Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

29 décembre 2015 2 29 /12 /décembre /2015 13:44
„Energia pietrei care arde se transmite”

Această frază, aleasă pentru titlul expunerii de față, o strecoară pe undeva mai spre finalul romanului său Adina Kenereș - o scriitoare ascunsă de așa-zisa „lume literară”, dar care ea însăși, fiind amfitrionul editurii Compania, face ca această lume să (mai) existe. Romanul-triller, după cum însăși autoarea mi-a mărturist că trebuie să-l considerăm, are un titlu complex și înșelător. Are în el referința la un produs tradițional (Cozonac), la un topos geografic mai amplu (Transilvania), precum și o funcție foarte largă, care se îngemănează cu zorii modernității (o călătorie). Este o carte, ca să o rezum într-o singură frază, despre cum în urma unei călătorii între ieri și azi, ajungi să descoperi adevărata tradiție, sensul existențial, mai ales prin locurile de la poalele munților, iar în cazul autoarei anume Transilvania e acea vatră a tradiției, căci de pe acolo se trage neamul său.

Textul Adinei Kenereș este unul foarte cursiv, legat, și înșelător, după cum spuneam. Pentru că suprapune peste narațiunea propriu zisă un soi de meditație, prin care țîșnesc pe alocuri veritabile aforisme, apoftegme confesionale,  dictoane vii, care ele însele se pot aduna într-o minusculă cărțulie.  De ce nu? Mai mult, unele dintre acestea le văd chiar strigate (sub formă de stencils...) de pe zidurile metropolei noastre tot mai insensibile, și mai puțin umane. Pot exemplifica doar prin cîteva citate:  

                                                               La noi, nimic nu a fost niciodată clar;

românii fug ne neaoșismele cu care au fost terorizați în comunism, dar se satură repede de glanțurile comerciale

                                                              românilor li s-au smuls mai toate simțurile;

...țin să mă iluzionez că universaliile există

Ce erau ele sfinte înainte lucrurile astea, dar cum le-a mai sfințit închisoarea de sistem;

                                                             Nu, nu se judecă mizeriile grave din trecut, nici nu e permis, căci tot trecutul e mereu prezent, coșmarul tăcerii continuă;

                                                            În sat mai sunt copii

...toți străinii se-nnebunesc după frunza și iarba de la noi;

tăvălugul prostiei speriate e imens;  

Cum să fac să treacă un adevăr brut al minții noastre de barbari într-o minte străină rafinată, care crede că e deschisă și flexibilă, dar are un număr limitat de rubrici, iar dacă face apel la emoție, e convinsă că virează în patetism?

Normal aici fără poliție nu există, fraților!

prezentul e discutabil la noi, se mai încarcă, se mai șterge...

                                                                                                            trecutul însă e primejdios și faptele atîrnă greu;

românii nu pot face emisari ai adevărului pentru un mare public, dar pot înarma mici martori corecți ai aceluiași adevăr... 

                                  România e o rană...cu insule în care, ici-colo, mai bat niște inimi.

 

 - Povestitoarea, după părerea mea, este chiar autoarea. Este o proză care putea fi scrisă numai după experiența nemijlocită, zilnic trăită a unor oameni reveniți în România post-totalitară, după o repatriere occidentală lungă de peste un deceniu. Ochiul naratorului vede radical diferit realitățile de la oraș și de la țară, decît globula mentală a unuia care a fiert în oala autohtonă în tot răstimpul de după prăbușirea ceaușismului. Mai mult, naratoarea parcă-și vorbește sieși, dar transmite aceste gînduri prietenei sale din Franța, Geneviève (Gene), acea ființă fragilă într-un teritoriu necunoscut. Dar Gene nu este total inocentă în chestiunea României, căci prietenul ei este Mihai, românul - Zugravul Mihai. Pe ici-colo, autoarea seamănă mici dar percutante referințe despre acest Mihai, apoi despre fratele său Tudor, cu universul atît de diferit al românului plecat, și cel rămas în țară, îmburghezit, tîmp, trăind o normalitate care e complet diferită de cea a occidentalului, tocmai pentru că rădăcina acestei îmburgeziri și așezări se adapă dintr-un mîl necunoscut pe alte meleaguri...de-altfel, fiziologia îmbogățirii în spațiul ex-totalitar încă multă vreme nu se va putea creiona altfel decît prin intermediul ficțiunii sau a metaforei. Pentru că, de fapt, nimeni nu are nevoie de așa ceva, de o privire fățișă a adevărului, în ce fel poate fi acesta. Cel mai probabil, va da fiori arctici pînă și nefîrtatului, de-a lungul și de-a latul coloanei vertebrale...

