Întîlnirea cu doamna Cinara Makashova - proprietara brandu-lui TUMAR a avut loc în 8 aprilie, la Bișkek, care a fost, mi s-a spus ulterior, curioasă să cunoască un român interesat de activitatea grupului de creație și meșteșugărit pe care-l conduce - ART-GROUP ”TUMAR”.
Mi-a relatat pe îndelete istoria apariției acestui brand, direcționat spre creație și spre conservarea anumitor meșteșuguri încă relativ bine conservate în diverse regiuni ale Kîrgîzstanului. În bună măsură ei determină designul, partea formală, cromatică, furnizează materia primă celor cu care colaborează, astfel încît calitatea produselor să fie mereu controlată, cea dorită de comanditar.
Totul a început în anul 1998, cînd din Australia a venit o comandă substanțială pentru a se confecționa mingiuțe din lînă bătucită. Apoi, s-au pus la punct diverse tehnici tradiționale de realizare a unui anumit tip de covor, care nu e țesut, ci colajat din mai multe straturi de fetru, urmărind un anumit decor tradițional, compoziție și cromatică (shirdak). Se merge în special pe coloranți naturali, dar culori prea stridente și aprinse (cum se solicită pe anumite piețe) nu se pot obține din resurse naturale, de aceea se recurge la performanțele industriei chimice.
Principalele direcții ale proiectului TUMAR sunt: vestimentație, jucării, covoare, ceramică, încălțăminte, accesorii, genți, design contemporan.
La discuție a asistat istoricul și etnograful Alexey Nemyh.
Cum a început activitatea ”TUMAR”?
- Am avut de la început o mică încăpere, de vreo 20 m pătrați, unde vindeam diverse lucruri tradiționale, confecționate de noi. Apoi, ne-am gîndit ce nume să dăm activității noastre. O sută de mii de variante ne-au trecut prin cap. Desigur, doream un cuvînt în limba kîrgîză, unul cu o semnificație amplă, voluminoasă, un nume sonor, dar cu un sunet concret, tăios, rotund. Ceva care să nu fie deloc dulceag. Ne storceam mințile de mai mult timp. Pînă cînd unchiul meu a pronunțat cuvîntul TUMAR. În acel moment toate varinatele anterioare au căzut de la sine...Era chiar cuvîntul care exprima întreaga noastră concepție despre ce vrem să facem. Mai presus de orice conținea și un indemn interior foarte puternic (слово имело очень хороший посыл)! 
TUMAR...știți ce înseamnă?
Nu, aș vrea să-mi explicați!
- Este o amuletă (warding), un talisman, un obiect cu o funcție protectoare puternică.
Cu o funcție apotropaică?
- Un obiect de formă triunghiulară, mereu orientat cu vîrful în sus, de regulă confecționat din material textil. Care se purta în diferite locuri ale trupului. Pentru a fi ferit de rău, vrăji, deochi...
Se mai poartă și în ziua de azi?
- Da. Unii mai poartă. Am și eu un tumar de la bunica, din pînză, pe care eu îl îmbrac mereu într-un fel de husă din piele - pentru a-l proteja. Se poartă la gît.
Cînd am studiat geneza și istoria acestui obiect, trecînd prin diverse studii, care analizează și clasifică acest tip de obiect, care are o diversitatea apreciabilă, dar nu și la kîrgîzi - am aflat că formele, dimensiunile și materialele din care erau confecționate diferă de la un popor la altul, că unii le poartă la subțioară, căci se consideră că de acolo pleacă sufletul din om...
Există un studiu și pe internet, a unei cercetătoare din Uzbekistan, de la Tașkent, care face o foarte bună clasificare și descriere a acestui obiect la popoarele din Asia Centrală (Elmira Gul - nota mea).
La noi tumarele aratău anume așa, și doar așa: în formă de triunghi. La alte popoare pot fi în formă de cilindru; la uzbeci, de pildă sunt așa, metalice, cu extrase din Coran. sau pot conține diverse alte obiect. Se spune că e interzis să deschizi tumarul altcuiva, unul care nu-ți aparține. Dar în urma cercetărilor s-au descoperit unghii de pasăre, pămînt natal...
