Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

21 septembre 2012 5 21 /09 /septembre /2012 15:51

Acesta este titlul unei cărți scrise de italienista Elena Kostiukovici, apărută pentru prima oară la Moscova, în 2006, și editată simultan în Italia, la Frassinelli, cu titlul De ce italienilor le place să vorbească despre mîncare. După, au apărut versiuni ale aceleiași cărți în: SUA (FARRAR, STRAUS & GIROUX), Marea Britanie (DUCKWORTH), Аustralia (PAN MACMILLAN - PICADOR), Estonia (TANAPAEV), China (WEALTH PRESS), Coreea (RANDOM HOUSE), Polonia (ALBATROS), Serbia (PAIDEIA), Spania (TUSQUETS); aceste referințe reclamă o carte de maximă importantă - o amplă istorie a gustului și gastronomiei italienești!

Excursul ei acoperă toate provinciile Italiei, din nord pînă în sud. 

Încerc în cele ce urmează traducerea capitolului despre bucătăria din Sicilia, pentru că este ținta spre care ne vom îndrepta în curînd...iar cînd te duci acolo trebuie mai întîi de toate să mănînci bine, pentru a nu uita niciodată varietatea, aromele și savoarea locale.

SICILIA

Sicilia este considerată patria gastronomiei încă din epoca antică. Atenienii foloseau îndrumare gastronomice siciliene. Platon, în Gorgias (Γοργίας), amintește prin cuvintele lui Socrate despre un oarecare Mitek, ”care a scris un tratat despre bucătăria siciliană”.

Sicilia - este o insulă a contrastelor, luxului și a sărăciei, a intersectării civilizațiilor. Aici toate sunt în exces: lumina soarelui, care nu se poate suporta fără ochelari închiși la culoare, albastrul cerului și al mării, verdeața plantațiilor, aromele, mirosurile. Aici viața cotidiană este atît de intensă, încît nu reușești nici să o înțelegi, nici să o suprinzi în timp real - ci doar la distanță, și din memorie. Sicilia este impregnată de trecut.  Acesta este infiltrat în carnea încinsă a imediatului. Vedem cum în Agrigento, în cîmpia templelor un păstor își gonește oile printre rămășițele unei necropole paleocreștine. Mieii se prăvălesc în mormintele podidite de vegetație, iar ciobanul îi scoate de acolo cu ajutorul toiagului păstoresc, înjurîndu-i din inimă. Toagul acesta este exact ca cele pe care le vedem în toate frescele și mozaicurile, în mîinile episcopilor. Doar se spune că episcopii sunt ”păstorii” creștinismului. Cerul este albastru pînă la verde, iar fundalul scenei îl constituie coloanele eline.

Mîncarea delicioasă se furișează în viața de zi cu zi, dar și în literatură. Să ne amintim de Ghepardul lui Lampedusa, de romanele lui Andrea Camilleri. Metaforele legate de mîncare sunt peste tot și alături, îmbogățind tradiția religioasă locală - neliniștită și tumultuoasă pînă la păgînism. Helloween-ul, în speță, nu a fost inventat de americani: cu o mie de ani înaintea descoperii Americii, Ziua Tututor Sfinților (ajunul zilei tuturor morților), 1 noiembrie, era prăznuită în Sicilia prin zburdălnicii macabre și prin îngurgitarea ”oaselor moarte” din biscuit, parțipan și zahăr. Pentru praznicul Sfîntului Martin (11 noiembrie) se coceau și se coc pînă astăzi pateuri cu brînză (muffolette). Pentru ziua Neprihănitei concepții a Maicii Domnului (8 decembrie) - niște clătite speciale (sfinci). În 13 decembrie, de ziua Sfintei Lucia, din vitrinele cu dulciuri privesc spre cumpărător ochii scoși ai muceniței: din aluat de zahăr și coajă de dovleac. Sunt celebre buccellati de Crăciun - covrigi mari cu smochine, migdale, nuci, fistic și ciocolată rasă, dar și mustazzoli - niște ciubuce umplute cu dulceață de finic. Cucciddati - biscuiții în formă de soare, și aceștea sunt bucuria Crăciunului. Deși se găsesc în toată Italia, cannoli au fost inventate în Sicilia: reprezintă niște ciubuce cu o cremă de brînză proaspătă, cu miez de semințe de dovleac; acestea trebuie preparate și consumare doar în perioada lăsatului de sec (a carnavalului). La sărbătoarea Sfîntului Iosif (19 martie) sunt expuse în biserici diverse compoziții din produse de panificație: La Spera (acestă pîine simbolizează trupului lui Hristos), Il Cuore (simbolul Născătoarei de Dumnezeu, cu inițialele ei), La Croce (simbolul pătimirii). Întreaga compoziție capătă forma unui iconostas și include, pe lîngă elementele amintite, cîrja patriarhală încunnată cu un nufăr (simbolul purității). Pîinile Mariei cu trandafiri și o sumedenie de dulciuri cu marțipan, ciocolată și zahăr.

Pe vremea cînd la Mediterana oamenii străvechi o cinsteau pe Zeița-mamă, în Sicilia se coceau în memoria ei turte ritualice. Apoi coastele insulei au fost colonizate de greci. Cultele feminine au cedat locul celor dionisiace, iar în viața de zi cu zi au intrat cu drepturi egale vinul, pîinea din făină de grîu, cașcavalurile. Romanii, care au cucerit Sicilia creșteau aici gîște, și i-au învățat pe localnici să pregătească mîncăruri din ele, inclusiv festive. Se știe, gîștele erau prețuite de romani în mai multe sensuri, în special după acel episod în care aceste păsări au salvat Roma.  

