Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

10 juillet 2013 3 10 /07 /juillet /2013 10:23

2d4c2a4bariera vergului copDe cartea asta nu mă mai satur, de aceea nici nu m-am grăbit să o semnalez la vremea apariției, în cețosul an 2009! O voiam mai ales pentru mine, pentru că exact în acea perioadă îmi încolțise ideea de a cartografia Bucureștiul prin plăcuțele sale stradale. De fapt ideea a fost mai veche, dar atunci deja umblam hai-hui prin oraș, cu aparatul de fotografiat în rucksac, și captam plăcuță după plăcuță, stradă după stradă, număr de imobil după altul...

 

Una din zonele preferate a devenit anume perimetrul pe care-l consemnează cu lux de amănunte în cartea sa de memorii domnul Parusi, perimetrul cuprins între Calea Călărașilor și Bulevardul Pache Protopopescu. Strada Frunzei este cea de unde pleacă memoriile sale, de la casa cu numărul 25, aflată la întretăierea dintre străzile Frunzei și Agricultori. 

 

DSCN4068Plăcuța asta veche, puțin jerpelită, cu ceva lacune, mi se pare că ilustrează cel mai bine aerul sobru și în aceeași vreme mereu glumeț, șăgalnic și nepretențios al scrierii lui Parusi. Să ne înțelegem, Gh.Parusi este omul care știe Bucureștiul cum nu l-a știut nimeni altul dintre cei care au scris, fantazat sau speculat pe seama istoriei acestui oraș multisecular!

 

El este autorul fantasticelor volume Cronica Bucureștilor (2005) și Cronologia Bucureștilor (2007), pe care lumea academică autotonă nu s-a repezit să le ridice-n slăvi, să le comenteze și să le recenzeze cum se cuvenea. Pentru a deveni o referință indispensabilă, de neocolit. Dar sunt absolut convins că materialul celor două substanțiale volume vor sta drept drojdie pentru tot ce se va scrie de aici încolo în acest oraș. Substanța lor inepuizabilă îmi amintește de soarta minunatei lucrări Necropola capitalei, de marele istoric G. Bezviconi (1910-1966), din care s-au hrănit nenumărați sercetători, istorici, pasionați, fără ca să citeze din ea, pentru simplu motiv că nu a apărut niciodată sub formă de carte. A fost tipărit într-un soi de dactilomanuscris, în 1972, și care acum, din fericire este disponibil pe internet. Cărțile cele două, semnate de Parusi, s-au epuzat repede, și au devenit raritate bibliografică.

 

Memoriile lui Parusi, intitulate Bariera Vergului sau Viața unui băiat de București, debutează sprințar pe străzile Bucureștiului, ne poartă în sînul familiei, printre prieteni, de la București facem o escală lungă în Secuime, unde ajunge să predea limba română, prin locuri în care nici profesorii nu prea știau să se exprime românește. Băiatul de București a ajuns în inima unei lumi patriarhale, simple, în care nu se vedea niciodată orizontul, așa cum îl știa, acolo și-a dat seama că nu-i place muntele. ”Cînd priveam în jur și vedeam munți într-o parte, în depărtare, dealuri înalte în alta, mă simțeam ca într-o închisoare. Excursiile la munte îmi plăceau, dar nu mă vedeam trăindu-mi viața acolo”, spune Parusi într-un loc (p.157). Se simțea bine, în apele lui, de-abia cînd venea spre Bucureștiul natal, și trenul trecea de Cîmpina, peisajul se potolea atunci, devenea cîmpie nesfîrșită...Pe lîngă descrieri de ordin personal, Parusi e atent la tradiții, adunări, la socializarea mozaicată a oamenilor din jur. Cînd ajunge să predea la Turda e martorul unei sărbători care nu este cunoscută practic în Regat, ci doar în Moldova și în anumite locuri din Ardeal: Paștele Blajinilor. E o descriere succintă, dar vie, suculentă, cu un popă care venea din comuna Nicolae Bălcescu, ca să slujească, iar la capătul acestei slujiri se făcea cu atașul motocicletei plin cu de toate!