Cine hotărăște ce anume se va ascunde într-un tumar, pentru a-l proteja de rău pe cel care-l poartă?
Vorbesc acum despre cele mai vechi, care au legătură cu șamanismul, cu tradiția practicilor vrăjitorești.
Alexey Nemyh: Se mai pot vedea semne ale animismului și acum în diverse locuri, prin proximitatea munților, în jurul Bișkekului...
Cinara Makashova: Scurt spus, dincolo de multitudinea semnificaíilor și funcțiilor pe care le-a avut tumar în trecut,
pentru noi acesta a devenit întruchiparea unui simbol cu valoare de charme protector. Noi facem obiecte pentru oameni, dar și pentru casa lor. În iurte strămoșii agățau un astfel de tumar la uși și praguri. Trebuie să le apere și să le ocrotească casa, spațiul privat - de cel exterior, considerat potențial ostil, dușmănos...
Se aseamănă cu funcția crucii, pe care creștinii o poartă la piept?
- Crucea e universală, și în ea nu se conține neapărat ceva, nu funcționează ca un recipient. Tumar e purtător de conținuturi diferite...
...poate un bătrîn - moldo, cărturarul satului -, sau o bătrînă în care ai încredere, al căror cuvînt are o pondere mare, greutate - aceștia sunt cei care pot decide conținutul unui tumar.
Aceasta este, pe scurt, preistoria mărcii noastre.
DE la bun început ne-am ocupat de coaserea textilelor cu caracter etnografic, național. Apoi, am debutat cu fetrul, după care am primit comenzi de diverse jucării din fetru. În acest moment avem 8 puncte de producție în oraș, în fiecare dintre acestea se face un al tip de produs din fetru: papuci, accesorii, jucării etc. Mai sunt 5 ateliere în zona rurală - toate în Cîmpia Chui (în kîrgîză: Чүй өрөөнү). Dar mai avem și colaborări cu meșteri din Naryn, din zona Issyk-Kul, dar acelora le dăm noi modelele. Pe care le elaborăm, le indicăm exact ce dorim. Ei execută comenzi după modele stabilite de noi.
Pentru că aveți un sortiment interesant de ceramică, doream să vă întreb: există o tradiție a acestui meșteșug la nomazii kîrgîzi?
- Formele de ceramică locală sunt simple, rudimentare, elementare, dar nici acestea nu sunt pur kîrgîze - pentru că ceramica în general este o particularitate a popoarelor agrare. Ceramica era cumpărată de la negustorii uzbeci sau chinezi; aceasta era scumpă, prețioasă, tocmai de accea pentru a o păstra s-au inventat niște recipiente speciale (în kîrgîză: Чыпы кап), din piele. Pentru a o păstra în bune condiții. Niște vase mari, din lut arse direct pe rug, se pare, că au existat totuși. Dar nu putem vorbi despre ”școli” și ”centre”. Așa ceva nu a existat.
Din ce vase mîncau nomazii?
- În general, acestea erau făcute din lemn sau piele. Acestea sunt specifice pentru noi.
Nu ați încercat să reconstituiți astfel de obiecte ancestrale, în formele lor păstrate încă?
- Încercăm să facem asta. Purtăm discuții cu un meșter din Jalal-Abad (în kîrgîză: Жалалабат). Acesta este un proiect de viitor. Trebuie să-l ajutăm pe acest om - să procure materie primă, uneltele necesare lucrului. El este singur, efortul pentru a putea lucra pentru noi va fi unul uriaș. Dar ceea ce știe să facă e de mare clasă, vesela făcută de el din lemn impresionează de-a dreptul. Se ține de vechile rețete de preparare a lemnului, știe să-l usuce bine, să-l impregneze cu ulei, ca să fie rezistent la lichide. Aș mai adăoga un detaliu. Problemele ecologice de astăzi au răpit lemnului calitățile de altădată. Folosindu-se aceleași procedee metodologice - lemnul se fisurează mai rapid ca ăn trecut...