După vechii romani stăpîni peste Sicilia au devenit bizantinii, care au răspîndit obiceiul culinar de a prepara mîncăruri complicate, dulci-acrișoare. Arabii (din veacul al IX-lea pînă în al XI-lea veac) sunt responsabili pentru adevărata revoluție gastronomică din insulă. Cu venirea lor în casele localnicilor au nimerit șofranul, citricele, caisele, zahărul, nucșoara, stafidele, orezul, bostanul, piperul negru, ghimbirul, iasomia, cicoarea - stîlpii de bază ai cultului gastronomic actual.

Veneticii din nord - normanzii și șvabii - au elaborat împreună cu bucătarii sicilieni rețete geniale de preparare a cărnii. Spaniolii au îmbogățit buătăria locală cu pasiunea pentru culorile stridente, pentru marea picturalitate a mîncărurilor, cu tot ce au putut aduce ei din Lumea Nouă în cea Veche. Ei au adus în insulă cacao, porumbul, curcanii și roșiile. Pe alocuri se mai întîlnesc și reminiscențe ale tradiției culinare care asigura masa casei de Bourbon, care a domnit în Sicilia în secolele XVIII-XIX. Francezii au dăruit sicilienilor pasiunea folosirii cepii în mîncare. Tot aceștia au introdus bogatul gătit pentru restaurant, fără a se intersecta cu obișnuința sicilienilor de a mînca pe stradă de pe tarabe. Pînă astăzi restaurantele în Sicilia sunt parcă parisiene, sunt somptuoase, preferă să-și conceapă meniurile după principiile culinăriei experimentale, departe de taverna simplă, specific italiană.

Un restaurant elitist este înconjurat pe o stradă siciliană de un puhoi de dughene și de tarabe ambulante, dispuse spre bucuria gloatei. Gloata rumegă fără oprire. Hrana sradală are o particularitate minunată: în comparație cu cea din restaurante este mai accesibilă ca preț, ca timp, și e disponibilă la orice oră de zi sau noapte. Pe cheiul din Palermo sunt numeroși vînzătorii de caracatițe fierte (polipare), în alte orașe abundă de vînzători de sandviciuri (panellari). Peste tot sunt grătarele (friggitorie). La Messina sunt populare focaccerie. În Catania la fiecare colț de stradă se vînd lipii cu cașcaval, pește, ceapă și roșii (schiacciate). Aceasta este varianta siciliană, iar specific Cataniei - cu măsline negre, cașcaval ”Tuma” și salată. În Siracuza și Raguza aceste lipii dospite se numesc scacce. Acolo acestea pot fi și dulci, dar în acest caz umplutura va fi cu brînză și cremă de cafea.  

În piețele Piscaria și Fera 'o Luni poți vedea culori despre care nu te poți abține să întrebi: cum de e capabilă natura să dea naștere unor astfel de cromatici...Unde cazi realmente pe gînduri: nu datorită lavei de pe Etna, care conține minerale deosebite, capătă legumele din piață o așa coloratură?..Ei bine, din aceste piețe, fără a zăbovi prea îndelung, poți procura chifteluțe din pește, sardine cu ceapă, miez de pîine și pătrunjel, cu cașcaval ”Caciocavallo”, trecute prin făină și prăjit în ulei încins (sarde a beccafico). În portul din Catania dugheana ”Frigitoria Stella” se arată demodată, cu o gresie albă sărăcăcioasă. Tot ce se vinde acolo se mănîncă fără tacîmuri, doar cu mîna - clătite crocante cu brînză proaspătă (sfinci), pîinici cu lapte, cu ciocolată și cremă (iris). Acolo se vînd și arancini (bulete de orez). În port se frig intestine de vițel (caldume, iar în dialect se numește quadume), se mai vinde piftie de porc cu lămîie (zuzo).

Palermo, ca și Catania - paradisul mîncatului pe stradă. Tradițiile culinare arăbești sunt vii și astăzi. În piață și pe străzile din Palermo se prăjesc în ulei încins turte numite cuciri. De dimineață, pentru micul dejun, se poate cumpăra sfincione, este o pizza picantă, unsă cu anșoa, ceapă, măsline negre și cașcaval. Stiggiole se vinde ceva mai tîrziu, mai aproape de a doua jumătate a zilei: intestine întinse pe bețișoare, fripte pe cărbuni. Pe aceleași tarabe se propun chifteluțe din zgărciuri tocate și organe, stropite cu lămîie, învelite într-o hîrtie uleioasă (frittole). Pîine cu splină - o specialitate de Palermo, pe care o poțo mînca oricînd, la orice oră. O îmbucătură se numește ”neprihănită” (schietta), dacă aceasta a fost dreasă doar cu lămîie, și ”măritată” (maritata), dacă s-a presărat de-asupra cașcaval.  

Minunate sunt benedittini prăjite - niște bastonașe din orez cu miere și zahăr. Cum ne putem da seama și din denumire această inovație o datorăm monahilor-benedictini, din multele lor rețete, care au devenit parte din viața tuturor mirenilor sicilieni. Tema este generoasă, și ne vom apleca asupra ei fără întîrziere...Gloata îngurgitează mîncarea direct pe stradă, din hîrtia pătată de grăsime, iar niște aleși locuitori ai Siciliei, pe fețe de masă imaculate, printre porțelanuri fără de preț, savurează o hrană sofisticată. Cît de mult se deosebește masa bogaților sicilieni de cea a alimentației democratice! Este bucătăria familiilor aristocrate, ale abațiilor și abaților. În Sicilia, cel de-al doilea copil, fie băiat sau fată, care era lipsit de moștenire conform legilor majoratului, își dedica viața cerului. Astfel, nicidecum nimeni nu-și refuza accesul la dulceața existenței. După cum ne mărturisește literatura, acestor progenituri viața le devenea și mai strălucitoare, lipsită de griji, garantîndu-le libertatea, timpul liber, și scutindu-le de durerile de cap pentru menținerea dospodăriei și a treburilor familiale.