 

Și pentru că i-a displăcut atît de tare la munte, iată-l pe autorul nostru la Isaccea, în celălalt capăt al țării, în anul în care mă nășteam, 1968, profesor la liceul din acea localitate dunăreană. Aici nu sunt decît dealuri, ape și pămînturi inundabile. Anume, la Isaccea, în 1970, a intrat în partidul Comunist, la îndemnul primarului, și apoi tras de mînecă de tovarășa Butnaru - ”fostă văcăriță, profesoră de rusă, înghesuită la minte dar era și a naibii cît cuprinde” (p.198). Primarul îl vroia pe Parusi printre cei importanți ai orașului, și în scurtă vreme l-a numit ”îndrumător” al organizației UTC a liceului. Dar omul mahalalei tot la năzbîtii trage, că așa-i e firea! Nu a vrut în partid, ci a nimerit în rîndurile lui. Aici o gură de rachiu, colo o sticlă de vin dobrogean, și eficiența muncii era pe măsura aspirațiilor partidului, care erau aproape mereu doar pe hîrtie, în rapoarte, cuvîntări, alianțe, în visele cu ochii deschiși ai conducătorului iubit...

 

Peregrinările prin țara sa au încetat însă în 1972, cînd a intrat la Biblioteca Academiei, devenind șef la serviciul Cataloage colective. Petrecînd douăzeci și șapte de ani în acel univers - viața i s-a rotunjit și împlinit cu adevărat, cum singur o și scrie. Astfel, concluzia adaptării acolo o trage autorul însuși: ”asemănările cu ceea ce trăisem în Barieră (Vergului, desigur, nota mea. v.b.) m-au ajutat să mă simt în Biblioteca Academiei ca acasă” (p. 211). Minunata scriere a lui Parusi se citește pe nerăsuflate, curge cu un vin bun pe gîtul cunoscătorului, care nu se oprește pînă nu dă gata sticla, dar nu înainte să fi studiat cu luare aminte eticheta, forma recipientului, mirosul dopului, consistența uleioasă a lichidului...Cu aceeași acrivie și-a notat Parusi viața ajunsă la șapte decenii, în acel moment al redactării, și zău dacă nu e la fel de savuros ca și Calistrat Hogaș, la fel de melodios ca Anton Pann, și deloc mai puțin mistic ca un Petru Popescu (cel din Prins!).

 

Ferice de editura Compania, că are parte de un astfel de autor, căci toate cele trei pomenite în rîndurile ce s-au scurs, anume acolo au apărut! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
9 juillet 2013 2 09 /07 /juillet /2013 09:09

Cînd am fost în toamna trecută la Taormina, m-a suprins cît de prezentă în acel oraș-grădină este imaginea Sfîntului Pangratie!

Astăzi am aflat din calendarul nostru, că este ziua în care acest sfînt local se cinstește. Imaginea lui, acolo, este reprezentată mai ales prin icoane de ceramică...devenind astfel simbol, mascotă, vedetă și suvenir. Căci chipul lui îl puteai cumpăra la fiecare pas.

Poate că azi e și zi de rugăciune la icoana lui!

 

Lucru de care nu mă îndoiesc, oricît de comercializată a devenit în timp icoana lui!

DSCN3082.JPG

DSCN3081-copie-1.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 juillet 2013 6 06 /07 /juillet /2013 11:02

Un scurt reportaj fotografic de la poalele Munților Ciucului, din ținutul Secuiesc, Harghita.

C-l-torii-2061.JPG

O secvență din cătunul Eghersec (mag. Egerszek).

C-l-torii-2062.JPG

Porcușorii pasc în voie, printre cimbrișorul înflorit și vegetația montană.

C-l-torii-2065.JPG

Vaci, cai, porci, oi, capre, măgăruși, cîini de toate taliile întîlnești pe acest drum, care leagă Secuimea de Moldova.

C-l-torii-2115.JPG

Oile nu au niciodată nevoie de un pod pentru a trece un pîrîu. În acest caz e vorba de Uz, căci suntem pe Valea Uzului.

C-l-torii-2111.JPG

Pentru că de-a lungul Uzului s-au făcut mai multe mici baraje, albia rîiului se mai umflă, se supără pe intervențiile omului. Care nu sunt întodeauna prea reușite.

C-l-torii-2112.JPG

Cineva identifca în acest vîrf de pisc montan o piramidă ascunsă. Se mai spune că mai sunt și altele cîteva, prin împrejurimi. Personal îmi place să văd doar muntele. Locurile astea mustesc de legende și ciudățenii, ba că sunt pline de aur, ba de petrol, și chiar de gaze naturale. Mie mi-a plăcut să contemplu natura: curată, neumblată, primejdioasă, fără turism, ancestrală.

