Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 janvier 2016 6 30 /01 /janvier /2016 10:07
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Citesc acest minunat roman al unui scriitor francez răsfățat de piață, publicitate și tiraje impresionante, David Foenkinos. Sunt și în românește traduse cîteva cărți ale acestui copil teribil al literaturii franceze contemporane...

Prin acest roman autorul recuperează spectaculos un personaj al artei degenerate, cum au numit-o naziștii, acel gen de artă pe care-l practica în epocă un Max Beckmann, de pildă (printre primii!) - sub numele celei care a fost Charlotte Salomon.  

Artista a dispărut în malaxorul uman de la Auschwitz, la 26 de ani, lăsînd un număr impresionant de foi grafice. Operă ei este pînă în acest moment quasi-necunoscută.

Foenkinos reface ca într-un puzzle uriaș biografia Charlottei în Berlinul epocii naziste, într-un soi de ragtime lexical; 

                                      acest text este un imens poem, cu fraze scurte, atent decupate, structurate și epurate în chip poetic, încercînd în cele din urmă să proiecteze și asupra operei plastice a Charlottei mai multă poezie, decît se regăsește în opera însăși a acesteia. Ceea ce a lăsat Charlotta S. este mai degrabă ceva visceral, sentimental, dramatic și destul de artizanal.

 

                                     Dar romanul impresionează prin tentativa de a infiltra în această operă plastică o consistență majoră, metalică, sobră, terifiantă..

AutoPortretul” de pe copertă este cea mai bună ilustrare a acestei consistențe de netăgăduit!  Textul susține magistral imaginea, o re-clădește de fapt, spre a fi ea însăși lecturată într-o anume cheie. Cea dorită de Foenkinos. El nu scrie un text de critic de artă, și tocmai de aceea mie personal îmi place enorm. Nu aș ceti niciodată un text academic despre Charlotta S. Dar Foenkinos a reușit să-mi aducă aproape creația acesteia. Foarte aproape. Rămîne să vorbesc ulterior despre opera ei plastică.

                                       Scrierea acum tradusă și apărută la Nemira - merită să o cetească orice istoric de artă serios. Pentru că Foenkinos dă o magistrală lecție despre cum e să scrii altfel despre un artist, o redescoperire.   

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 janvier 2016 4 28 /01 /janvier /2016 07:11
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
26 janvier 2016 2 26 /01 /janvier /2016 07:46

Tatiana Fiodorova este o artistă din noua generație a artei contemporane de dincolo de Prut.

Este fotograf, curator, autor de cărți-unicat, activistă, performer... 

După expoziții de grup și personale în toată Europa, acum deschide ciclul de expoziții din programul-platformă futuremuseum, inițiat de Centrul Cultural Ceh.

Va fi o expoziție cu putere de impact, problematică, cu adevărat contemporană, un bun exemplu și pentru alte instituții (mai ales românești!), pentru felul în care trebuie promovat, susținut & stimulat un artist de acest calibru.

Se deschide mîine, la Future Museum București (str. Ion Ghica, 11, lîngă biserica universitară).

Tatiana Fiodorova: „When a book becomes a message”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 janvier 2016 2 19 /01 /janvier /2016 22:03

Sunt depășit, nu știu cum se face, dar acest an a debutat cu o serie de morți mărețe!

Boulez, Bowie, Rickman...Parcă nici nu se mai întîmplă și altceva, ci doar decese. Resimt o oarece jenă, că mă transform în scriitor de ferpare. Dar nici să mă prefac că aceste dispariții nu ar exista, nu pot.

Rezist, mă gîndesc la ce și cît a însemnat fiecare dintre cei plecați a însemnat personal pentru mine, mai ales Michel Tournier, pe care-l consider la ora actuală drept ultimul mare scriitor al secolului XX, care iată nu numai că a apucat și secolul XXI, dar și începutul celui de-al zecilea deceniu al vieții proprii. În 19 decembrie trecut a împlinit 91 de ani, fiind născut în anul în care Lenin părăsea această lume, 1924.

A locuit de decenii într-o casă parohială în cătunul Choisel, foarte retras, sobru, ca un sihastru, fără tapaj & publicitate. Nu avea nevoie de așa ceva. Trăia, scria & vorbea cu semenii. Atît cît dorea, fix cît avea nevoie. Firescul existenței i-a creat un confort pentru creație, care i-a oferit o autentică viață de scriitor. Bună parte din opera lui este cunoscută la noi, atît cea romanescă, proza scurtă, cît și creația eseistică. Urmează includerea lui în legendara « Bibliothèque de La Pléiade » de la Gallimard.  