După un scurt periplu prin capitală și în unul din satelitele acesteia (Ghetou?), naratoarea a luat un Golf al fratelui, și cu care s-a luat drumul Transilvaniei, împreună cu Gene, în preajma sărbătorii Învierii Domnului. Pleacă spre o altă geografie, spre o altă prozodie mentală și socială. Ajung într-un fundal în care e în toi febra pregătirilor pentru Înviere, cu afundarea oălelor în culori, cu șmotru prin casă, cu frămîntatul aluatului pentru cozonaci. Aici, în jurul cozonacului, se țese specificul Transilvaniei, cu metisajul său etnic, culinar, gastronomic, comportamental. - Aici, la noi, rostul străvechi al cozonacului se mai simte încă. Vine din grâul, apoi terciul și pe urmă pâinea de ofrandă, de-o pomană pentru morți, de-un colac, așa-i zice. A fost apoi doar puțin îndulcită. Umpluturile, ca un semn de îmbogățire, au venit târziu, după 1850, și s-au fixat acolo unde s-a putut, arătând bunăstarea. Mâncatul s-a dezlipit de cemenonia funerară și s-a asociat încet cu plăcerea, cu aromele adăogate. S-a văzut asta și prin alte țări. Dar fondul ritual, legat de marile momente creștine din an, nașterea și moartea cu Învierea, Crăciunul și Paștele adică, e încă întreg.

După o serie de vizite la rude, neamuri, gospodine care mai de care, cele două femei conchid că tradiția, ritualurile rurale sunt încă vii (o conservă de tradiție), iar oamenii de acolo le trăiesc în act, doar că, cu un anumit grad de disperare dar și de mimetism, cum ne lămurește autoarea. Duce, în cele din urmă, cu sine la Paris cîteva felii de cozonac de Transilvania, și o puzderie de fotografii cu procesul de facere a acestuia. Vine cum s-ar spune cu un barosan material etnografic, un soi de arheologie gastronomică, o felie de mentalitate rurală. O specialistă în „treburi gastronomice”, care trebuie să dea un verdict asupra materialului ce trebuia să apară pentru un public francez, select și necunoscător, a zis - Așa ceva nu se mai mănâncă în Franța de pe la sfârșitul primului război mondial. Este, în esență, un produs ireproductibil - Aur mâncați!.  

Cozonac. Transilvania. O călătorie - este o carte rarisimă, de care literatura noastră avea poate stringentă nevoie, literele și gîndurile zăvorîte în cuprinsul ei ne lipseau, o lipsă precum puțini deja o mai resimt ca pe ceva organic. Dar cei care s-au hrănit din ea, pot spune cu mîna pe inimă, că s-au folosit mult mai mult decît de rețetele și cozonacul descrise în paginile ei, care oricum sunt doar pre-texte.

Călătoria e spre ținte mult mai adînci, mai profunde, spre asperități mult mai durute și mai vindecătoare, în viitor poate... iar doamna Costelle e mărturia că 

                                                                          energia pietrei care arde se transmite...               

 

 

 

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 décembre 2015 3 23 /12 /décembre /2015 15:33
foto: © vladimir bulat, iulie, 2015

foto: © vladimir bulat, iulie, 2015

Această cruce arhaică, admirată în curtea mănăstirii Stavronichita de la Sfântul Munte, este poate cel mai frumos obiect de artă pe care l-am văzut în acest an. Niciun muzeu, nicio carte, nici album, nicio altă călătorie nu mi-au oferit mai multă splendoare. O splendoare vastă

Crucea aceasta mi-a dăruit puteri, energie, speranța că orice ți se întîmplă în această viață, orice, trebuie să primești cu demnitate, cu gîndul că nimic nu e întîmplător, nici inutil. Nici în zadar. Doar trebuie să știi să pricepi, să ai parte de acel dar al deosebirii, despre care vorbesc cei mai îmbunătățiți dintre semenii noștri, și care sunt atît de discreți... 

Numai asta să ne dorim în noul an să dobîndim - Darul deosebirii; restul se adaogă, vine oarecum firesc, după trebuința fiecăruia. Desigur, acest dar are legătură cu Harul. Cu nimic altceva.

Care vine de la Dumnezeu.

Pogoară în chip neștiut de Acolo.

