l-a enervat pe ”Domnul Lumină”, și a sărit să apere onoarea acelei femei, care nu avea nici în vis nevoie de curtoazia acestui visător! Gestul său a fost fatal.

 


 ”Domnul Lumină” (jucat magistral de regizorul însuși!) a fost lichidat, genul lui de om era total inadecvat și pueril într-o lume în continuă schimbare, flotantă, mercantilă, coruptă, perversă - este o grea piatră de poticneală! În noile realități aceasta trebuie pur și simplu înlăturată!

 

P.S. Lumea americană și cea occidentală a acordat o atenție deosebită acestui film. Părerea mea, în primul rînd pentru exotismul locului în care se consumă narațiunea, iar apoi, pentru că anumite surse financiare pentru turnarea filmului a provenit, totuși, din Europa, or acest continent este (sau devine) atent cu ce e al său...Mai multe cronici - în engleză, germană și franceză - se pot ceti aici.

 

 

Sursa imagine: aici    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
11 juin 2013 2 11 /06 /juin /2013 15:47

DSCN2148.JPG

Mai multă lume mi-a spus în acest început de vară că animalele au un comportament ciudat!

La noi a intrat o pisică neagră în casă, pe geam, în plină noapte. Cuiva, nişte porumbei i-au ciugulit ouăle încondeiate, iar persoana respectivă locuieşte la etajul 7.

Sub tufele de lavandă s-au cuibărit fluturi de noapte. Ies nori întregi, cînd ţîşneşte cîte o pisică pitită pe acolo. 

Libelula aceasta am fotografiat-o anul trecut, în iulie, la Belgrad. În fundal - muzeul de artă contemporană. Muzeul este deschis în 1958, şi acum e deja aproape în paragină. Iar libelula va face aceeaşi echilibristică şi peste o mie de ani!

Doar nouă, oamenilor, ni se pare că animalele se schimbă de la un sezon la altul...

Modele nu ating pe mai micii noştri confraţi! 

 

Credit foto: © vladimir bulat, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
7 juin 2013 5 07 /06 /juin /2013 09:52

Canionul Povestea  (în jur de 300 de km. de Bişkek)  este situat în partea sudică a lacului Issyk-Kul, şi este un loc despre care nu trebuie să faci comentari, consideraţii. Fiecare dintre noi vede ce simte, ce înţelege, ce e capabil să admire...Singura mea consideraţie este de natură comparativă - mi-am imaginat că aşa trebuie să fie şi peisajul selenar.  Dar e un laborator al lanţului muntos Teskei Ala-Too (Тескей-Алатоо).

 

Dau doar un set selectat de imagini. Debutez cu "copacul şamanic".  Astfel de însemne erau numeroase în satele limitrofe lacului Issyk-Kul. Sunt în plin proces de cercetare a formelor încă vii de şamanism specific (Шаманчылык) nomazilor kîrgîzi.

C-l-torii 0328

C-l-torii-0282.JPG

C-l-torii-0320.JPG

C-l-torii-0309.JPG

C-l-torii-0289.JPG

C-l-torii-0295.JPG

C-l-torii-0318.JPG

C-l-torii-0322.JPG

C-l-torii-0303.JPG

C-l-torii-0298.JPG

C-l-torii-0319.JPG

C-l-torii-0292.JPG

 

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie,  2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
4 juin 2013 2 04 /06 /juin /2013 14:48

Ciclul kîrgîz s-a cam lungit, adică s-au făcut deja două luni de la prima postare pe această temă.

Cu adevărat vastă şi captivantă este Asia Centrală! Dar şi Kîrgîzstanul ocupă aici un loc aparte. Este ţara cu cei mai înalţi munţi, cu cele mai multe ape şi gheţari, cu cele mai pasionante mitologii şi eposuri. Cu cel mai bun scriitor: Cinghiz Aitmatov. Cu cel mai întins epos din lume, devenit parte din patrimoniul cultural mondial: Manas.

Este ţara poate cel mai puţin explorată de cei din jur - dintre celelalte vecine ale sale. Dar e şi cu cel mai straniu raport cu propriul trecut! Am vorbit deja despre asta.