 

Michel Tournier, foto de Olivier Roller

Michel Tournier, foto de Olivier Roller

A trăit cîteva decenii izolat de așa-zisa viață literară a capitalei, nu simțea deloc atracția Parisului, deși acolo era născut.  Scrierile lui sunt despre cum e să fii liber să gîndești și să-ți imaginezi lumi, istorii, mitologii și situații, ca și cum nimic altceva nu ar mai conta sub soare, și nimic nu le-ar condiționa apariția, existența, metabolismul. Lumile sale imaginare dau fiori & emoții, pentru că țîșnesc dintr-un spirit complex, detașat și blajin. Chipul lui de om probează toate aceste dimensiuni psihologice, caracteriologice (vezi foto!). Nu știu ce credință avea Tournier, sau dacă era un om credincios, nici nu are vreo relevanță acum. Chiar deloc. Opera sa va depune mărturie, atunci cînd sufletul lui onest și sincer va sta în fața Judecății celei din urmă.

Toate scrierile sale sunt mărturisiri, spovedanii în public.  Jurnal extim și micile bijuterii incluse în Celebrări (cu ale sale 82 de texticules) sau Le Vent Paraclet - sunt chezășiile rapide ale acestui soi de constatare, autobiografii sau hagiografii.

Nu e deloc simplu să scrii despre proza sa, despre sintaxă & moduri de exprimare, frazare; dar se poate rapid disipa ideea existenței acolo a unui virus căruia i-aș spune tournierită. Acesta te infectează, îți sloboade-n minte un soi de bacili, de care nu mai scapi. Multă vreme sau deloc. Literatura lui, practica sa scripturală, sunt contagioase, și te urmărește această mașinărie chiar și atunci cînd ai sentimentul că nu mai ții minte nimic din ce și mai ales cum a scris omul M. T.

În cele din urmă sesizez că de-abia acum, cu moartea lui Tournier, ne vom lua rămas bun de la epoca Renașterii, a sensibilității de maximă anvergură a omului renascentist...

Exemplar în toate!      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 janvier 2016 2 12 /01 /janvier /2016 15:43

Cu cîteva zile înaintea celor 12 zile de sărbători, de la cumpăna anilor, de la Nașterea Domnului (nu Crăciun) pînă la Epifania Domnului (nu Bobotează), pe zidurile împrejmuitoare ale unei școli de fițe din preajma casei noastre au apărut aceste, zic eu, rînduri înțelepte

Dar aseară acestea au fost date cu vopsea gri. Prea mult frison gîndiristic dă dureri de cap edililor școlii, cum se vede. De aceea, s-au decis să le ascundă. Au vopsit zidul. Au vopsit și poarta metalică. În negru!

Noroc că am apucat să le consemnez fotografic. Oricum, gîndirea nu poate fi vopsită, nici sufocată de var sau humă, ea se transmite. Și așa va fi pururea.

Forever young

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

montaj foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016montaj foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

montaj foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
11 janvier 2016 1 11 /01 /janvier /2016 12:20
foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

foto: © vladimir bulat, ianuarie, 2016

Nu am fost un fan al lui David Bowie, nu i-am urmărit opera, creația, trecerea prin timp. 

Dar acum că nu mai este printre cei vii, îmi îngădui cîteva rînduri despre ce a însemnat prezența lui în sistemul meu de valori. L-am admirat ca actor, ca prezență scenică, ca artist căruia îi repugna plictisul, banalul, mișcarea rectilinie, apa călîie...Propria lui persoană a întruchipat toată estetica Pop, chiar dacă, pe alocuri, cu accente kitsch, acestea din urmă mereu asumate, profund conștientizate etc. Nu se poate desprinde creația lui din anii ''70-80, de cam tot ce s-a întîmplat în materie de muzică, artă, film, modă, gender, underground. Bowie construia mereu alte măști, alte personaje, chiar și atunci cînd infesta tineretul berlinez, el tot atipic rămînea, magic, seducător...A locuit la Berlin între 1976-1979, alături de Iggy Pop. A fost o perioadă prolifică, nebună, decadentă, perversă.