C-l-torii-2173.JPG

Toate bucatele mîncate în acest loc au avut un alt gust, fiind preparate la focul cu lemne, în ceaun de fontă. Întoarcerea la natură înseamnă să înțelegi și să-ți dorești și acest lucru: mîncarea sănătoasă, simplă, cu ingrediente puține! Iar hribul - regele ciupercilor de la noi - nu a lipsit de pe masă.

 

 

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
3 juillet 2013 3 03 /07 /juillet /2013 11:43

Numele muzicianului şi compozitorului George Ipislanti (1906-1994), mă tem că nu mai spune nimănui nimic celor de azi! Poate doar unor colecţionari de amintiri şi discuri vechi, şi ultimilor istorici ai muzicii româneşti a secolului XX.

 

A fost oarecum celebru în epoca interbelică, cînd făcea parte la Bucureşti dintr-o mică orchestră, condusă de Nicolae Cireş (în 1935-1936 avea o orchestră de muzică uşoară la Chişinău, în care se regăsea şi numele bateristului Sergiu Malagamba). Ipsilanti s-a mutat în capitala României în anul 1932, venind din sudul Bugeacului, fiind născut la Izmail. A făcut studii muzicale la conservatorul din Odessa, la clasa de pian. Aici, la Bucureşti, cînta la diverse instrumente prin localuri, pînă cînd a fost remarcat de faimosul în epocă Petre Leşcenco (1898-1954), care l-a chemat la el în restaurant,  La Leşcenco, pe Calea Victoriei - pentru a face parte din orchestra sa, căruia i s-a alăturat apoi şi fratele său, Mihail, care cînta la chitară.

 

Bufetul-POstei1.jpg

În era comunistă fostul local al lui Leşcenco s-a numit Bufetul Poştei.


În lunile septembrie-decembrie 1944, în plin război, apare la Bucureşti pictorul rus Gheorgii Hrapak (1922-1974), care asistă atunci la un concert al lui Petre Leşcenco, dat pentru trupele sovietice. Proaspăt absolvent al institutului de artă din Moscova artistul Hrapak ajunge pe front. Din 1941 era mobilizat pe lîngă studioul artiştilor batalişti. Cei doi fac cunoştinţă, iar pictorul i-a arătat cîntăreţului Leşcenco poeziile sale, pe care a spus că a început să le scrie aici, în România. Pînă să vină în ţara noastră a pictat doar tablouri.

--------.jpgun desen de G.Hrapak, 1944, care reprezintă clădirea CEC-ului, văzută dinspre Dîmboviţa.

 

Printre versurile acestuia era şi poemul Mi-e dor de casă (Я тоскую по Родине), care după ce s-a pus pe muzică de către George Ipislanti, cu care Leşcenco i-a făcut cunoştinţă, a devenit un tangou atît de celebru, încît a ajuns să fie interpretat de o serie de mari cîntăreţi din epocă şi de apoi, pînă în ziua de azi, printre care Miya Pober, Petre Leşcenco, Alla Baianova, Dmitry Rjahin, Andrei Svjaţkii, Lelea Rubliova, Oksana Chudnaya ş.a.

 

Prima înregistrare a piesei fost cea a Myei Pober, apărută în primăvara lui 1947 la Electrecord. La acea dată filiala românească a firmei britanice Columbia fusese deja desfiinţată, dat fiind că trupele sovietice erau prezente în România. În varianta Myei Pober tangoul se numea Scrisoare din România, dar înregistrarea pe disc purta titlul original: Mi-e dor de casă .

Toska-po-Rodine--tango-de-G.Ipsilanti.jpeg

În prezentarea făcută acestei piese de către Vera Leşcenco - văduva lui Petre Leşcenco, susţine că cel mai probabil în 1948 a existat la Electrecord o înregistrare cu ei doi, Petre la voce şi chitară, iar Vera la acordeon. Deşi există referinţe că anumite exemplare ale discului cu piesa
"Mi-e dor de casă" ar fi supravieţuit distrugerii întregului tiraj, pînă în acest moment nu se cunoaşte niciun unul. Dar e cert că există această sfîşietoare frază a lui Leşcenco despre acest cîntec, frază spusă după ce au ieşit din studioul de înregistrări:


— Mă întrebi dacă mi-e dor? Cîntecul acesta-mi sfîşie sufletul. Cu toate acestea nu aş vrea ca el să-mi aducă recunoaşterea cea din urmă. Tare nu aş vrea! (Тоскую? Мне эта песня душу разрывает. И всё же не хочу, чтобы она стала моим последним признанием. Ох, не хочу!)