Acum doresc să arăt, prin imagini, cum natura, epocile, personalităţile şi regimurile politice s-au cristalizat pe o singură alee a oraşului Bişkek, Aleea Tineretului (Аллея Молодежи). Este o arteră pietonală, care leagă Universitatea de Stat de Primăria oraşului. Este cumva acel element urban, care formează un fel de T imens, raportat la bulevardul Chui (fost Lenin, cum era în majoritatea oraşelor şi satelor sovietice), care este perpendicular.

În spatele acestei axe se proectează fabulosul lanţ montan Ala-Too. Care în zilele senine te face să crezi că este de-a dreptul ireal...pictat doar de o mînă măiastră...

C-l-torii 0459

Asta este imaginea munţilor văzuţi dinspre Universitatea de Stat. Micuţa figurină cu spatele este cea a lui Şabdan Baatîr, 1839-1912 (Шабдан Баатыр) - om politic, care a contribuit la apropierea clanurilor kîrgîze de politica Imperiului Ţarist. Este o personalitate cinstită, şi a cărei statuie ecvestră tronează pe strada principală a oraşului Kemin, de unde se trage neamul său, şi unde tatăl acestuia era manap (conducător din vremuri feudale). 

C-l-torii-0458.JPG

Aceasta este faţada Universităţii de stat. Ca şi frontonul Primăriei, acesta este tributară arhitecturii epocii staliniste. Chiar dacă spoiala de dată recentă ascunde specificul erei deja apuse, dar formele trădează esenţa. Recent, în faţa intrării principale a apărut monumentul lui Yusuf Balasagîn (ortografiat în engleză: Yusuf Khass Hajib, iar în kîrgîză: Жусуп Баласагын), personalitate de prim rang a Hanatului Karahanizilor din veacul al XI-lea. Lucrarea sculpturală a fost semnată de sculptorul Turgumbay Sadîkov.

Tot pe acea alee se mai află şi busturile a doi cărturari ai secolului XX - Constantin Judahin (1890-1975), creatorul dicţionarului kîrghîz-rus, şi altor dicţionare ale popoarelor central-asiatice (uzbek-rus, uigur-rus etc). Precum şi cel al altui savant lingvist local - Kasîm Tînîstanov (1901-1938), este cel care a elaborat gramatica limbii kîrgîze moderne.  

Deasupra frontonului Universităţii s-a conservat grupul statuar cu cei doi tineri, care susţin cîte o carte cu o mînă, iar cu cealaltă - un cartuş cu iniţialele de altă dată ale instituţiei КГУ, adică Universitatea Kirghiză de Stat. Cu stema URSS neatinsă. Atunci s-a creat această instituţie, însemnele ei s-au şi păstrat.

C-l-torii-0456.JPG 

În spatele lor este un catarg cu steagul statului. Probabil, că în trecut flutura steagul RSS Kirghizia. Azi - statul independent: Republica Kîrgîzstan.

Iată cum, pe o singură arteră şi-au dat întîlnire mai bine de o mie de ani de istorie. Alăturarea acestor imagini face posibilă vizualizarea acestei întîlniri (care poate fi oricînd trucată, manipulată) dintre personalităţi, sensibilităţi, epoci şi natură.

Doar cea din urmă este veşnică. Dar şi cea mai impresionantă, irepetabilă!

C-l-torii 0457

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
27 mai 2013 1 27 /05 /mai /2013 07:04

C-l-torii-0042.JPGÎntîlnirea cu doamna Cinara Makashova - proprietara brandu-lui TUMAR a avut loc în 8 aprilie, la Bișkek, care a fost, mi s-a spus ulterior, curioasă să cunoască un român interesat de activitatea grupului de creație și meșteșugărit pe care-l conduce - ART-GROUP ”TUMAR”.

 

Mi-a relatat pe îndelete istoria apariției acestui brand, direcționat spre creație și spre conservarea anumitor meșteșuguri încă relativ bine conservate în diverse regiuni ale Kîrgîzstanului. În bună măsură ei determină designul, partea formală, cromatică, furnizează materia primă celor cu care colaborează, astfel încît calitatea produselor să fie mereu controlată, cea dorită de comanditar.