În fiecare. În sufletul fiecăruia dintre noi.

La vreme potrivită, fără încetare. 

Doar trebuie să învățăm să știm asta.

Avem încă un an în față, apoi încă unul.

Pînă vom ști, și atunci chiar nimic nu ne va mai tulbura. Asta e fericirea - să știi!

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
16 décembre 2015 3 16 /12 /décembre /2015 19:31

Anul trecut acest cuplu a prestat la Bran Jazz, în 31 august. Ei sunt Vincent Peiraini (acordeon)și Emile Parisien (saxofon soprano), și sunt francezi, albumul lor "Belle époque" a entuziasmat întreaga lume!

Mâine vor încânta publicul bucureștean, iar după concert, ovații și bis-uri frenetice și repetate, sper, va veni și cronica concertului...

Detalii: aici

18.12.

Inoubliable crème brûlée

Desigur, prestația celor doi a fost absolut copleșitoare. La drept vorbind, anul trecut nici nu m-au impresionat așa puternic, cum au reușit să o facă la București! Poate că și mediul unui festival de jazz corodează într-o anumită măsură percepția, atenția, acuitatea receptării...Poate că atunci cînd sunt mai multe nume, spectacole, recitaluri - mintea noastră obosește, nu mai e la fel de intensă  

Acum, la Institutul Francez - cinema Elvira Popescu, show-ul a fost total. Nu doar cu muzică high class, ci și cu pantomimă, gestică, duo-men-show incomparabile. Mai ales, Emile Parisien, pe lîngă faptul că e capabil de cele mai neașteptate extracții sonore din saxofonul soprano, este autorul unei gestici și mimici unice, a unui comportament scenic greu de dublat sau imitat. Este și un excelent coechipier al lui Peiraini, în fața căruia se și prosternează, la nevoie.

Una din cele mai intense prestații ale celor doi muzicieni din Hexagon s-a materializat în compoziția lui Vincent - Schubertauster, prezentă într-o versiune ceva mai „domestică” și pe albumul lor comun, "Belle Èpoque" (a 7-a pe listă). Este o compoziție lungă, lacerantă, complexă și inclasabilă, pentru că nu e deloc clasică, nici jazz, nici muzică nouă nu este, este ceva (con)crescut din plămada polifonică pe care numai cei doi o pot frămînta și oferi, mai ales în formula live.

Febra cu care prestează cei doi tineri muzicieni mă face să mă gîndesc la ei, de cum vor fi aceștia peste, să zicem, 30 de ani. Vor fi niște bunici-mentori care vor preda tainica rețetă a improvizației și virtuozității, sau nici nu vor apuca acea vîrstă, și vor arde de timpuriu în malaxorul unei agende fulminante, dar nu mai puțin solicitante și abrutizante? Ce vreau să spun este asta: în ce măsură lumea de astăzi mai poate conserva astfel de talente ca să rămînă intacte, fără să le suprasolicite și să le banalizeze prin oferte peste măsură de purtat și onorat?

Atît Parisien, cît și Peiraini nu se rezumă la formula aceasta - formidabilă - de duo, ci au și o carieră de quartet fiecare; astfel încît bijuteriile muzicale ascultate în seara zilei de 17 decembrie, nu rămîn intacte în cutiuțele lor de smarald. Ele se dizolvă în numeroase compoziții, mai ritmice sau mai criptice, mai melodice sau mai isterice, uneori pînă la indistincție. Așa sau altfel, și nu e un lucru deloc discutabil, muzicienii aceștia doi au reușit să schimbe și să influențeze în chip vădit fizionomia jazzului francez. Și nu numai.

Ne bucurăm că am fost părtași la un asemenea neuitat crème brûlée muzical! Care nu trebuia doar ascultat, ci și în egală măsură văzut, privit, admirat.           

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
10 décembre 2015 4 10 /12 /décembre /2015 07:08

Cu greu se poate imagina un gest mai nobil și mai delicat față de o persoană mutată în lumea celor drepți, ca cel pe care-l datorăm doamnei Ana Bârcă și editurii ACS, care au reeditat și adus la zi o carte fundamentală pentru studiul picturii din Maramureș - Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ed. Meridiane, 1982.

Anca Bratu ne-a părăsit în 3 ianuarie 2011, se împlinesc peste puțin timp 5 ani. Un grupaj de evocări a personalității istoricului de artă, la moartea ei, aici.