 

Astfel, Leşcenco şi-a prorocit "cîntecul de lebădă". În 26 martie 1951 a fost arestat, la Braşov, după care începe drumul suferinţelor, al închisorilor, alături de cei mai buni reprezentanţi ai naţiunii române, care au fost decimaţi treptat. Nici pînă azi nu se ştie unde-i este mormîntul, păşind în viaţa veşnică în 16 iulie 1954. Vera Leşcenco a plecat şi ea în viaţa de dincolo, în 19 decembrie, 2009, dar a reuşit să scoată cartea de memorii Spuneţi-mi, de ce?(2009), pe care am primit-o cu dedicaţie, cu cîteva zile înainte de adormirea ei în Domnul...

012.jpg

George Ipsilanti a avut minunata iniţiativă de publica partitura cîntecului Mi-e dor de casă (Scrisoare din România), care era interpretat de Miya Pober, viiitoarea soţie a lui Ipsilanti, şi cu care a emigrat în 1948 la Beyrut, apoi în Argentina, şi în cele din urmă în SUA. Reprezentaţiile aveau loc la teatrul-grădină Gioconda (1941-1945).

012_-.jpg

Este partitura originală a Scrisorii din România, cu textul lui Gheorghi Hrapak. Nu a fost niciodată publicată înr-un alt context, decît cel al pliantului de prezentare a discului, din 1945.


Nota bene: Materialul ilustrativ mi-a fost pus la dispoziţie de doamna Olga Petuhova, cea care se îngrijeşte şi de site-ul dedicat creaţiei şi memoriei lui Petre Leşcenco. Tot aceasta s-a îngrijit şi de apariţia memoriilor semnate de Vera Leşcenco, a căror a doua ediţie apare în luna septembrie a acestui an. Partitura este din colecţia domnului Alexei Hrapak, fiul pictorului Gheorghi Hrapak. 

 

Nota bene I: azi se împlinesc 115 ani de la ziua în care a fost botezat Petre Leşcenco - acest material este dedicat memoriei unuia din cei mai mari şansonişti ai secolului XX. La ortodocşi, dintotdeauna, se cinteşte ziua de botez, nu cea de naştere, căci ziua apariţiei pe lume a copilului este o pură consemnare birocratică, un act completat la oficiul stării civile. Tocmai de accea, biserica a eliberat dintotdeauna propriile sale Certificate de botez.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 juillet 2013 1 01 /07 /juillet /2013 10:46

Acum mai bine de un an scriam un mic eseu despre tulburătorul roman  Purificare al scriitoarei finlandeze Sofi Oksanen.

 

În 30 august 2012 autoarea a prezentat la Tallinn noul său roman, "Kun kyyhkyset katosivat", tradus la noi cu titlul Ziua cind au disparut porumbeii, tălmăcire de Sigrid Crasnean. Este acelaşi traducător care a tradus şi romanul Vacile lui Stalin - primul titlu din proza scriitoarei finlandeze.

sofi_2013_1.jpg

Noul roman al Sofiei Oksanen abordează problematica ocupării Estoniei de către trupele naziste, în condiţiile în care acest stat era ferit de orice intervenţie de acest fel prin Pactul Ribentropp-Molotov, din 1939, un tratat de neagresiune încheiat între URSS şi Germania hitleristă. Desigur, acest episod rămînînd ca unul din cele mai obscure din istoria Europei primei jumătăţi de secol XX - moment în care a fost ruptă şi Moldova de Est din trupul României Mari - i-a atras atenţia acestei scriitoare, care ne-a obişnuit prin viziunea sa neîngăduitoare faţă de jumătăţile de măsură în istorie...Din Purificare am aflat cum s-a instaurat comunismul în Estonia, acum ni se arată era hîdă a colaboraţionismului, spionajului, urii, şi iubirii în acea perioadă frenetic de tulbure, a anilor '40, şi care a continuat pînă în deceniul al şaselea al aceluiaşi secol.

 

E de cetit obligatoriu. Voi reveni după lectura romanului.   