 

Totul a început în anul 1998, cînd din Australia a venit o comandă substanțială pentru a se confecționa mingiuțe din lînă bătucită. Apoi, s-au pus la punct diverse tehnici tradiționale de realizare a unui anumit tip de covor, care nu e țesut, ci colajat din mai multe straturi de fetru, urmărind un anumit decor tradițional, compoziție și cromatică (shirdak). Se merge în special pe coloranți naturali, dar culori prea stridente și aprinse (cum se solicită pe anumite piețe) nu se pot obține din resurse naturale, de aceea se recurge la performanțele industriei chimice.

 

Principalele direcții ale proiectului TUMAR sunt: vestimentație, jucării, covoare, ceramică, încălțăminte, accesorii, genți, design contemporan.

 

La discuție a asistat istoricul și etnograful Alexey Nemyh.


 

Cum a început activitatea ”TUMAR”?

 

- Am avut de la început o mică încăpere, de vreo 20 m pătrați, unde vindeam diverse lucruri tradiționale, confecționate de noi. Apoi, ne-am gîndit ce nume să dăm activității noastre. O sută de mii de variante ne-au trecut prin cap. Desigur, doream un cuvînt în limba kîrgîză, unul cu o semnificație amplă, voluminoasă, un nume sonor, dar cu un sunet concret, tăios, rotund. Ceva care să nu fie deloc dulceag. Ne storceam mințile de mai mult timp. Pînă cînd unchiul meu a pronunțat cuvîntul TUMAR. În acel moment toate varinatele anterioare au căzut de la sine...Era chiar cuvîntul care exprima întreaga noastră concepție despre ce vrem să facem. Mai presus de orice conținea și un indemn interior foarte puternic (слово имело очень хороший посыл)! C-l-torii-0046.JPG

 

TUMAR...știți ce înseamnă?

 

Nu, aș vrea să-mi explicați!

 

- Este o amuletă (warding), un talisman, un obiect cu o funcție protectoare puternică.

 

Cu o funcție apotropaică?

 

- Un obiect de formă triunghiulară, mereu orientat cu vîrful în sus, de regulă confecționat din material textil. Care se purta în diferite locuri ale trupului. Pentru a fi ferit de rău, vrăji, deochi...

 

Se mai poartă și în ziua de azi?

 

- Da. Unii mai poartă. Am și eu un tumar de la bunica, din pînză, pe care eu îl îmbrac mereu într-un fel de husă din piele - pentru a-l proteja. Se poartă la gît. 

Cînd am studiat geneza și istoria acestui obiect, trecînd prin diverse studii, care analizează și clasifică acest tip de obiect, care are o diversitatea apreciabilă, dar nu și la kîrgîzi - am aflat că formele, dimensiunile și materialele din care erau confecționate diferă de la un popor la altul, că unii le poartă la subțioară, căci se consideră că de acolo pleacă sufletul din om...

 

Există un studiu și pe internet, a unei cercetătoare din Uzbekistan, de la Tașkent,  care face o foarte bună clasificare și descriere a acestui obiect la popoarele din Asia Centrală (Elmira Gul - nota mea). 

 

C-l-torii-0064.JPGLa noi tumarele aratău anume așa, și doar așa: în formă de triunghi. La alte popoare pot fi în formă de cilindru; la uzbeci, de pildă sunt așa, metalice, cu extrase din Coran. sau pot conține diverse alte obiect. Se spune că e interzis să deschizi tumarul altcuiva, unul care nu-ți aparține. Dar în urma cercetărilor s-au descoperit unghii de pasăre, pămînt natal...

 

Cine hotărăște ce anume se va ascunde într-un tumar, pentru a-l proteja de rău pe cel care-l poartă?

 

 

 

 

 

 

  Vorbesc acum despre cele mai vechi, care au legătură cu șamanismul, cu tradiția practicilor vrăjitorești. 

 

Alexey Nemyh: Se mai pot vedea semne ale animismului și acum în diverse locuri, prin proximitatea munților, în jurul Bișkekului...

 

C-l-torii 0070Cinara Makashova: Scurt spus, dincolo de multitudinea semnificaíilor și funcțiilor pe care le-a avut tumar în trecut,

pentru noi acesta a devenit întruchiparea unui simbol cu valoare de charme protector. Noi facem obiecte pentru oameni, dar și pentru casa lor. În iurte strămoșii agățau un astfel de tumar la uși și praguri. Trebuie să le apere și să le ocrotească casa, spațiul privat - de cel exterior, considerat potențial ostil, dușmănos...