În 1983 a jucat în colosalul film al lui Nagisa Oshima, Merry Christmas Mr. Lawrence (Furyo). După mine este unul din rolurile lui Bowie cele mai bune, iar alături de el apare pianistul japonez Ryuichi Sakamoto. Bowie era soldat, în carnea și oasele lui. În acest film mi-am dat seama că expresionismul lui Bowie se datorează și faptului că avea doi ochi diferiți la culoare. Un fenomen. În The Hunger, unde a apărut alături de Catherine Deveuve, Bowie este vampir egiptean, o parascovenie de film care-ți rămîne multă vreme în labirinturile și vintrea memoriei...iar cînd a venit vremea să joace rolul inenarabilului artist pe cît de brut, pe atît de spectacular, care a fost Andy Warhol, anume Bowie s-a potrivit cel mai bine pentru această postură (Bosquiat, 1996), deși Warhol mai era în viață (e adevărat, nu pentru multă vreme, căci în iarna lui 1987 pleca și el spre o lume mai bună, la 58 de ani).

Aș încheia prin a spune că nicio artă nu l-a îmbrățișat plenar. A rămas de „neprins”, a tot fugit, s-a tot metamorfozat, ascuns, furișat, și poate că doar realitatea virtuală i-a fost cea mai prielnică, căci prin ea s-a putut strecura în genunea pixelilor...dar biologia proprie l-a biruit în cele din urmă. L-a scos de pe orbită, și l-a țintuit la pat. I-a oprit mersul spre Blackstar, ieri.

Heroes” nu mai e printre noi...în timp ce „Love is Lost.

 

P.S. imaginea care ilustrează acest ferpar este emblematică pentru realitatea noastră, care nu a dat niciodată un personaj atît de creativ și alergic cum a fost Bowie, de aceea trecerile de pietoni se desființează, firesc, prin implementarea gardurilor... 

P.S. 1. Mi-a plăcut că anul trecut, în nr. de mai al revistei Le Magazine Litteraire, romanciera franceză Brigitte Giraud a scris un eseu intitulat Sous L'Etoile de BOWIE, care confirmă că și în lumea franceză valorile britanice sunt idolatrizate. Eseul este reluat azi, în chip de omagiu.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
6 janvier 2016 3 06 /01 /janvier /2016 18:38

Orice și oricine au un sfîrșit, și tocmai de aceea încep anul cu știrea despre dispariția din această lume a compozitorului și marelui experimentator muzical, Pierre Boulez, la al 91-lea an al vieții sale (era născut în 1925). 

Considerat o personalitate emblematică pentru transformările și întregul metabolism al muzicii secolului XX, Boulez s-a impus pe scena lumii încă de pe la începutul anilor 1950, cînd s-a remarcat prin dipticul muzical, Structures I & II (pentru două piane, I (1952), respectiv II (1961) sau Third Piano Sonata (1955–57/63). Devenea limpede că anumite transformări ale muzicii clasice urmează a se produce, că plăcile tectonice ale melosului se pun treptat în mișcare... Anume Boulez a contribuit la această mișcare în chip esențial, prin talentul, controlul suprem și gustul de care a dat dovadă. El a stat la cumpăna dintre cultura europeană și cea americană, care venea puternic în urma Europei, voind să-și facă un loc cît mai vizibil într-un moment crucial de metamorfoze și de regîndire a ritmicii muzicale (vezi John Cage). Apoi, el a fost acela care a infiltrat în muzica europeană ritmica și melosul japonez, indonezian, african, asiatic etc. Tot el a folosit tehnologia alta decît cea a instrumentelor muzicale, pentru a elabora idei muzicale inedite, acustici nemaiexperimentate în spațiul european, rezonanțe electronice prin care a controlat și dirijat hazardul sonor...

Pe cale de consecință, întreaga operă a lui Pierre Boulez este proiecția unei forțe majore a artei muzicale a perioadei de după al II-lea Război Mondial. Noi vom continua să-i ascultăm muzica, vom încerca de a o pricepe mai mult, de a-i analiza parcursul în punctele sale nodale, cînd a intrat într-o joncțiune fertilă cu artele plastice, cu avangardele vizuale etc. 