 

Foto: Sofi Oksanen pe site-ul oficial al scriitoarei.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
29 juin 2013 6 29 /06 /juin /2013 00:12

Este un sat din comuna Ozun (fosta plasă Ozun, din epoca interbelică, care conținea 19 sate), din proximitatea Brașovului, în județul Covasna.

 

Localitatea Bicfalău este atestată documentar din anul 1332. S-au păstrat urmele cetății medievale, în partea vestică a bisericii actuale, construite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe locul ei a fost una cu arhitectură gotică. Clopotul din turnul bisericii actuale, se spune, este dela 1640. Acum se renovează turnul cu șarpantă de lemn. Urmează un reportaj fotografic, din satul cu multiple conace de țară, topite acum în verdeața abundentă...

C-l-torii-2235.JPG

C-l-torii-2239.JPG

Aici se observă cu maximă claritate ruinele fostei fortificații care apăra locașul sfînt al localității. În prim plan - o piatră funerară de la 1840. Scrierea de mînă de pe pietrele tombale este o particularitate a inscripțiilor din acest areal. Majoritatea acestor pietre au o formă neregulată, foarte pitorească.

Curiozitati 2233

C-l-torii-2247.JPG

C-l-torii-2249.JPG

La interior, în biserică, mi-au atras atenția cel puțin trei lucruri: sobrietatea sălii cu băncuțe, aparținînd ritului reformat, amvonul cu baldachinul adosat și cununa de spice cu cruce.

C-l-torii-2240.JPG

C-l-torii-2246.JPG

Baldachinul din lemn pictat, tributar barocului transilvănean tîrziu, are în partea inferioară o inscripție în limba maghiară care datează dela 1767, semn clar că acest element arhitectural a fost moștenit de la vechea biserică.

C-l-torii-2244.JPG

Tot la categoria vestigii de artă, dar mai recentă, trebuie proiectată și cununa din spice de grîu, aparținînd tradiției populare, pe care sătenii de aici o conservă cu grijă, după cum se vede.

C-l-torii-2241.JPG

Cîteva din conacele din secolele XVIII și al XIX-lea, conservate destul de bine în diferite locuri ale satului, ascunse în vegetația abundentă în această perioadă...Toate au și cîte o poartă spectaculoasă.

C-l-torii-2224.JPG

Conac de la 1791, pictat discret pe fațadă. Poarta acestuia e de la 1830. Toate sunt într-o stare de conservare mai mult decît satisfăcătoare.

C-l-torii-2228.JPG

Detaliu de fereastră, cu minunatul element decorativ pictat pe fațadă.

C-l-torii-2222.JPG

C-l-torii-2229.JPG

Datarea de pe fațada sobră a porții cu deschideri semicirculare în partea superioară, ne spune că această poartă stă în picioare de la anul 1800. Și e cel mai probabil că minunatul conac din interiorul curții e chiar anterior acestei date.

C-l-torii-2261.JPG

C-l-torii-2219.JPG

Pe Ulița mare am constatat două conace alăturate, separate de această somptuoasă poartă cu creneluri barochizante, care pot fi foarte bine și rodul unor refaceri succesive. S-a inteționat readucerea în actualitate a datei inițiale de construcție: 1767. Pare cea mai veche conservată în această localitate.

C-l-torii-2221.JPG

Intrarea în unul din cele două conace alăturate trădează semnele unei restaurări atente și îngrijite. Curtea celor două gospodării pare a fi actualmente comună.

C-l-torii-2220.JPG

C-l-torii-2266.JPG

Nu am reușit să văd conacul din spatele acestei porți, dar semnalarea ei mi s-a părut deosebit de utilă, întrucît conservă un interesant element de arhitectură: contrafortul cu două trepte, cu copertine simple, cu olane. Se prea poate ca acesta să fi fost adăogat ulterior construirii porții.

C-l-torii-2264.JPG

În cele din urmă, consemnez excelentele și ingenioasele indicatoare de stradă, din lemn, care erau pe fiecare dintre ulițele acestui sat, care trebuie vizitat obligatoriu de orice călător care explorează spre a descoperi pitoreasca Țara Secuiască!

 

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
20 juin 2013 4 20 /06 /juin /2013 22:05

Este una din cele mai vechi gări din Europa, declarată monument istoric: gara feroviară Anina, din Banat.