 

Se aseamănă cu funcția crucii, pe care creștinii o poartă la piept?

 

- Crucea e universală, și în ea nu se conține neapărat ceva, nu funcționează ca un recipient. Tumar e purtător de conținuturi diferite...

 

...poate un bătrîn - moldo, cărturarul satului -, sau o bătrînă în care ai încredere, al căror cuvînt are o pondere mare, greutate - aceștia sunt cei care pot decide conținutul unui tumar.

 

Aceasta este, pe scurt, preistoria mărcii noastre.

 

DE la bun început ne-am ocupat de coaserea textilelor cu caracter etnografic, național. Apoi, am debutat cu fetrul, după care am primit comenzi de diverse jucării din fetru. În acest moment avem 8 puncte de producție în oraș, în fiecare dintre acestea se face un al tip de produs din fetru: papuci, accesorii, jucării etc. Mai sunt 5 ateliere în zona rurală - toate în Cîmpia Chui (în kîrgîză: Чүй өрөөнү). Dar mai avem și colaborări cu meșteri din Naryn, din zona Issyk-Kul, dar acelora le dăm noi modelele. Pe care le elaborăm, le indicăm exact ce dorim. Ei execută comenzi după modele stabilite de noi.

 

Pentru că aveți un sortiment interesant de ceramică, doream să vă întreb: există o tradiție a acestui meșteșug la nomazii kîrgîzi?

 

- Formele de ceramică locală sunt simple, rudimentare, elementare, dar nici acestea nu sunt pur kîrgîze - pentru că ceramica în general este o particularitate a popoarelor agrare. Ceramica era cumpărată de la negustorii uzbeci sau chinezi; aceasta era scumpă, prețioasă, tocmai de accea pentru a o păstra s-au inventat niște recipiente speciale (în kîrgîză: Чыпы кап), din piele. Pentru a o păstra în bune condiții. Niște vase mari, din lut arse direct pe rug, se pare, că au existat totuși. Dar nu putem vorbi despre ”școli” și ”centre”. Așa ceva nu a existat.

 

Din ce vase mîncau nomazii?

 

- În general, acestea erau făcute din lemn sau piele. Acestea sunt specifice pentru noi.

 

Nu ați încercat să reconstituiți astfel de obiecte ancestrale, în formele lor păstrate încă?

 

- Încercăm să facem asta. Purtăm discuții cu un meșter din Jalal-Abad (în kîrgîză: Жалалабат). Acesta este un proiect de viitor. Trebuie să-l ajutăm pe acest om - să procure materie primă, uneltele necesare lucrului. El este singur, efortul pentru a putea lucra pentru noi va fi unul uriaș. Dar ceea ce știe să facă e de mare clasă, vesela făcută de el din lemn impresionează de-a dreptul. Se ține de vechile rețete de preparare a lemnului, știe să-l usuce bine, să-l impregneze cu ulei, ca să fie rezistent la lichide. Aș mai adăoga un detaliu. Problemele ecologice de astăzi au răpit lemnului calitățile de altădată. Folosindu-se aceleași procedee metodologice - lemnul se fisurează mai rapid ca ăn trecut...

 

C-l-torii-0069.JPGDar ce lemn se folosește pentru aceste obiecte?

 

- Chiar și nucul. Dar cel mai des se utilizează ulmul (în kîrgîză: Карагач, din turcă = copacul negru). Un pom din clasa ulmaceelor. Cred că denumirea științifică este Ulmus pumila.  

 

Acum o întrebare ”tehnică”. Cum vă promovați producția ”TUMAR”? Cum ajungeți să fiți prezenți pe diverse piețe ale lumii? Nu vă bate gîndul să ajungeți și în Estul Europei? În Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, de pildă?

 

- Mereu ne gîndim să fim în cît mai multe locuri. M-am ocupat și teoretic de asta. Am înțeles că există doar două căi, două moduri strategice de promovare a produsului: a) stai pe loc, și aștepți să fii descoperit; b) alergi în diverse locuri cu acest produs, pentru a-l face cunoscut. Pînă de curînd, ne-am poziționat pe strategia a) - adică am stat pe loc. Am simțit chiar și o oarecare strîmtorare pe plan local (eufemistic vorbind!), și în aceste condiții am primit oferte să ne mutăm afacerea într-un alt loc (au venit oferte de la Moscova, apoi de la kazahi, iar în cele din urmă - din Novosibirsk). În final am decis că nu ne vom muta nicăieri din acest loc. Rămînem aici.