Cadoul pe care i l-au făcut cei care au cunoscut-o, apreciat-o și care i-au fost aproape este reeditarea și aducerea la zi a volumului apărut acum 33 de ani. A fost tipărit într-un format foarte accesibil, cu coperți cartonate, cu un design capabil să transmită o lectură adecvată subiectului, care face să se citească imaginile într-un chip cît se poate de accesibil. În 1982, cînd a apărut ediția princeps, nivelul poligrafic din România era departe de cel dorit, astfel că lacuna esențială pentru o carte de atunci, a fost suplinită în chip magistral acum. Mai mult, la data la care Anca Bratu făcea documentarea și fotografierea monumentelor, pictura acestora era nerestaurată, înnegrită, cu numeroase inscripții-parazit etc. La data reeditării și augmentării cărții - majoritatea monumentelor maramureșene sunt restaurate, iar arhitectura și pictura acestora ne apar în toată splendoarea.

Aseară, la Librăria Bizantină, acest volum, scos cu titlul neschimbat - o bijuterie poligrafică -  a fost lansat, cu participarea îngrijitorului de carte, doamna Ana Bârcă, ea însăși istoric de artă, și autorul unui fundamental studiu asupra plasticii arhitecturii rurale, căreia i-au fost alături doamna Corina Popa, profesor la Universitatea de Artă, cea care mi-a predat și mie acum două decenii un foarte consistent curs de istoria artei românești, și ieromonahul Iustin Marchiș. Toți trei au vorbit în chip elogios despre importanța acestui studiu, semnat de Anca Bratu, elaborat inițial ca lucrare de licență, în 1975, și definitivat în 1982, cînd a fost pregătit de tipar. Actualitatea judecăților și alegațiunilor formulate de autor atunci, în anii '70, nu și-au pierdut actualitatea, astfel că cercetarea acum din nou adusă la lumină, devine un instrument atît pentru specialiști, cît și pentru cei care vor să descopere sau să redescopere un tărîm de artă minunat prin istoria sa, dar și prin formele de artă pe care le-a perpetuat (arhitectură, icoane pe lemn și sticlă, obiecte de uz casnic etc.). Este deopotrivă și un ghid unic prin Maramureșul moștenirii artistice.

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

pagină din albumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, 2015

Cadoul, cum spuneam, este adresat Ancăi, dar mai ales nouă, celor care fie am consultat ediția princeps pe vremea studenției, fie nu am știut deloc despre această publicație. Cartea Ancăi Bratu ne arată un teritoriu bătrîn de evenimente, istorie, tipare artistice, sensiblități, gusturi, dar care nu reprezintă deloc un teritoriu izolat, autarhic din punct de vedere stilistic, formal, cromatic.

În treacăt fie spus, m-am bucurat nespus, în vara lui 2014, cînd am călătorit și sud-estul Poloniei, zona subcarpatică (Malopolie sau Malopolski), precum și în nordul Slovaciei, unde am descoperit puzderie de biserici și bisericuțe de lemn, admirabil restaurate și acestea, și să constat că bisericile noastre maramureșene fac parte organică și de duh din aceeași salbă bogată de biserici de sat, precum și cu acelea al Maramureșului istoric, care e cuprins și în Ucraina de azi. De asemenea, se mai poate adăoga, că bogata diversitate a acestui tip de biserici este datorată denselor păduri aflate la poalele Carpaților, iar materialul natural a dictat el însuși lexicul și sintaxa acestui tip de arhitectură. 

La Blizne, în Polonia ne-a întîmpinat chiar la intrarea în biserică o imensă Judecată de Apoi, iar la Debno zidurile în integritatea lor erau acoperiți de o „horbotă” inepuizabilă de elemente decorative, florale, geometrice, la Haczowie am remarcat multă narațiune evanghelică, sub forma unor ilustrații populare, în timp ce la Bodruzal (în Slovacia) ne-a întîmpinat un somptuos iconostas baroc, iar pe zidul de nord - o monumentală Răstignire a Domnului. Inventarul acesta s-ar putea desigur extinde, dar nu am în intenție decît a sugera, că bogatul material iconografic din bisericile maramureșene, inventariat cu acrivie și pricepere de către Anca Bratu într-un Indice iconografic (un veritabil dosar arheologic!), este parte dintr-un areal mai amplu, mai deschis către sensibilitatea vizuală romano-catolică și apuseană în definitiv. Altfel spus, deși aflate astăzi într-o periferie a lumii românești, bisericile maramureșene de altă dată făceau parte dintr-un circuit spiritual și artistic european. Iar cartea reeditată și în chip minunat îmbogățită a Ancăi Bratu are menirea să reașeze acele monumente la locul binemeritat, a creștinismului european.  