În aceste condiții s-a elaborat bogata tradiție a bucătăriei abațiale și mănăstirești. Ce putea întrece luxul mănăstirilor benedictine siciliene? Ce locuitori pe lume puteau fi mai bogați?Abația Sfîntului Nicolae din Catania era cea mai impunătoare dintre toate mănăstirile de pe fața pămîntului, după Montserratul spaniol.

Monahii-benedictini au dus la desăvîrșire pudingul din paste făinoase, garnisit cu carne de vită, șuncă, ficăței de găină, legume și ouă - în duhul unei rafinate mese romane din vechime. Astfel apare mîncare asta descrisă în Ghepardul lui Tomasi di Lampedusa. Monahii au pus în aplicare pentru prima oară și buletele de orez, care sunt faimoase aici și și astăzi, dar și la Roma, ca o specilitate a ”gastronomiei papale”. Tot ei au preparat cei dintîi acele măsline prăjite în cocă și crutoane, la care adăogau o tocătură complexă, devenind o gustare celebră în mănăstirile din regiunea Marche, intrînd în enciclopediile culinare ca mîncare specifică din Ascoli (Àsculë).  Monahii au inventat și cannelloni, umplute cu carne tocată, peste care turnau un sos, după care, așezate într-o oală de lut, aceasta era acoperită de o turtă din aluat dospit, și pusă la cuptor.

De cît timp liber trebuia să dispui pentru astfel de rafinamente! Indubitabil, cel mai mult timp liber îl aveau bucătarii-şef din mănăstiri. Experimentalismul culinar era considerat în cazul lor ca o cale spre mîntuire. Anume aceştia, temătorii de Dumnezeu bucătari, au adus pe lume minunile siciliene, printre care şi pasca numită cassata, cu fructe confiate şi coajă de citrice, cu mouss de lapte şi vanilie.

Cassata s-a născut la Palermo. A fost gîndită în cel de-al XI-lea secol, continuînd după aceea să fie perfecţionată, rafinată, pînă în al XIX-lea veac, cînd s-a adus la desăvîrşire. Istoria cassatei este paralelă cu cea a oraşului Palermo - unic în toate privinţele. Iar chestiunea a fost aşa: în 14 iunie a anului 827 arabii au ocupat Sicilia după ce s-au debarcat pe insulă la Mazara del Vallo, proclamînd Palermo - devenit reşedinţa emirului - un port liber, unde garnizoanele se puteau odihni cînd reveneau din expediţiile militare, şi unde era valabil un moratoriu în privinţa Coranului. Aici soldaţilor le era îngăduit aproape orice tip de plăcere lumească, era un fel de rai islamic. La Palermo, în comparaţie cu alte locuri, erau accesibile băuturile spirtoase; pentru distilarea acestora tot de arabi au fost aduse aici utilajele necesare - alambicco. Prin Palermo roiau vînzătorii de caramele, trecătorii erau ispitiţi de dansurile din buric, executate de dansatoare aduse din Orient. La Palermo erau consumate mai multe citrice şi zaharicale - noutăţi aduse de arabi - decît în toate celelalte regiuni siciliene.

După 1060 cînd Palermo a nimerit în mîinile normanzilor, ciocnirea dintre cele două culturi, nordică şi arabă, a dat naştere unei uimitoare sinteze culinare, transformînd oraşul într-un cazan a interdependeţelor culturale. A apărut ca o victorie a creştinilor asupra arabilor acea mîncare pascală, icomensurabilă caloric - cassata, de la arăbescul quas-at, cazan. Atunci a apărut ideea, iar reţeta s-a elaborat, după cum susţine legenda, de către monahiile normande, conduse de nobila Eloisa Martorana.

Un blat de migdale, brînză proaspătă de oaie, glazură de zahăr cu diverse zorzoane - cannoli falice şi trandafiraşi din prescuri. Aceste cannoli au o istorie străveche, şi nu doar ca decoraţiune pentru tort. Cicero lăuda cannoli, în timp ce era consul în Sicilia: Tubus farinarius, dulcissimo edulio ex lacte factus, adică "un tub din făină, înobilat cu o umplutură lactică".

Cassata fusese creată ca o mîncare de brînză, pentru a fi mîncată de Paşte, doar că aspectul său avea un aspect cam necuvincios, saturat de un erotism sublimat, ceea ce nu era deloc surprinzător pentru creaţia unor zăvorîte.

Spaniolii secolului al XVI-lea au introdus în Sicilia ciocolata şi pîinea spaniolă - biscuitul. În cele din urmă, în secolul al XIX-lea a năvălit moda înfrumuseţării cu fructe glazurate într-un sirop dens - exact patruzeci de zile, cît se întinde Postul Mare. Aceste fructe au colorat suprafaţa cassatei - prin culorile cele mai stridente, care sclipesc pe fundalul imaculat de frişcă. Ulterior, notorietatea cassatei s-a răspîndit în lumea întreagă. Nimic suprinzător, dat fiind arealul nelimitat în care se află emigranţi italieni.