 

Datează de la 1863, și au fost autori: inginerii Anton Rappos si Karl Dülnig; arhitecți: Karl Maniel, Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Pe larg aici.

 

DSCN1989.JPG

DSCN1987.JPG

DSCN1990.JPG

DSCN1992.JPG

DSCN1994.JPG

DSCN1993.JPG

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
17 juin 2013 1 17 /06 /juin /2013 09:09

Există un tulburător pasaj în romanul Agonie şi extraz a lui Irvig Stone, în care tînărul Michelangelo Buonarroti mergea în morga oraşului Florenţa pentru a diseca corpuri umane, pentru a le înţelege mai bine constituţia, structura şi compoziţia. Învăţa anatomia pe viu. Corpul uman devenea, prin acest gest al disecţiei, mai puţin misterios, vrăjit în propria carapace, într-un întreg ale cărui taine erau accesibile doar unor iniţiaţi sau medici puţin numeroşi. Stone insistă pe felul în care imaginea anatomică a omului îl umplea pe tînărul Michelangelo de oroare şi scîrbă, şi cîtă frică îl cuprindea numai gîndul de a fi descoperit de concetăţenii săi făcînd ceea ce face... Am fost atît de impresionat la acea vreme, şi sunt mai bine de două decenii de cînd am cetit acel monumental volum, încît multă vreme m-am gîndit la acel miros cadaveric, pe care-l urmărea pe Michelangelo! Care probabil în teroriza, dar îl şi întărea în convingerea că doar aşa va putea înţelege mai adînc unul din marele mistere ale existenţei: omul.

 

Prin 2002 am aflat pentru prima oară despre doctorul şi anatomistul Gunther von Hagens, cel care a elaborat procedeul de plastinaţie (Die Plastination) a oricărui corp viu. Metoda lansată încă în 1977 permitea conservarea şi prezervarea oricăror ţesuturi de materie organică, dîndu-le practic o nouă viaţă. Lichidele şi secreţiile din aceste materii organice sunt evacuate, deshidratate, şi înlocuite cu substanţe sintetice, neperisabile. În acel an lumea europeană era în plin scandal, care punea pe tapet presupunerea că materialul uman folosit în plastinaţie are o origine dubioasă, că von Hagens foloseşte cadavre din China sau Rusia. La scurtă vreme comunitatea medicilor germani l-a scos din rîndurile sale pe acest savant, cu motivaţia că foloseşte cu imoralitate şi lipsă de scrupule turpuri umane din zone cu risc ridicat pentru vieţile oamenilor...

 Arta-internationala-1902-1-.JPG

Expoziţia " The Human Body" din primăvara-vara lui 2013 de la Bucureşti - de la Muzeul Antipa - este una din cele mai problematice şi ofertante în acelaşi timp pentru comentarii, dezbateri şi dătătoare de ţîfne pentru aroganţi. Parte din realizările lui von Hagens au fost topite într-un discurs expoziţional inteligent, expplicit şi foarte lămuritor. Cîteva piese întregi de plastinaţi s-au integrat de minune printre exponatele existente deja în muzeul amintit, astfel că materialul ilustrativ superior, omul, a devenit chiar centrul Muzeului Antipa. Poate de-abia acum am înţeles cel mai bine şi mai profund semnificaţia tulburării şi interesului trăite de marele Michelangelo, aşa cum apar acestea descrise în romanul lui Stone. Ne aflăm, astăzi, într-un plin proces de dezvrăjire a misterelor omului, asistăm aievea la felul în care acesta, omul, este structurat, asamblat şi cum funcţionează - într-un mecanism anatomic superior, tulburător de perfect, incredibil de complex. Desigur, nu avem (şi nu vom avea niciodată) acces la conţinutul minţii omului, la trăirile inimii lui, la splendorile duhului - care dispar toate după ce omul repauzează, şi nu mai rămîne din el decît carcasa, structura organică, scheletul şi unghiile.