 

Volumul Pictura murală maramureșeană: Meșteri zugravi și interferențe stilistice, semnat de Anca Bratu, ACS, 2015 - poate fi și un excelent cadou pentru acest final de an, cînd ne pregătim să cinstim cu bună cuviință Nașterea Domnului Nostru Iisus Hristos.

Repost 0
8 décembre 2015 2 08 /12 /décembre /2015 08:13

Я стою на этой трибуне не одна. Вокруг меня голоса, сотни голосов, они всегда со мной. С моего детства. Я жила в деревне. ...Eu nu sunt singură la această tribună. În jurul meu sunt voci, sute de voci, iar acestea sunt cu mine mereu. Din copilărie. Cînd locuit în sat”.

Astfel și-a început Discursul de la Stockholm Svetlana Alexievici, pe care l-a intitulat Despre bătălia pierdută. Și-a cetit lecția în limba rusă, limba în care și-a scris toate cărțile, toate cele 5 cărți. Tatăl ei a fost bielorus, mama - ucraineană. Dar casa ei a fost, mereu, marea cultură rusă, cu veșmîntul ei verbal, care a ajutat-o să ajungă pe acea tribună, și să vorbească despre parcursul său literar. De fapt, Alexievici nu a povestit despre literatură, nici despre cărțile sale, ci despre om, despre omul mic, care devine mare prin suferințele pe care le îndură. Minunanat este să constați că după război, într-o lume a femeilor, căci vremea de după război a fost un timp al femeilor - se vorbea mai mult despre dragoste. Iar autoarea spune că: Mi se pare că din copilărie am știut, ce este dragostea.

Lucrurile se schimbă însă treptat. Și, la capătul celor patru decenii, de cînd autoarea scrie, și se află acum pe tribuna Academiei Suedeze, conchide: Viața noastră se tot bălăngăne între neorînduială (бардак) și baracă (барак). Comunismul nu a murit, cadavrul este viu. În trecăt fie spus, textul în franceză, traduce бардак - prin bordel, iar cel englezesc, prin bedlam, adică, nebunie, insanitate mintală (de la Bethlem Royal Hospital). Altfel spus, pentru o anumită parte a lumii apusene turcescul bardak, care înseamnă doar pahar, desemnînd însă la ruși starea de haos, neorînduială, maxim deranj, decădere - devine ceva mult mai prozaic: bordel și casă de nebuni. Doar nemții, superdecentului cuvînd pronunțat de Alexievici, i-au zic Chaos, transmițînd exact sensul la care s-a referit autoarea! Desigur, bardak înseamnă în sens metaforic, și casă de toleranță, doar că un autor atît de sobru și pudic, cum este cel proaspăt nobelizat, nu s-a referit cu ceritudine la asta...Alexievici e un autor prea direct, pentru a apela la metafore, sau vulgaritate.

Svetlana Alexievici își încheie discursul cu această tristă constatare: Chiar e dificil în vremea noastră să vorbim despre dragoste. Paranteza s-a închis, căci în primii ani de după al doilea război mondial se știa mai mult despre dragoste, decît se poate vorbi despre ea azi. Pentru că URSS a creat omul „roșu”, iar acestuia îi place doar războiul și puterea. Omul „roșu” nu a intrat în împărăția libertății, la care visa în bucătărie, cîndva. Acum lumea se împarte între cei care iubesc Apusul, și cei care-l urăsc, între cei care sunt trădători de neam și patrioți, acum lumea - și aceasta este cumplita moștenire a post-socialismului, spune Alexievici, e divizată între cei care pot să cumpere și cei care nu sunt în stare să facă acest lucru. Pînă mai deunezi, toți erau egali, acum Rusia a fost furată, și împărțită fără el, fără omul „roșu”, lăsîndu-i nimicul. Acum e umilit și furat. Agresiv și periculos.

Afganistanul a fost momentul de trezire. Atunci a fost timpul înțelegerii, anume că omul „roșu” este chiar războinic, gîndește în termenii războiului. De aceea, viața unui om valorează atît de puțin. Un moment tulburător a fost acela în care povestește despre întîlnirea cu o tînără mamă, la Kabul, o mamă cu un prunc în brațe. Alexievici i-a întins o jucărie copilului, iar acesta a luat-o cu dinții. De ce cu dinții, a întrebat? Mama a dat la o parte pătura în care era înfășurat copulul, și s-a văzut că acesta nu avea mîini. „- Rușii tăi au bombardat. Cineva m-a susținut, căci era să mă prăbușesc...   