Aceiaşi maeştri cofetari şi cofetare din Sicilia au conscrat şi un alt deliciu - marţipanul, marzapane. Arta modelării figurilor dintr-un blat din zahăr şi migdale a fost introdus în insulă tot de arabi. Poate că acest gen de aluat era folosit şi-n alte părţi, doar că secretului locului avea un ingredient, care lega mai bine totul: eau de fleur d'orange (o tinctură infuzată din flori de portocal). Fără ea nimic nu e la fel şi nu iese bine. Iar portocalele înfloresc anume în Sicilia.

După ce fleur d'orange s-a infuzat suficient, se adaogă migdalele tocate în mojar, şi se amestecă bine, iar la foc mic de adaogă zahărul. Modelarea se face iute, căci blatul se întăreşte rapid şi se fărîmiţează. Monahiile de la abaţia Martirana, în buna tradiţie a "cofetăriei religioase", s-au apucat să modeleze figurine de îngeraşi şi inima străpunsă a Madonei, să le pavoazeze cu extracte de trandafiri, şofran şi fistic. Unele dintre sculpturile acestea au căpătat aspecte neaşteptate, frivole - să zicem, nişte sîni de fecioară, cu mici vişine în locul gurguielor. Asta probabil, este o inspiraţie venită din Catania vecină, care celebrează mucenicia Sfintei Agata (la Santa martire Agata di Catania).

Nu e doar celebra mănăstire Martorana în Sicilia. Arta figurinelor de parţipan a cucerit inimilor tuturor aventurierilor bucătari. Înălţimea maximă a fost atinsă în era barocului, lucru deloc straniu, dat fiind că marţipanul este o artă a minunatei ficţiuni, iar pe aceeaşi ficţiune s-a articulat şi estetica barocului. În toată Italia se pot cumpăra produse din marţipan pe care, practic, cu greu le deosebeşti de fructele naturale...În Sicilia se fac şi concursuri pentru cea mai reuşită păcăleală, cine reuşeşte cea mai credibilă sculptură din marţipan. Întrecerea are loc în Palermo, în 20 ianuarie, de ziua Sfîntului Sebastian. Cine va modela cel mai reuşit sfînt, străpuns de săgeţi? Sau cel mai apetisant gîscan bine rumenit?

Din cele mai vechi timpuri pămînturile arabile în Sicilia erau uriaşe latifundii, care aparţineau baronilor regali. Sistemul acesta a rămas să funcţioneze încă din vremea dominaţiei normande. Aceste mari parcele dădeau posibilitatea să se semene mari cantităţi de grîu. Nicăieri altundeva în Italia nu se poate cultiva grîu pe teritorii atît de extinse. Astfel, Sicilia şi-a cucerit o poziţie privelegiată în monopolul grîului, în condiţiile în care, în Peninsula Apenină, acesta nu se poate cultiva în cantităţile necesare.

Suprafaţa cultivabilă creştea în urma procesului de despădurire, de aceea un proprietar de pămînturi se îmbogăţea permanent.

Nicăieri în Europa, în nicio altă ţară, extracţia aristocratică nu era mai la mare preţuire ca în societatea siciliană. Baronii locali avea o autoritate care o depăşea pe cea "naşilor", de aceea e de meditat, pe cine populaţia insulei respectă mai mult - aristocraţia sau mafia...Procurorul (Procuratore generale) Roberto Scarpinato (din serviciul special de luptă împotriva mafiei, din Palermo)  defineşte astfel societatea siciliană: "Această societate, astăzi ca şi ieri, este fundamentată pe relaţia dintre protector şi protejat, în care cultura statului de drept este elitistă şi fragilă în faţa principiului universal al pupării mîinilor, în faţa puterii familiei şi a clanului. Pasivitatea şi linguşirea în faţa celor care deţin această putere, şi la care apelează după protecţie şi milă, înseamnă explicit o renunţare la funcţionarea drepturilor cetăţeneşti..."

Caracteristica procurorului ne ajută să înţelegem mai bine nuanţele vieţii siciliene, care ne este cunoscută prin intermediul literaturii şi filmului.  Pentru că roada de grîu acoperea nevoile întregii Italii, Sicilia a devenit firesc şi locul inventării pastasciutta, şi o zonă în care se foloseşte cuscus-ul [كسكس] (în special, în provinciile Marsala şi Trapani). Cuscul-ul a apărut datorită arabilor, iar grîiul dur de foarte bună calitate i s-a potrivit de minune; pregătirea lui şi comercializarea este preponderent cu peşte. O altă regiune care-şi dispută cuscus-ul, ca specialitate a locului, este Sardinia, doar că acolo el se consumă nu doar cu peşte, ci mai ales cu sosuri de carne şi ragu de legume.