expozitia-the-human-body1

Într-o lume guvernată de principii creştine, de mulţime de habotnici şi ignoranţi, o expoziţie ca cea propusă de Muzeul Antipa nu putea lăsa indiferenţi pe nimeni. Astfel că au fost sfîrşituri de săptămînă în care au şi 3000 de vizitatori. Lumea chiar doreşte să vadă, să înţeleagă, să studieze faţa nevăzută a propriului corp; felul în care este articulat, legat, modul perfect în care funcţionează, se mişcă, respiră, îşi guvernează viaţa. Cu puţin timp în urmă am scris despre un film în care tatăl a doi copii asistau la moartea tatălui lor, şi ideea era ca aceştia să crească fără frica morţii, fără ca acest hotar spre veşnicie să le provoace groază, oroare sau angoasă existenţială. Înţeleg din ce se spune în jur că şi la expoziţia "The Human Body" sunt aduşi mulţi copii, şi cărora chiar le place să vadă faţa nevăzută a corpului uman. Prin urmare, dacă cei mici nu au frisoane şi disconfort la întîlnirea cu anatomia umană, ce întrebări inhibitorii sau de ordin pretins moral am putea avea noi, cei maturi şi moderat de culţi? Nu ar fi mai înţelept să le urmărim cu luare aminte reacţiile, întrebările, comportamentul, şi apoi să luăm decizii în numele lor? 

 

Expoziţia aceasta este în aceeaşi măsură educativă, pe cît este de utilă cunoaşterii. Principiile religioase şi morale nu se referă exclusiv la trup, ci la suflet, la salvarea prin duh, şi dacă este aşa, trupul nu este decît o piedică necesară în calea aceastei desăvîrşiri, în acelaşi timp nefiind cu putinţă nici existenţa duhului în afara trupului viu, căruia îi este sălaş, vas curat şi treaptă spre veşnicie. Anume cunoaşterea l-a făcut pe om să decadă din statutul de fiinţă edenică, precum ne spune cartea Facerii: din­tru tot lemnul (pomul)ce este în grădină, cu mâncare să mănânci, iară din lemnul priceperii binelui şi răului să nu mâncaţi dintr‑însul; iară în ce zi veţi mânca din­tr‑în­sul, cu moarte veţi muri (Fac. 2, 16‑17). Dar numai alungat din Rai, i s-a dăruit omului necesitatea mîntuirii, şi revenirii acolo...de unde a fost izgonit. Căile mîntuirii sunt nenumărate, ca şi cursele care i se întind omului. Un lucru e cert: nu de la cunoaşterea corpului său - aşa cum se vede şi din expoziţia "The Human Body" - se va trage prăbuşirea lumii acesteia, nici căderea ei în păcatul colectiv! 

 

Sursa imaginii: internet.

Fațada muzeului: © vladimir bulat, iunie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
12 juin 2013 3 12 /06 /juin /2013 21:40

Nu-mi amintesc ca pe ecranele românești să fi rulat, în ultimii douăzeci de ani, vreun film artistic turnat în îndepărtatul Kîrgîzstan!

 

Acum, grație asociației culturale Macondo putem vedea pe ecranele din București un film relativ recent, o coproducție multinațională - Svet-Ake, a regizorului Aktan Arym Kubat aka Aktan Abdîkalîkov Aktan (născut în 1957).

 

Creatorul acestui film face parte dintre acei indivizi care au făcut școală cinematografică adevărată pe lîngă faimosul regizor kîrgîz Tolomuș Okeev (în kîrgîză: Төлөмүш Океевич Океев, 1935-2001), pe la finele anilor 1980, și a debutat ca regizor în îndepărtatul 1992.

 

”Svet-Ake” (2010) este povestea simplă a unui electrician dintr-un sat premontan din Kîrgîzstanul epocii de prăbușire a președintelui Askar Akaev, în 2005. Subliminal, chiar dacă avem în față destinul simplu al unui om visător, cu o familie din care lipsește un moștenitor pe linie masculină, avem de-a face cu un film politic. Nu prin ce arată, ci prin ce afirmă, în subtext - că Akaev ”a făcut și a dres”, și că țara este acum lăsată la voia întîmplării, dar mai exact la cheremul unei clase politice corupte, rapace, duplicitare, capabile să calce în picioare orice valori, tradiții și morală conservate de mult timp în vintrele acestui popor, aflat la poalele unor munți înalți și înfricoșători, și a unei istorii încă destul de nelimpezite.

 

”Domnul Lumină” este cu adevărat un caraghios visător - e proprietarul unui agregat rudimentar, care este un fel de simulare a unei eoliene, dar principiul căreia se dorește a fi pus în slujba celor care au nevoie de curent electric, în acea localitate unde curentul e greu de obținut, și devine tot mai scump pe zi ce trece...