 „Pînă să ajung în Afganistan am crezut în socialismul cu față umană. M-am întors de acolo eliberată de orice iluzii. Iartă-mă, tată - am zis cînd mi-am revăzut părinții, - tu m-ai educat să cred în idealurile comunismului, dar e suficient să vezi o singură dată de ce sunt în stare elevii sovietici de altă dată, cărora tu și mama le predați la școală (ambii părinți au fost învățători la sat), cum omoară pe pămînt străin oameni pe care nici nu-i cunosc, ca toate cuvintele tale să devină scrum. Suntem ucigași, tată, înțelegi!? Tata a început să plîngă”.

Notele din jurnalul personal al autoarei s-au revărsat peste frunțile și mințile numeroasei asistențe. A vorbit despre etapele în care a lucrat la cele 5 cărți ale sale. Ea și-a ascultat, la rîndul său interlocutorii, încercînd să înțeleagă  din ce plămadă e construită lumea acelei imese țări, care a fost URSS. ...dar e atît de greu să-ți faci loc spre sufletului omului, pentru că e acesta este poluat de prejudecățile veacului, de minciuni și parțialitate. De TV și gazete. M-am întrebat, ce fel de carte de război mi-aș dori să scriu. Aș fi vrut să scriu despre un om care nu împușcă, care nu e capabil să omoare pe altul, căruia însuși gîndul la război îi provoacă suferință. Unde este acesta? Eu nu l-am întîlnit.    

După Afganistan s-a abătut imensa tragedie a Cernobîlului, cea care căutat țapi ispășitori, diversiuni, cu pregătirile sale de război. URSS-ul era un cazan care fierbea, dar nu de grija pentru oamenii care mureau sau sufereau, sau urmau să sufere decenii după aceea, ci în căutarea unor criminali, care nu au existat niciodată. Un fel de angoasă a durat pînă la căderea comunismului. Ani lungi, laceranți, chinuiți, cu fugari din zona focarului. Dar, Cernobîlul, ca și după Afganistan, ne făcea oameni liberi, observă Alexievici. Omul „roșu” era bîntuit de sute de întrebări, cărora le căuta răspunsuri în singurătate. Niciodată nu a fost atît de singur ca în primele zile ale libertății. În jurul meu erau oameni răvășiți. Eu îi ascultam... 

În imensa Rusie, pin care a călătorit după disiparea URSS, Alexievici a găsit descurajare, violență, frică, mizerie, ratare...- Viața rusească trebuie să fie supărată, meschină, doar atunci sufletul se ridică, și conștientizează că nu aparține acestei lumi...cu cît e mai sîngeroasă și mai mizerabilă, cu atît se desfășoară mai mult...

Vremea speranțelor a fost înlocuită de angoasă. Timpul a luat-o îndărăt...Timpul second-hand...

Acum sunt sigură, că nu am terminat de scris istoria omului „roșu”...

Voluta care se deschidea larg în anii de după al doilea război mondial, cu a sa declarație feminină de iubire, speranță, viitor luminos, se încheie, după părerea autoarei Svetlana Alexievici, care spune că Rusia și-a ratat șansa, pe care a avut-o la începutul anilor '90, cu această abruptă sentință: E dificil în vremea noastră să vorbim despre dragoste.

Pentru a putea spune asta, trebuie să fii un veritabil monument de curaj și suferință! Sincer, eu nu am mai cetit niciun alt „discurs de Nobel”, de o așa intensitate, în care să fie atîta adevăr și afecțiune față de om, de omul simplu, umil, de pe stradă, cum se spune, față de tot ce i se întîmplă acestuia în timpurile pe care le trăim acum.

Dar și tristețea care emană din rîndurile de mai sus, nu e mai puțin descurajantă! Pentru că bătălia a fost, de fapt, pierdută. Omenirea nu a scăpat de omul „roșu”, nici de propria autodistrugere...Petru că răul mereu a fost pe urmele noastre, spune undeva Alexievici.