În preajma Siracuzei, şi în apele din jurul insulelor Egadi, în special, în raidul Favignana, se face vînătoare ritualică, cu harponul, pentru a captura peşti de ton, de dimensiuni de pînă la cinci metri (mattanza). Ritualul acestei mattanza aminteşte de unele similare din Calabria şi Sardinia, avînd rădăcini comune în Bizanţ. După ce străpung peştele cu harponul, marinarii din Sicilia şi Calabria rostesc, în greceşte, o incantaţie. Este o reminiscenţă a ritualului bizantin.Din Ţarigradul evului mediu timpuriu s-au importat atît aceste stranii vociferări, cît şi obiceiul însuşi al pescuitului cu ajutorul harponului. Bizantinii consumau ca hrană tonul din Marea neagră, iar gustul celor sicilieni pur şi simplu le turmenta minţile. Ei achiziţionau aproape întreaga cantitate pescuită, făcînd rezerve din timp şi pentru multă vreme. Autorul elin Eutidem, care a scris un tratat despre legume şi conservarea lor, consemna: "Bizanţul este patria tonului şi a macroului sărat. Negustorii din Abruzzo, Campagnia şi din Tarent călătoreau în Kadi pentru a cumpăra ton marinat, conservat în mari oale de lut, aşezat în bucăţi sub formă de triunghiuri. O bucată de ton sicilian, sărat într-un ulcior, îmi provoacă dezgust faţă de cel pescuit în Pont, dar şi faţă de acei oameni care au cuvinte de laudă pentru acesta."

Pescarii Siciliei luptă cu peştii de ton, acompaniidu-se de sunetele unor imne străvechi (tonnarotti), care sună agresiv şi minunat în acelaşi timp.

La Palermo tonul este pregătit în formă marinată, pus la macerat cu vin, ulei, crenguţe de rozmarin, după care este prăjit pe grătar. Se mai prepară prăjit în tigaie, cu roşii şi busuioc - după o reţetă marinărească (alla marinara). Burţile femelelor de ton sunt, de regulă, ticsite de icre, bottarga, unul din ingredientele cele mai îndrăgite ale bucătăriei italiene. Bottarga este mîncată cu ulei, usturoi, pătrunjel, din ea se face un ingredient pentru pastasciutta, preponderent pentru prepararea de spagetti. Separat, în borcănele, se pun la sărat ochii de ton, cu piper şi mărar (occhi rassi). Se mănîncă ca o delicatesă şi partea abdominală a tonului (ventresca), dar şi testiculele de ton. Sîngele de ton se foloseşte la prepararea lipiilor, în Sardinia - fugasse, un produs rar, exotic şi neobişnuit. Din fileul de ton, care se ţine la soare pentru deshidratare, se obţine ceva care se numeşte musciame sau musciuma. Acesta devine un element pentru prepararea salatelor şi bruschetelor. Se pune pe pîine, la care se adaogă rucola şi cubuleţe de roşie. În sfîrşit, capul tonului, care şi în cazul tranşării porcului, cînd căpăţîna se separă de restul - se foloseşte, după mărunţire, care îngrăşămînt pe cîmp. De aceea, nu este deloc suprinzător să întîlneşti prin grădini oase de ton. Din vechime, tonul este numit în popor "porc de mare", tocmai pentru că e ca şi în cazul porcului, tonul se foloseşte în întregime, nu rămîn deloc resturi inutile, bune de aruncat.

Cubuleţele de ton se conservă industrial în ulei. Din carne este evacuat sîngele, pînă carnea devine uscată şi deschisă la culoare, astfel mîncarea pusă în borcane capătă un aspect aseptic şi ascetic, care aminteşte mai degrabă de o mîncare pentru cosmonauţi, decît de un peşte.

Sicilia are trei coaste, de aici, pe pieţele ei - peştele este pescuit din trei mări. Pe coasta estică, în Marea Ionică, se extrage peştele-spadă. Pe malurile nordice, pe coasta antică a Ciclopilor, se caută morunul de piatră (cernie), peştele-ferestrău (pesce sega), carasul marin (saraghi), şi o specie de scumbrie (sgombro), precum şi tonul cu aripioare prelungi (alalunga). Malul sudic ne oferă un peşte din specia sparidelor - dentice. Acesta este preparat cu o maioneză de portocale, după reţeta din Agrigento.

În afară de cultivarea grîului şi de pescuit, economia siciliană, ca şi cea din Apulia şi Romagna, depinde într-o măsură covîrşitoare de extracţia sării. Sarea siciliană se extrage încă din răsăritul istoriei. Din Trapani importau sare fenicienii, grecii, romanii. Apoi, monopolul sării siciliene l-au deţinut arabii şi, aproape în acelaşi timp, cu scopul de a exporta sarea la capătul pămîntului, s-au interesat de aceasta normanzii. Sarea exportată de normanzi era folosită în Britania, Anglia, în ţările Ligii Hanseatice. Norvegienii au turnat sare siciliană peste cod (Gadus morhua) şi hering (Clupea), care erau importaţi din insulele Lafonten în Liguria, iar de acolo în întreaga Italie.

Salinele din Trapani asigurau Siciliei o prosperitate similară celei de care se bucură astăzi orice ţară care dispune de resurse energetice.  Lucrurile s-au schimbat pentru Sicilia odată cu apariţia unor metode alternative de conservare: refrigerarea rapidă, pasteurizarea, sterilizarea, liofilizarea. Astfel exportul sării s-a temporizat. Dar chiar şi aşa, sarea cristalină siciliană rămîne un produs cu o cerere ridicată în gastronomia fină. În Liguria, se ştie, specilialitatea acestei zone, galeta de Genova, se presară cu sare de Sicilia.

Sarea de aici are o provenienţă diferită, de aceea şi gustul acesteia este diferit. Sarea marină se extrage din Trapani, Marsala şi Augusta, iar cea saliferă - din Cattolica Eraclea.

Rară şi importantă cultură a Siciliei este deliciosul fistic. Este un soi care se numeşte roşu din Bronte, cu o culoare a vinului pe exterior şi verde-aprins în interior. Din acesta se face o îngheţată care nu se poate compara cu nimic; fisticul se omogenizează cu frişcă, lapte cald, zahăr şi amidon. Dar fisticul nu e bun doar ca desert. O delicatesă a Siciliei este şi pastasciutta scurtă, adică penne, cu piure de fistic (ceapă, usturoi, unt, costiţă afumată, zeamă de carne, brandi, fistic omogenizat, friscă, sare şi piper).