Der Dieb des Lichts 04

Acesta este dispus să fure curentul în folosul celor care nu mai sunt capabili să plătească valoarea facturii. Face ca aparatul de contorizat energia elecrtică să se învîrtă invers...pînă este prins. Dar e eliberat, și e din nou în mijlocul familiei, cu o nevastă tînără și patru fete mici. Tînjește, însă, să aibă un băiat. Iar un camarad îi spune la o beție că pentru asta trebuie să se electrocuteze intenționat, să i se omoare ”toți hormonii feminini”...Credul din fire, ”Domnul Lumină” se supune acestui ridicol și periculos procedeu. Cum la fel de adevărat crede în visul său de a aduce, cu ajutorul vîntului puternic, energia electrică în acest loc uitat de lume, de unde oricine dorește să fugă, să ajungă cît mai departe, să-l părăsească definitiv.

 

Dar ”Domnul Lumină” ajunge în fața unui viitor deputat, Bezkat, care-i ascultă povestea despre posibila electrificare, și care-l ia sub aripa sa protectoare. Primește și un avans, sub forma unei sume în dolari. Pînă într-o zi în care se contruiește o iurtă de dimensiuni impresionante, unde sunt invitați potențiali investitori chinezi, dispuși să-și aducă bănuții în regiune. În treacăt fie vorba, și cred că am mai avut ocazia să vorbesc despre interesele Chinei în această parte a lumii, Kîrgîzstanul este curtat demult în afară de marele său vecin, și de alți ”pețitori” cu pondere: Rusia, SUA, Kazahstan. Ei bine, în acea zi  ”Domnul Lumină” este invitat spre a fi prezentat oamenilor de afaceri chinezi, și adus în iurta cu distracții! El asistă la toasturi, la lucruri care vin în contradicție cu principiile lui morale - bune sau rele nu se discută, dar întemeiate, și de la care nu e dispus să abdice. Ia apărarea unei tinere care e dispusă să facă chiar orice pentru un profit mulțumitor; dincolo de morală, rușine, principii, pudoare...Jocul se numea - ”Dezleagă cămila”, în care actanții, un bărbat și o femeie, ambii în straiele lui Adam și a Evei, trebuiau să-și dispute dreptul de a pleca acasă cu cămila pusă în joc. Cine pe cine sau care pe care? Acest amuzament al celor bogați l-a enervat pe ”Domnul Lumină”, și a sărit să apere onoarea acelei femei, care nu avea nici în vis nevoie de curtoazia acestui visător! Gestul său a fost fatal.

 


 ”Domnul Lumină” (jucat magistral de regizorul însuși!) a fost lichidat, genul lui de om era total inadecvat și pueril într-o lume în continuă schimbare, flotantă, mercantilă, coruptă, perversă - este o grea piatră de poticneală! În noile realități aceasta trebuie pur și simplu înlăturată!

 

P.S. Lumea americană și cea occidentală a acordat o atenție deosebită acestui film. Părerea mea, în primul rînd pentru exotismul locului în care se consumă narațiunea, iar apoi, pentru că anumite surse financiare pentru turnarea filmului a provenit, totuși, din Europa, or acest continent este (sau devine) atent cu ce e al său...Mai multe cronici - în engleză, germană și franceză - se pot ceti aici.

 

 

Sursa imagine: aici    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
11 juin 2013 2 11 /06 /juin /2013 15:47

DSCN2148.JPG

Mai multă lume mi-a spus în acest început de vară că animalele au un comportament ciudat!

La noi a intrat o pisică neagră în casă, pe geam, în plină noapte. Cuiva, nişte porumbei i-au ciugulit ouăle încondeiate, iar persoana respectivă locuieşte la etajul 7.

Sub tufele de lavandă s-au cuibărit fluturi de noapte. Ies nori întregi, cînd ţîşneşte cîte o pisică pitită pe acolo. 

Libelula aceasta am fotografiat-o anul trecut, în iulie, la Belgrad. În fundal - muzeul de artă contemporană. Muzeul este deschis în 1958, şi acum e deja aproape în paragină. Iar libelula va face aceeaşi echilibristică şi peste o mie de ani!

Doar nouă, oamenilor, ni se pare că animalele se schimbă de la un sezon la altul...

Modele nu ating pe mai micii noştri confraţi! 

 

Credit foto: © vladimir bulat, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article