Dar ce lemn se folosește pentru aceste obiecte?
- Chiar și nucul. Dar cel mai des se utilizează ulmul (în kîrgîză: Карагач, din turcă = copacul negru). Un pom din clasa ulmaceelor. Cred că denumirea științifică este Ulmus pumila.
Acum o întrebare ”tehnică”. Cum vă promovați producția ”TUMAR”? Cum ajungeți să fiți prezenți pe diverse piețe ale lumii? Nu vă bate gîndul să ajungeți și în Estul Europei? În Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, de pildă?
- Mereu ne gîndim să fim în cît mai multe locuri. M-am ocupat și teoretic de asta. Am înțeles că există doar două căi, două moduri strategice de promovare a produsului: a) stai pe loc, și aștepți să fii descoperit; b) alergi în diverse locuri cu acest produs, pentru a-l face cunoscut. Pînă de curînd, ne-am poziționat pe strategia a) - adică am stat pe loc. Am simțit chiar și o oarecare strîmtorare pe plan local (eufemistic vorbind!), și în aceste condiții am primit oferte să ne mutăm afacerea într-un alt loc (au venit oferte de la Moscova, apoi de la kazahi, iar în cele din urmă - din Novosibirsk). În final am decis că nu ne vom muta nicăieri din acest loc. Rămînem aici.
Orice extindere începe de la ceva mic; pentru exterior se pune accentul pe lucruri și obiecte mai contemporane, în timp ce pentru piața internă predomină cele cu specific național, accentul etnografic.
Dar am reușit să implementăm și pe piața europeană anumite produse indigene, specific autohtone - shirdacele (ширдак), de pildă.
Dar cum a fost cu piața japoneză, căci știu că există un site japonez, care promovează marca ”TUMAR”? Acolo produsele parcă au o țintă precisă, orientată pe gustul local..
- În acest caz este vorba de produse create după propunerile unui arhitect și designer japonez (Kei Sato - nota mea, v.b.), care a venit aici, a lucrat și construit ceva pentru o fundație locală. Ne-a vizitat și pe noi, s-a interesat de producția de fetru, de posibilitățile noastre, și ale acestui material.
Ne place să experimentăm, să dăm curs unor comenzi speciale, mai neconvenționale. Am colaborat cu Turcia, am executat comenzi de încălțăminte din pîslă pentru Finlanda, acum lucrăm pentru Rusia. Sunt anumite dificultăți cu omologarea internațională a acestui tip de încălțăminte, căci se cere o certificare pentru fiecare tip de produs în parte.
Acum purtăm negocieri cu un grup puternic de oameni care e interesat de deschiderea, prin franciză, a unui salon similar celui din Bișkek - la Astana. Inițiativa le aparține în exclusivitate. Noi nu am putea susține direct un astfel de magazin acolo.
Avem o reprezentanță în SUA, mai exact în Alaska. Cel mai probabil suntem găsiți după principiul identităților. Cei din Alaska ne-au descoperit în Kazahstan (unde există acum un dealer la Almata - nota mea, v.b.). Au cumpărat atunci o partidă de produse. Ca să fii prezent pe o piață atît de uriașă ca cea din SUA, trebuie să poți furniza cantități importante de marfă, iar pentru asta e nevoie de infrastructură, logistică serioasă, posibilități reale de transport. Nu avem acum căi de acces, suntem într-o zonă cam închisă, izolată. Ne lovim de anumite limitări. Ne punem mari speranțe că vom intra, ca stat, în Uniunea vamală. Astfel, dacă în trecut ne proiectam perspectivele spre piețele îndepărtate, acum încercăm să ne concentrăm, dimpotrivă, pe cele de proximitate: Kazahstan și Rusia.
Pentru că sunt niște piețe mari...
- Da. Asta pe de-o parte, iar pe de alta, este vorba și de o chestiune practică la mijloc - fetrul, pîsla sunt mai utile în nord! Acolo unde e frig.