Fisticul creşte în Bronte (Bronti, în siciliană) direct pe lava vulcanică, alături de o plantă din aceeaşi clasă, terebinto (scornabecco, Pistacia Terebinthus). Fisticul nu rodeşte în fiecare an, ci la doi ani o dată; în ultimii ani, în Silicia - roada se culege în anii impari. Culesul este îngreunat din cauza terenului accidentat, pe care sunt plantaţiile de fistic. De aceea, fisticul italian este mult mai scump decît cel iranian sau turcesc. Pentru că este destul de nerentabil să cultivi aici fistic - cultura aceasta poate să dispară. Dar este susţinută de UE, de ministerul italian al agriculturii, precum şi de diverşi entiziaşti privaţi. În mîinile acestora este soarta fisticului sicilian, iar dacă această piaţă va supravieţui, aceasta se va datora "prezidiumului" Slow Food.

Un alt ingredient al bucătăriei sănătoase, devenit universal, şi mai solicitat decît fisticul - caperele. Cele mai bune, mari şi suculente capere cresc în insula Pantelleria (isola di Pantelleria, era numită de greci Παντελάρεας), situată în proximitatea Africii. Anume eceste capere le laudă Pliniu cel Bătrîn, în "Istoria Naturală" (XIII, 127). În anul 1560 Domenico Romoli, supranumit "Pîine cu unt" (Panunto), în tratatul său culinar "Despre o ştiinţă rară" laudă calităţile curative şi medicinale ale caperelor, susţinînd că "...quelli che [li] mangeranno non avranno dolore di milza, ne di fegato..."(cei care le vor consuma, nu se vor perpeli de durere de splină, nici de ficat...), şi mai adaogă ceva care spune despre efectul afrodisiac al caperelor.

În inima Siciliei se mînîncă opunţia (fichi d'India), sau opuntia ficus-indica. De fapt, e un cactus. Cînd a fost adus aici, i s-a dat eronat denumirea de India, confundîndu-se India cu America Centrală. Opunţia se foloseşte în mai multe feluri. Se mînîncă, se fac garduri vii, date fiind acele care pot funcţiona ca un paznic viu. Se ai foloseşte la înmulţirea unei insecte - cochinel (Dactylopius coccus), un producător natural al culorii de cîrmîz. În cele din urmă, opunţia e folosită la prepararea minunatei mustarda cu "vin fiert" (mostarda con vin cotto).

În provincia Agrigento creşte migdalul. În perioada de înflorirea a migdalului, de Anul Nou, întregul sud al Siciliei se acoperă cu o pelerină albă, şi pe de-asupra cu o aromă indimenticabilă. Laptele de migdal se serveşte în baruri şi în cafenele în aceeaşi măsură în care în Nord se serveşte capuccino. Sau se adaogă în cafea, în locul laptelui de vacă.

Un deliciu al Siciliei este şi îngheţata. Aici se va spune că, în Peninsula Apenină, anume sicilienii l-au gustat primii, pentru că de la arabi acest produs a ajuns întîi la ei, iar de aici, prin Toscana, s-a răspîndit în întreaga lume. Totuşi, există şi o altă teorie: se pare că Ecaterina de Medici, ajunsă la Paris o jună de paisprezece ani, în 1533, ca soţie a lui Henric al II-lea, a adus cu sine un designer şi arhitect personal, pe Bernardo Buontalenti, care avea un hobby - de a inventa tot soiul de dulciuri. Acesta ar fi şi inventat îngheţata...

Desigur, sicilienii insistă că ei sunt cei dintîi, care au inventat-o. Dacă e să căutăm argumente pentru această întîietate, devine evident un lucru. Prototipul îngheţatei era şerbetul - şerbeturile siciliene (de la arăbescul shar'bet). Şerbeturile nu necesită o preparare complicată, sunt făcute din sucuri de fructe, amestecate cu zăpadă montană. Problema de bază în vechime o constituia materia primă. De unde se putea obţine, în vremurile Renaşterii, zăpada? Sicilienii se aprovizionau pentru întreaga vară cu omăt adus de pe Etna. La finele iernii muncitori specializaţi rulau suluri enorme de zăpadă de pe Etna, şi le rostogoleau în peşteri. Straturile de zăpadă se acopereau cu pîslă, pentru ca aceasta să se topească mai lent, şi să nu se transforme în mormane de ghiaţă. Astfel împachetat, omătul era vîndut în toate oraşele Italiei, chiar şi peste graniţă, uneori deloc departe - în Malta.

În şerbetul făcut din fructe şi zăpadă se adăoga must de vin, vin şi miere. Savoarea aceasta poate fi păstrată cam două zile, fie în peşteri, fie în fîntîni. În secolul al XVIII-lea au început să introducă diverse componente lactice (frişcă, lapte), iar ca urmare a acestor inovaţii a apărut un nou produs - parfait. Dacă compoziţia conţinea un lapte slab în grăsimi, aceasta se numea montecato. Experimentele acestea le-au realizat, desigur, tot monahii-gastronomi.