Dumnezeu să-l odihnească printre îngerii săi muzicali.  

sursa foto: resmusica.com (http://www.resmusica.com/2013/07/09/pierre-boulez-composer-and-conductor/)

sursa foto: resmusica.com (http://www.resmusica.com/2013/07/09/pierre-boulez-composer-and-conductor/)

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 décembre 2015 2 29 /12 /décembre /2015 13:44
„Energia pietrei care arde se transmite”

Această frază, aleasă pentru titlul expunerii de față, o strecoară pe undeva mai spre finalul romanului său Adina Kenereș - o scriitoare ascunsă de așa-zisa „lume literară”, dar care ea însăși, fiind amfitrionul editurii Compania, face ca această lume să (mai) existe. Romanul-triller, după cum însăși autoarea mi-a mărturist că trebuie să-l considerăm, are un titlu complex și înșelător. Are în el referința la un produs tradițional (Cozonac), la un topos geografic mai amplu (Transilvania), precum și o funcție foarte largă, care se îngemănează cu zorii modernității (o călătorie). Este o carte, ca să o rezum într-o singură frază, despre cum în urma unei călătorii între ieri și azi, ajungi să descoperi adevărata tradiție, sensul existențial, mai ales prin locurile de la poalele munților, iar în cazul autoarei anume Transilvania e acea vatră a tradiției, căci de pe acolo se trage neamul său.

Textul Adinei Kenereș este unul foarte cursiv, legat, și înșelător, după cum spuneam. Pentru că suprapune peste narațiunea propriu zisă un soi de meditație, prin care țîșnesc pe alocuri veritabile aforisme, apoftegme confesionale,  dictoane vii, care ele însele se pot aduna într-o minusculă cărțulie.  De ce nu? Mai mult, unele dintre acestea le văd chiar strigate (sub formă de stencils...) de pe zidurile metropolei noastre tot mai insensibile, și mai puțin umane. Pot exemplifica doar prin cîteva citate:  

                                                               La noi, nimic nu a fost niciodată clar;

românii fug ne neaoșismele cu care au fost terorizați în comunism, dar se satură repede de glanțurile comerciale

                                                              românilor li s-au smuls mai toate simțurile;

...țin să mă iluzionez că universaliile există

Ce erau ele sfinte înainte lucrurile astea, dar cum le-a mai sfințit închisoarea de sistem;

                                                             Nu, nu se judecă mizeriile grave din trecut, nici nu e permis, căci tot trecutul e mereu prezent, coșmarul tăcerii continuă;

                                                            În sat mai sunt copii

...toți străinii se-nnebunesc după frunza și iarba de la noi;

tăvălugul prostiei speriate e imens;  

Cum să fac să treacă un adevăr brut al minții noastre de barbari într-o minte străină rafinată, care crede că e deschisă și flexibilă, dar are un număr limitat de rubrici, iar dacă face apel la emoție, e convinsă că virează în patetism?

Normal aici fără poliție nu există, fraților!

prezentul e discutabil la noi, se mai încarcă, se mai șterge...

                                                                                                            trecutul însă e primejdios și faptele atîrnă greu;

românii nu pot face emisari ai adevărului pentru un mare public, dar pot înarma mici martori corecți ai aceluiași adevăr... 

                                  România e o rană...cu insule în care, ici-colo, mai bat niște inimi.

 

 - Povestitoarea, după părerea mea, este chiar autoarea. Este o proză care putea fi scrisă numai după experiența nemijlocită, zilnic trăită a unor oameni reveniți în România post-totalitară, după o repatriere occidentală lungă de peste un deceniu. Ochiul naratorului vede radical diferit realitățile de la oraș și de la țară, decît globula mentală a unuia care a fiert în oala autohtonă în tot răstimpul de după prăbușirea ceaușismului. Mai mult, naratoarea parcă-și vorbește sieși, dar transmite aceste gînduri prietenei sale din Franța, Geneviève (Gene), acea ființă fragilă într-un teritoriu necunoscut. Dar Gene nu este total inocentă în chestiunea României, căci prietenul ei este Mihai, românul - Zugravul Mihai. Pe ici-colo, autoarea seamănă mici dar percutante referințe despre acest Mihai, apoi despre fratele său Tudor, cu universul atît de diferit al românului plecat, și cel rămas în țară, îmburghezit, tîmp, trăind o normalitate care e complet diferită de cea a occidentalului, tocmai pentru că rădăcina acestei îmburgeziri și așezări se adapă dintr-un mîl necunoscut pe alte meleaguri...de-altfel, fiziologia îmbogățirii în spațiul ex-totalitar încă multă vreme nu se va putea creiona altfel decît prin intermediul ficțiunii sau a metaforei. Pentru că, de fapt, nimeni nu are nevoie de așa ceva, de o privire fățișă a adevărului, în ce fel poate fi acesta. Cel mai probabil, va da fiori arctici pînă și nefîrtatului, de-a lungul și de-a latul coloanei vertebrale...