* * * * *

Nota Bene: toate frazele bolduite sunt citate din textul Svetlanei Alexievici, traducerea cărora îmi aparține. Întregul text poate fi cetit în 5 limbi aici. Probabil că acesta va fi publicat integral, în curînd, și în limba română. În Lettre Internationale sau România Literară.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
7 décembre 2015 1 07 /12 /décembre /2015 11:31

Multă lume a adoptat substantivul xerox ca fiind sinonim cu focopiatorul, iar a xeroxa e deja un verb, intrat în uzul limbii române recente. Lumea multiplicării a pulverizat și limba, a făcut-o tirajabilă, xeroxabilă. De acord, un parazit verbal nu poate coroda temeiurile lingistice ale instrumentului verbal de comunicare dintre oameni. Și totuși, cînd a început procesul de multiplicare a textului, pe altă cale decît cea a copierii de mînă? Se poate crede că acesta a debutat simultan cu inventarea tiparniței, dar tiparnița utiliza litere metalice, se folosea de un procedeu tehnic anevoios, costisitor și îndelungat...Nu pot afirma că am găsit neapărat pe strămoșul focopiatorului de azi, dar cred că acesta fost fie mimeograful, fie -  hectograful. Acest aparat permitea reproducerea unui număr nelimitat de copii a unor documente și acte scrise de mînă sau dactilografiate.  

Acum ceva vreme (2013), lucrînd într-o arhivă dintr-o țară îndepăratată, în unul din dosarele administrative, care conțineau diverse documente legate de activitățile de edificare a statuilor și monumentelor, am dat peste o pagină publicitară, care invita instituțiile publice să procure un dekegraf, produs de firma lui Gherman D.Kleiman din Leningrad. Pagina, datată cu 30 iunie 1925, afirmă că o bandă gedekagrafică de acest fel poate reproduce pînă la 150 de copii foarte clare, și că este absolut indispensabilă într-o cancelarie unde e nevoie de multe copii, iar personalul care să le scrie de mînă este puțin, adică insuficient...

Și cînd te gîndești că în ultimii 90 de ani s-a renunțat complet la scrisul de mînă, dar și la multiplicarea acestuia, din singurul motiv, că acesta a devenit o simplă amprentă a pixelilor. Istoria tiparului s-a sfîrșit, era digitală a substituit totul! Credeți că modul nostru de a gîndi nu a suferit metamorfoze? Amprenta grasă de cerneală sau tuș s-a preschimbat într-o aglomerație de puncte infinitezimale, evanescente.    

foto: © vladimir bulat, Aprilie, 2013

foto: © vladimir bulat, Aprilie, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
4 décembre 2015 5 04 /12 /décembre /2015 11:47
foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2015

De bună seamă, această carte a venit pe nepusă masă! Oarecum ca liliacul care a înflorit în decembrie...acum doi ani.

Cine ar fi crezut că marele istoric de artă și erudit cărturar, Doctor Honorius Causa la două universități (Louvain și București), autor a câtorva cărți de filosofia imaginii și istoria artei, va veni cu un volum de memorialistică?

La lansarea acesteia, Victor Ieronim Stoichiță, a încercat să explice două lucruri esențiale: ce fel de carte este aceasta, spunînd că cetitorul nu trebuie să caute în ea exactitatea, ci doar doza maximă de sinceritate, și de ce a fost scrisă în franceză? Ediția princeps a apărut la editura Actes Sud, în 2014.

Autorul a spus că a vrut ca volumul de față să răspundă pe de-o parte întrebărilor celor care-l întrebau despre acel „fel anume” de a fi al profesorului și mentorului, și despre acel „ceva”, care dă seama mai presus de orice despre locul de unde vine autorul, din țara sa de baștină. Scurt spus, Despărțirea de București. O povestire, este o carte pentru cei care vor să se apropie mai serios de România, de trecutul ei istoric, mai intim, de felul în care erau oamenii ei, înaintea comunismului mai ales, și cum acea țară a dat oameni aidoma celui care astăzi încîntă marile universități ale lumii.

Este o carte despre care nu poți vorbi decît într-un ton entuziast, cu sufletul la gură, pentru că e scrisă într-un stil sprinten, jucăuș, colocvial, chiar dacă pe alocuri aduce pe hîrtie momente și epoci tragice. E. într-un anume fel, o carte „proustiană”, căci vorbește despre lucruri și oameni care nu mai sunt, care s-au topit precum biscuitele în ceaiul de mușețel...Prăpastia care ne desparte de acele vremuri capătă, prin această carte-narațiune - o punte.

Volumul se citește pe nerăsuflate, o forță interioară parcă te împinge mereu să nu te oprești, te face să respiri în ritmul candenței ei, ca la final să-ți dai seama, încă o dată, că un mare cărturar este mai întâi de toate un om însemnat, profund, cu niște antecesori minunați, care au știut să trăiască, să glumească, să mănînce și să se poarte într-un fel care nouă ne este astăzi de-a dreptul imposibil de înțeles...