 

Orice extindere începe de la ceva mic; pentru exterior se pune accentul pe lucruri și obiecte mai contemporane, în timp ce pentru piața internă predomină cele cu specific național, accentul etnografic.

 

Dar am reușit să implementăm și pe piața europeană anumite produse indigene, specific autohtone - shirdacele (ширдак), de pildă. 

C-l-torii-0060.JPG

Dar cum a fost cu piața japoneză, căci știu că există un site japonez, care promovează marca ”TUMAR”? Acolo produsele parcă au o țintă precisă, orientată pe gustul local..

 

- În acest caz este vorba de produse create după propunerile unui arhitect și designer japonez (Kei Sato - nota mea, v.b.), care a venit aici, a lucrat și construit ceva pentru o fundație locală. Ne-a vizitat și pe noi, s-a interesat de producția de fetru, de posibilitățile noastre, și ale acestui material.

 

Ne place să experimentăm, să dăm curs unor comenzi speciale, mai neconvenționale. Am colaborat cu Turcia, am executat comenzi de încălțăminte din pîslă pentru Finlanda, acum lucrăm pentru Rusia. Sunt anumite dificultăți cu omologarea internațională a acestui tip de încălțăminte, căci se cere o certificare pentru fiecare tip de produs în parte.

 

Acum purtăm negocieri cu un grup puternic de oameni care e interesat de deschiderea, prin franciză, a unui salon similar celui din Bișkek - la Astana. Inițiativa le aparține în exclusivitate. Noi nu am putea susține direct un astfel de magazin acolo.

 

Avem o reprezentanță în SUA, mai exact în Alaska. Cel mai probabil suntem găsiți după principiul identităților. Cei din Alaska ne-au descoperit în Kazahstan (unde există acum un dealer la Almata - nota mea, v.b.). Au cumpărat atunci o partidă de produse. Ca să fii prezent pe o piață atît de uriașă ca cea din SUA, trebuie să poți furniza cantități importante de marfă, iar pentru asta e nevoie de infrastructură, logistică serioasă, posibilități reale de transport. Nu avem acum căi de acces, suntem într-o zonă cam închisă, izolată. Ne lovim de anumite limitări. Ne punem mari speranțe că vom intra, ca stat, în Uniunea vamală. Astfel, dacă în trecut ne proiectam perspectivele spre piețele îndepărtate, acum încercăm să ne concentrăm, dimpotrivă, pe cele de proximitate: Kazahstan și Rusia.

 

Pentru că sunt niște piețe mari...

 

- Da. Asta pe de-o parte, iar pe de alta, este vorba și de o chestiune practică la mijloc - fetrul, pîsla sunt mai utile în nord! Acolo unde e frig.

 

sacose-batucite.jpgÎn ceea ce mă privește, încerc să-mi imaginez cum și-ar face apariția astfel de produse - mai ales cele create din fetru - în România. Căci românii au și ei o veche tradiție a prelucrării lînii, au și civilizația transhumanței. Este adevărat că la noi nu se butucește lîna, ci se țese, se împletește. Totuși, căldura lînii rămîne aceeași...

 

- Deocamdată, nu am avut niciun contact cu România. Sunteți singurul pe care-l cunosc. În schimb, un turc s-a arătat interesat să ducă mărfurile noastre în Albania. Dar cel mai mult era interesat de garanția exclusivității. Spunea: ”Eu ce certitudine am, ducînd în Albania marfa voastră, că nu veți furniza și pe alte căi?” Putem oferi oricui exclusivitate. Și cu cei din Alaska avem astfel de contracte, cu condiția să ne asigure un volum satisfăcător de comenzi.