După un scurt periplu prin capitală și în unul din satelitele acesteia (Ghetou?), naratoarea a luat un Golf al fratelui, și cu care s-a luat drumul Transilvaniei, împreună cu Gene, în preajma sărbătorii Învierii Domnului. Pleacă spre o altă geografie, spre o altă prozodie mentală și socială. Ajung într-un fundal în care e în toi febra pregătirilor pentru Înviere, cu afundarea oălelor în culori, cu șmotru prin casă, cu frămîntatul aluatului pentru cozonaci. Aici, în jurul cozonacului, se țese specificul Transilvaniei, cu metisajul său etnic, culinar, gastronomic, comportamental. - Aici, la noi, rostul străvechi al cozonacului se mai simte încă. Vine din grâul, apoi terciul și pe urmă pâinea de ofrandă, de-o pomană pentru morți, de-un colac, așa-i zice. A fost apoi doar puțin îndulcită. Umpluturile, ca un semn de îmbogățire, au venit târziu, după 1850, și s-au fixat acolo unde s-a putut, arătând bunăstarea. Mâncatul s-a dezlipit de cemenonia funerară și s-a asociat încet cu plăcerea, cu aromele adăogate. S-a văzut asta și prin alte țări. Dar fondul ritual, legat de marile momente creștine din an, nașterea și moartea cu Învierea, Crăciunul și Paștele adică, e încă întreg.

După o serie de vizite la rude, neamuri, gospodine care mai de care, cele două femei conchid că tradiția, ritualurile rurale sunt încă vii (o conservă de tradiție), iar oamenii de acolo le trăiesc în act, doar că, cu un anumit grad de disperare dar și de mimetism, cum ne lămurește autoarea. Duce, în cele din urmă, cu sine la Paris cîteva felii de cozonac de Transilvania, și o puzderie de fotografii cu procesul de facere a acestuia. Vine cum s-ar spune cu un barosan material etnografic, un soi de arheologie gastronomică, o felie de mentalitate rurală. O specialistă în „treburi gastronomice”, care trebuie să dea un verdict asupra materialului ce trebuia să apară pentru un public francez, select și necunoscător, a zis - Așa ceva nu se mai mănâncă în Franța de pe la sfârșitul primului război mondial. Este, în esență, un produs ireproductibil - Aur mâncați!.  

Cozonac. Transilvania. O călătorie - este o carte rarisimă, de care literatura noastră avea poate stringentă nevoie, literele și gîndurile zăvorîte în cuprinsul ei ne lipseau, o lipsă precum puțini deja o mai resimt ca pe ceva organic. Dar cei care s-au hrănit din ea, pot spune cu mîna pe inimă, că s-au folosit mult mai mult decît de rețetele și cozonacul descrise în paginile ei, care oricum sunt doar pre-texte.

Călătoria e spre ținte mult mai adînci, mai profunde, spre asperități mult mai durute și mai vindecătoare, în viitor poate... iar doamna Costelle e mărturia că 

                                                                          energia pietrei care arde se transmite...               

 

 

 

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 décembre 2015 3 23 /12 /décembre /2015 15:33
foto: © vladimir bulat, iulie, 2015

foto: © vladimir bulat, iulie, 2015

Această cruce arhaică, admirată în curtea mănăstirii Stavronichita de la Sfântul Munte, este poate cel mai frumos obiect de artă pe care l-am văzut în acest an. Niciun muzeu, nicio carte, nici album, nicio altă călătorie nu mi-au oferit mai multă splendoare. O splendoare vastă

Crucea aceasta mi-a dăruit puteri, energie, speranța că orice ți se întîmplă în această viață, orice, trebuie să primești cu demnitate, cu gîndul că nimic nu e întîmplător, nici inutil. Nici în zadar. Doar trebuie să știi să pricepi, să ai parte de acel dar al deosebirii, despre care vorbesc cei mai îmbunătățiți dintre semenii noștri, și care sunt atît de discreți... 