În ceea ce mă privește, încerc să-mi imaginez cum și-ar face apariția astfel de produse - mai ales cele create din fetru - în România. Căci românii au și ei o veche tradiție a prelucrării lînii, au și civilizația transhumanței. Este adevărat că la noi nu se butucește lîna, ci se țese, se împletește. Totuși, căldura lînii rămîne aceeași...
- Deocamdată, nu am avut niciun contact cu România. Sunteți singurul pe care-l cunosc. În schimb, un turc s-a arătat interesat să ducă mărfurile noastre în Albania. Dar cel mai mult era interesat de garanția exclusivității. Spunea: ”Eu ce certitudine am, ducînd în Albania marfa voastră, că nu veți furniza și pe alte căi?” Putem oferi oricui exclusivitate. Și cu cei din Alaska avem astfel de contracte, cu condiția să ne asigure un volum satisfăcător de comenzi.
Ceea ce faceți la ”TUMAR” mie personal mi se pare că se apropie mai degrabă de artefactul artistic decît de artizanat. Avem ceva similar și pe la noi, mici magazine sau galerii, în care poți cumpăra diverse obiecte realizate de artiști, cu produse unicat sau realizate în serii limitate. Lumea caută produse exclusiviste, de nișă, deosebite de tot ce știu. Într-o astfel de nișă văd înscriindu-se anumite produse de la ”TUMAR”. Iar dacă această nu există, ea trebuie creată. Tocmai de accea am întrebat de la început cum a debutat art-grupul denumit atît de inspirat ”TUMAR”. Aș putea vorbi unor persoane pricepute despre activitatea dvs., dar mi-e teamă că aceasta e atît de complexă, încît poate rămîne neînțeleasă pentru început. E un spațiu de discuție.
La noi au venit mai mulți unguri de-a lungul timpului. Au și ei tradiția confecționării pîslei. La un moment dat un artist de la ei, se pare destul de cunoscut - care a venit la un simpozion dedicat acestei tehnici -, că meșteșugul prelucrării lînii și transformarea acesteia în fetru sau pîslă se datorează anume ungurilor! Se spune că în epoca migrației ungurilor dinspre regiunile estice (după anumite surse, dinspre regiunile vestice) ale Munților Ural spre Bazinul Panonic (spre sfîrșitul secolului al IX-lea - nota mea v.b.) cîinii folosiți la transportarea bunurilor ungurilor spre noua lor patrie au devenit atît de murdari și bătătoriți cu noroi, încît blana lor devenise dură, pîsloasă. De la acei cîini s-ar fi pus baza istoriei apariției pîslei...
Da, este în spiritul ungurilor - care-s vecinii noștri, iar despre vecini ești nevoit să știi mai multe. Mai ales cînd e tentat să fantazeze...
Ei, nu ați stat printre kîrgîzi suficient de mult, ca să vă dați seama că și aceștia au creat o bună parte a realizărilor acestei lumi! Că multe le datorează omenirea întreagă)
Vă mulțumesc pentru această minunată discuție!
O pereche de cisme (Picasso), care fac parte din colecția încălțările artiștilor (2012). Alte piese (Dali, Matisse, Rodcenko, Degas, Malevici etc.), din aceeși colecție, se pot vedea aici.
Tumare istorice (sec. XIX-XX început), fotografiate în muzeul național de istorie.
Credit foto: © vladimir bulat, aprilie, 2013.
Toate drepturile rezervate asupra conținutului acestui material.
Dintr-o sumară privire pe paginile acestei cărţi observăm ponderea pe care o are folclorul legat de sărbătorile anului. E capitolul cel mai stufos. Aici sărbătorilor religioase li se adaogă cele legate de ciclurile anului. Şi e remarcabil că acest calendar începe anume în 1 / 14 septembrie, cînd debutează anul liturgic ortodox. Este deosebit de explicit faptul că ţăranul dintotdeauna nu se zgîia deloc la calendarul laic al acestei lumi, el avea ritmul, rostul şi semnificaţiile sale profunde - după care îşi rînduia existenţa, lucrul şi familia. Îl avea pe Dumnezeu mai presus de orice. În chip precis, din generaţie în generaţie, toate acestea se perpetuau.