 

Ceea ce faceți la ”TUMAR” mie personal mi se pare că se apropie mai degrabă de artefactul artistic decît de artizanat. Avem ceva similar și pe la noi, mici magazine sau galerii, în care poți cumpăra diverse obiecte realizate de artiști, cu produse unicat sau realizate în serii limitate. Lumea caută produse exclusiviste, de nișă, deosebite de tot ce știu. Într-o astfel de nișă văd înscriindu-se anumite produse de la ”TUMAR”. Iar dacă această nu există, ea trebuie creată. Tocmai de accea am întrebat de la început cum a debutat art-grupul denumit atît de inspirat ”TUMAR”. Aș putea vorbi unor persoane pricepute despre activitatea dvs., dar mi-e teamă că aceasta e atît de complexă, încît poate rămîne neînțeleasă pentru început. E un spațiu de discuție.

 

La noi au venit mai mulți unguri de-a lungul timpului. Au și ei tradiția confecționării pîslei. La un moment dat un artist de la ei, se pare destul de cunoscut - care a venit la un simpozion dedicat acestei tehnici -, că meșteșugul prelucrării lînii și transformarea acesteia în fetru sau pîslă se datorează anume ungurilor! Se spune că în epoca migrației ungurilor dinspre regiunile estice (după anumite surse, dinspre regiunile vestice) ale Munților Ural spre Bazinul Panonic (spre sfîrșitul secolului al IX-lea - nota mea v.b.) cîinii folosiți la transportarea bunurilor ungurilor spre noua lor patrie au devenit atît de murdari și bătătoriți cu noroi, încît blana lor devenise dură, pîsloasă. De la acei cîini s-ar fi pus baza istoriei apariției pîslei...

 

Da, este în spiritul ungurilor - care-s vecinii noștri, iar despre vecini ești nevoit să știi mai multe. Mai ales cînd e tentat să fantazeze...

 

Ei, nu ați stat printre kîrgîzi suficient de mult, ca să vă dați seama că și aceștia au creat o bună parte a realizărilor acestei lumi! Că multe le datorează omenirea întreagă) 

 

Vă mulțumesc pentru această minunată discuție!

sabotii lui Picasso

O pereche de cisme (Picasso), care fac parte din colecția încălțările artiștilor (2012). Alte piese (Dali, Matisse, Rodcenko, Degas, Malevici etc.), din aceeși colecție, se pot vedea aici.

C-l-torii-0089.JPG

Tumare istorice (sec. XIX-XX început), fotografiate în muzeul național de istorie.

 

C-l-torii-0057.JPG

 


Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Toate drepturile rezervate asupra conținutului acestui material.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
23 mai 2013 4 23 /05 /mai /2013 06:42

După numeroase descrieri și relatări care se constituie în ceea ce-mi place să numesc ”ciclul kîrgîz”, a venit vremea să evoc un produs alimentar care mi-a marcat olfactiv șederea în Bișkek. Este vorba de  lipia coaptă în cuptor de lut (în kîrgîză: Танды́р нан, în rusă: тандырная лепёшка ). Este o pîine rotundă din grîu, plată, coaptă la jar; e lipită în partea interioară a unui cuptor de pămînt, în interiorul căruia se încing cărbuni, și a căror incadescență mocnită este folosită ore în șir. Lipia are în centru un motiv solar, iar pe margini și nu doar - se presară diverse semințe: chimen negru (în kîrgîză: сейдана), in, mac, susan etc.

 

În Bișkek am atestat numeroase cuptoare de acest fel, unde pentru o sumă modică (mai ieftină decît o franzelă banală, de-a noastră!) puteai mînca o minunăție de pîine, adevărată, ancestrală, care-și dăruia oricui, cu plinătate, gustul său fierbinte, irepetabil.

 

Ultima (de fapt, două) dintre acestea a ajuns la București. În chip de coincidență, cuptorul de la care cumpăram cel mai frecvent aceste lipii se afla pe strada Kiev (între str. Umetaliev și str. Taras Șevcenko).

dandyr-nan.jpg

Există posibilitatea de a cumpăra aceste lipii și în piețe sau chiar la supermarket. Dar, desigur, am preferat să le iau direct de la cuptor, fierbinți, aburind de arome și cu luciu diamantin.

 

C-l-torii-0020.JPG

Astfel se prezintă tarabele cu un sortiment larg de lipii, la Piața Oș (Ошский рынок) - una din cele mai mari și pitorești ale orașului Bișkek.

 


Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article