Numai asta să ne dorim în noul an să dobîndim - Darul deosebirii; restul se adaogă, vine oarecum firesc, după trebuința fiecăruia. Desigur, acest dar are legătură cu Harul. Cu nimic altceva.

Care vine de la Dumnezeu.

Pogoară în chip neștiut de Acolo.

În fiecare. În sufletul fiecăruia dintre noi.

La vreme potrivită, fără încetare. 

Doar trebuie să învățăm să știm asta.

Avem încă un an în față, apoi încă unul.

Pînă vom ști, și atunci chiar nimic nu ne va mai tulbura. Asta e fericirea - să știi!

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
16 décembre 2015 3 16 /12 /décembre /2015 19:31

Anul trecut acest cuplu a prestat la Bran Jazz, în 31 august. Ei sunt Vincent Peiraini (acordeon)și Emile Parisien (saxofon soprano), și sunt francezi, albumul lor "Belle époque" a entuziasmat întreaga lume!

Mâine vor încânta publicul bucureștean, iar după concert, ovații și bis-uri frenetice și repetate, sper, va veni și cronica concertului...

Detalii: aici

18.12.

Inoubliable crème brûlée

Desigur, prestația celor doi a fost absolut copleșitoare. La drept vorbind, anul trecut nici nu m-au impresionat așa puternic, cum au reușit să o facă la București! Poate că și mediul unui festival de jazz corodează într-o anumită măsură percepția, atenția, acuitatea receptării...Poate că atunci cînd sunt mai multe nume, spectacole, recitaluri - mintea noastră obosește, nu mai e la fel de intensă  

Acum, la Institutul Francez - cinema Elvira Popescu, show-ul a fost total. Nu doar cu muzică high class, ci și cu pantomimă, gestică, duo-men-show incomparabile. Mai ales, Emile Parisien, pe lîngă faptul că e capabil de cele mai neașteptate extracții sonore din saxofonul soprano, este autorul unei gestici și mimici unice, a unui comportament scenic greu de dublat sau imitat. Este și un excelent coechipier al lui Peiraini, în fața căruia se și prosternează, la nevoie.

Una din cele mai intense prestații ale celor doi muzicieni din Hexagon s-a materializat în compoziția lui Vincent - Schubertauster, prezentă într-o versiune ceva mai „domestică” și pe albumul lor comun, "Belle Èpoque" (a 7-a pe listă). Este o compoziție lungă, lacerantă, complexă și inclasabilă, pentru că nu e deloc clasică, nici jazz, nici muzică nouă nu este, este ceva (con)crescut din plămada polifonică pe care numai cei doi o pot frămînta și oferi, mai ales în formula live.

Febra cu care prestează cei doi tineri muzicieni mă face să mă gîndesc la ei, de cum vor fi aceștia peste, să zicem, 30 de ani. Vor fi niște bunici-mentori care vor preda tainica rețetă a improvizației și virtuozității, sau nici nu vor apuca acea vîrstă, și vor arde de timpuriu în malaxorul unei agende fulminante, dar nu mai puțin solicitante și abrutizante? Ce vreau să spun este asta: în ce măsură lumea de astăzi mai poate conserva astfel de talente ca să rămînă intacte, fără să le suprasolicite și să le banalizeze prin oferte peste măsură de purtat și onorat?

Atît Parisien, cît și Peiraini nu se rezumă la formula aceasta - formidabilă - de duo, ci au și o carieră de quartet fiecare; astfel încît bijuteriile muzicale ascultate în seara zilei de 17 decembrie, nu rămîn intacte în cutiuțele lor de smarald. Ele se dizolvă în numeroase compoziții, mai ritmice sau mai criptice, mai melodice sau mai isterice, uneori pînă la indistincție. Așa sau altfel, și nu e un lucru deloc discutabil, muzicienii aceștia doi au reușit să schimbe și să influențeze în chip vădit fizionomia jazzului francez. Și nu numai.

Ne bucurăm că am fost părtași la un asemenea neuitat crème brûlée muzical! Care nu trebuia doar ascultat, ci și în egală măsură văzut, privit, admirat.           

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article