În cele din urmă a rezulaltat ceva care nu mai avea nimic de-a face cu şerbetul. Finalul acestei istorii este binecunoscut: îngheţata se mănîncă în lumea întreagă. Din Sicilia îngheţata a ajuns la scurtă vreme la Paris. Cofetarul de origine italiană, Francesco Procopio Dei Coltelli, a fondat în 1686 cafeneaua-gelaterie, care funcţionează pînă în ziua de astăzi - Le Procope, în Cartierul Latin. Inspirat de această îngheţată Benjamin Franklin, fără a pleca de la faţa locului minunat, a conceput Constituţia SUA.

Dulciurile răcoritoare, trebuie să bănuim, s-au inventat anume în Sicilia. Anume abundenţa şi ieftinătatea zăpezii a permis sicilienilor să pună pe picioare producţia de îngheţată, precum şi o serie de alte dulciuri, la baza cărora este ghiaţa tocată. Viaţa însă a dispus altfel lucrurile. Începînd cu secolul al XIX-lea, şi mai ales în veacul trecut, producţia de băuturi răcoritoare la scară largă a revenit micilor intreprinzători şi breslaşi din Veneto.

În această perioada Italia a trăit un proces rapid de industrializare. Acesta a lovit crunt în micii meseriaşi, fierari şi lăcătuşi.

În anii de debut ai secolului XX cam 80% din comerţul stradal era deţinit de venezieni. În anumite regiuni însă, din raţiuni de igienă, vînzarea de îngheţată şi de ghiaţă pisată pe stradă a fost interzisă. Atunci, meşteşugarii venezieni care ajunseseră să se ocupe de acest comerţ, şi-au deschis mici dughene, chioşcuri şi tarabe. Deoarece proprietarii acestora şi cei care le construiau erau preponderent din Nord-estul Italiei, oriunde s-ar afla, în orice localitate a Italiei sau pe plajele ţării, nu este deloc întîmplător că denumirile acestor localuri pînă astăzi amintesc de oraşul din Lagună: cafeneaua Venezia, barul San-Marco, cogetăria Rialto.

Între timp, cofetarii sicilieni nu au încetat să experimenteze cu şerbeturile din fructe. În urma numeroaselor erori şi încercări de cîteva secole, acum Sicilia se poate mîndri în faţa întregii lumi cu diversitatea şi gustul dulciurile pe care le oferă. Frappe-ul şi Granita - sunt cele mai faimoase delicii răcoritoare locale, care se fac cu ghiaţă pisată. Diferenţa dintre cele două băuturi este că pentru a obţine frappe-ul, lichidul dulce se congelează, după care se toacă boţule de ghiaţă. În cazul granitei - sucul de fructe, lichiorul, siropul şi cafeaua se toarnă peste cuburile de ghiaţă la origine fără gust. Granita se serveşte, de regulă cu frişcă sau cu brioşe. La Messina se serveşte granita din mure (granita di more di gelso). Murele acestea servesc ca hrană pentru viermii de mătase, de aceea după cîteva ore după ce se culeg de pe arbore nu se mai pot lua în gură. Dar în ghiaţa în care se pun, şi se amestecă - se pot păstra proaspăte pînă seara, sau chiar pînă a doua zi. Mai există în acea lume şi gramolata, o cremă rece de migdale cu biscuit mărunţit. Printre vilegiaturiştii de pe plaje se bucură de succes şi spumone sau spuma - un soi de îngheţată, amestecată cu frişcă.

În diverse oraşe există diferite feluri specifice de îngheţată. De pildă, în Trapani e foarte populară cea de iasomie (di gelsomino). Adesea, atît în Sicilia cît şi în Calabria îngheţata este servită la micul dejun. La bar se poate comanda o brioşă dreasă cu îngheţată, sau o gramolata de lămîie, sau o spuma de migdale. Un astfel de mic dejun răcoros (iar Sicilia e în pragul Africii), şi bogat în calorii, este suficient să-ţi ofere un bagaj de energie pentru întreaga zi de muncă".

 

Sursa: op. cit. pp. 667-689.

DSC00708.jpg Imagine oferită de amicul Cristian Boerean.                                                   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 septembre 2012 4 20 /09 /septembre /2012 23:13

Sincer să fiu nu m-am așteptat să nu-l văd pe Mark Verlan (alias Marioca Fiul Ploii) la vernisajul primei sale expoziții de la București! Dar omul chiar nu a fost. Nu a apucat să-și obțină viza, nu a făcut dovada că are cont în bancă - și a ratat trenul de București. Lumea aflată la deschidere a venit pentru el, și a părut dezamăgită...Chiar și în timpul ”războiului rece” artiștii erau prezenția la expozițiile lor, în secolul XXI acest lucru pare încă imposibil...Caraghios și nedrept!

Expoziția de la Zorzini Gallery conține mai puțin de 10 lucrări de pictură, este deci o expunere minimalistă, aerisită, sobră. Impactul este major. Lumea s-a înghesuit să vadă pictură de Mark Verlan, deși la fel de bine această expunere putea să conțină documentări de performances, artă obiectuală, sculptură, grafică, colaj etc. Mark Verlan este practic un artist inepuizabil, atît tematic, cît și comportamental, estetic, tehnic. 

Poate că lumea a vrut să-l vadă pe artist? Am decis să postez ceva dintre imaginile pe care le am, luate la vernisajul din 16.08.2008, adică de acum 4 ani, la Chișinău. În definitiv, absența lui de la vernisajul de astăzi o putem considera, în sine, o operă de artă, o atitudine, o amînare a unui moment important...