Despărțirea de București - este fantastica spovedanie despre despărțirea misterioasă „care s-a scris singură”! Anume așa s-a exprimat Victor Ieronim Stoichiță la lansare: „Este prima carte pe care nu am scris-o, ci care s-a scris singură”. 

A nu se rata întîlnirea cu această minunată scriere.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
28 novembre 2015 6 28 /11 /novembre /2015 10:00
foto © vladimir bulat, 11 iulie, 2011

foto © vladimir bulat, 11 iulie, 2011

foto © vladimir bulat, 11 iulie, 2011

foto © vladimir bulat, 11 iulie, 2011

Mai greu găsești și alte locuri, unde imaginea a putut să manipuleze atît de mult și fundamental conștiințele...poate că stufoasa eră cibernetică (în care ne bălăcim) a debutat atunci?

Anume la Terezín am avut acea viziune copleșitoare.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 novembre 2015 5 27 /11 /novembre /2015 14:01

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015
foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Repost 0
25 novembre 2015 3 25 /11 /novembre /2015 22:51

Mai greu se putea găsi și închipui o muzică mai potrivită pentru aceste zile de angoasă generalizată, care a pus stăpînire pe România, Europa, dar și întreaga lume! Zilele sunt grele, dar se vede deja că muzica poate deveni un sprijin, o unealtă contra fricii, terorii, constrîngerilor la care partea civilizată a omenirii va fi supusă de aici încolo...

În Memoriile sale marele Pablo Neruda relatează despre ororile trăite de Nazım Hikmet în detenție, și că la un moment dat poetul și scriitorul turc a fost afundat într-o hazna. Pestilența, scîrba, umilința trebuiau să-l omoare, dar Hikmet nu s-a prăbușit, gîndul lui i-a dat ghes să cînte, să nu le dea satisfacție chinuitorilor, să nu dispere. A cîntat, mai întîi încet, timid, apoi din toți bojocii, a cîntat tot ce a știut, tot ce ținea minte, inclusiv versuri. Pablo Neruda i-a spus, cînd l-a întîlnit pe Hikmet: „Frate, tu ai cîntat pentru noi toți! Acum știm în ce ceas avem nevoie de cîntece, nu mai e nevoie să ne îndoim sau să ne frămîntăm, ce avem de făcut!”

Mi-am amintit de aceste cuvinte tulburătoare azi seară, la superbul concert al trio-ului: Constanze Backes (soprană), Knut Rossler (sax) și Johannes Vogt (lăută), care au oferit o imagine proprie asupra „Mașinii timpului”. S-a întîmplat la Institut Français​ din București. 

Abrupt spus: poate cel mai semnificativ și condensat proiect muzical, la care am asistat în acest an! Trebuie să recunoaștem însă, că a fost un an foarte bogat în materie de muzici. Dar de ani de zile, de cînd îmi tot fac timp și răbdare pentru diverse manifestări și regal-uri muzicale, nu mi-am conștientizat niciodată neputința de a pricepe cît de incomensurabilă este moștenirea polifoniei europene - cum s-a întîmplat acum. O revelație absolută. Și nu pentru că nu am mai ascultat anterior muzică cultă din primele secole de după schisma Apusului, de după 1054, sau muzica inconfundabililor trubaduri occitani sau normanzi, sau că nu am savurat polifonia unor Monteverdi, Gesualdo sau Händel și Palestrina... Muzică sacră și mai puțin. Nu, nu despre asta e vorba. Să le auzi pe toate laolaltă, înșiruite ca pe niște mărgele exotice, risipite într-un caleidoscop inepuizabil, pulsatoriu, este cu adevărat o experiență unică. Intensă. Ziditoare. Dătătoare de speranță. Acum îți dai seama că restul e - VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS. 

Nu mai contează prea multe în afară de muzică...în vremea asediului! Pentru pîine te lupți, căci războiul e mereu economic, iar muzica o savurezi. Cei trei muzicieni ne-au reamintit asta cu vrednicie (pentru că e chiar nevoie), cu o vrednicie și onestitate maxime.   

Constanze Backes © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Constanze Backes © vladimir bulat, noiembrie, 2015

 Johannes Vogt © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Johannes Vogt © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Knut Rossler © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Knut Rossler © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article