DSC01527.JPG

DSC01528.JPG

DSC01525.JPG

DSC01524.JPG

Se spune că Mark Verlan va veni la finisaj. Poate. Acest lucru devine însă mai puțin important. Esențial este interesul pe care l-a manifestat sau nu mediul local. În definitiv, arta autentică, aici, încă nu s-a inventat! Ș-atunci, de ce ne-ar păsa de alții, veniți de aiurea, oricît ar fi ei de autentici, de tranșanți? - ar spune filistinul dîmbovițean, mîndru și suficient sieși. 

© vladimir bulat, 2008

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
18 septembre 2012 2 18 /09 /septembre /2012 21:43

Ceramista Esther (Fira) Grecu, născută Brik, a trecut la cele veșnice acum 20 de ani, în 21 iulie 1992. Este înmormîntată la cimitirul central din Chișinău, alături de ea sunt osemintele celui care i-a fost tovarăș de viață - pictorul Mihail Grecu (1916-1998). În această vară toridă fiica lor, ceramist și istoric de artă, Tamara Grecu-Peicev a publicat în limba rusă un articol, în revista evreiască Dor le Dor, care are aerul unei evocări istorice foarte necesare.

Încerc să rezum anumite date din acest text, pentru că, în linii mari, acestea sintetizează destinul minunatului cuplu de artiști, care a însemnat enorm pentru metabolismul vieții artistice din Chișinăul anilor 1960-1980.

DSCN8642.JPG

Aflăm, bunăoară, că scriitorul Aureliu Busuioc o numea pe Esther ”o aleasă a artelor frumoase...și chiar și astăzi, după multă vreme după ce ne-a părăsit, o consider o aristocrată”. Ion Ungureanu îi aprecia enorm contribuțiile de scenografie la Teatrul Luceafărul. Cînd l-a cunoscut pe Mihail Grecu, Esther se afla cu familia și sora la București, și ambii erau studenți la Academia de Artă de acolo, la secția pictură. De curînd, adaogă Tamara Grecu, a dat peste un set de fotografii, datate 1942, pe spatele cărora se aflau însemnări lăsate de mîna Estherei, adresate lui Mihail, din care reiese că tînăra de doar 23 de ani îi spune soțului său că va deveni un mare artist. Și asta într-o vreme în care viitorul nu avea culori prea promițătoare, era în plin război...iar ea se afla undeva departe de casă, în evacuare, pe Volga.

La întoarcerea în Basarabia, după acest episod dramatic, ambii își continuă studiile la Chișinău, dramatic întrerupte în 1940. În toți anii grei ai comunismului Esther a fost un sprijin și un povățuitor pentru Mihail Grecu, într-o vreme în care pictorul era persecutat, hărțuit și subestimat la el acasă - în timp ce în străinătate și la Moscova, era considerat un talent uriaș, o personalitate independentă și dărutită.

Prin anii 1950-1960, Esther s-a apropiat de ceramistul Serghei Ciocolov (1892-1977) -  o personalitate unică în contextul artelor decorative din RSS Moldovenească; ambii au redescoperit arta prelucrării lutului, apropiindu-se de străvechiul meșteșug al țăranilor Basarabiei. Mergeau împreună în diverse sate unde acest meșteșug era încă viu, creînd opere culte alături de cei care îl dețineau din moși-strămoși. Tamara Grecu își amintește că, uneori, mama ei o lua cu ei. Din păcate, atmosfera din acei ani, la nivel oficial era diferită decît starea lor de spirit, și arta pe care aceștia o creau era prost receptată. În aceste condiții, casa soților Grecu a devenit un loc al întîlnirii intelectualității, o veritabilă școală, iar ca să nimerești acolo însemna să susții un examen serios...La sfatul mamei sale, Tamara Grecu a studiat ceramica în Estonia, iar corespondența lor era exclusiv în limba română.

 Esther cunoștea bine și aprecia literatura franceză (născută la Constantinopol, ea a făcut Liceul Francez din Chișinău), cea română și rusă; unul din oamenii cu care lega discuții aprinse despre literatură era scriitorul Vasile Vasilache. Ea îl numea un ”mistificator”!

Anul trecut a apărut catalogul Esfira Grecu, prilejuit de apropierea momentului comemorării celor două decenii, de cînd ne-a părăsit artista. Această publicație se constituie într-o minunată recuperare a unui minunat om, a unui important artist ale cărui calități și contribuții încă mai trebuie să le redescoperim. Pe îndelete. Cel puțin noi, cei mai tineri. Pentru că destinul ei a însemnat o pagină consistentă a istoriei artei din spațiul dintre Prut și Nistru. Iar acest lucru nu poate fi nici trecut cu vederea, nici ocultat.

foto: Rafinata piatră de mormînt a Estherei Grecu © vladimir bulat, 27 noiembrie 2011.

 

Nota bene: am adoptat în acest articol numele oficial al artistei, Esther, așa cum apare acesta ortografiat pe piatra funerară, ultimul popas al trecerii sale pe pămînt.    


  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
17 septembre 2012 1 17 /09 /septembre /2012 07:22

 

De mai bine de un deceniu și jumătate rostirea numelui acestui artist, la București, trezește un maxim interes, rumoare, ilaritate și nerăbdare...Nu pot spune că aceasta este ordinea, dar este sigur că multă lume își dorește să-l cunoască, să-i vadă lucrările sau măcar pe el în persoană! Eu însumi visez să-i pot organiza și curatoria aici o mare expoziție, dar pînă atunci două tinere entuziaste au și reușit un prim pas - o mică personală într-o galerie care ne suprinde cu fiecare proiect. Se va vedea din acest solo show că avem de-a face cu cel mai problematic și autentic artist al epocii post-comuniste. De aceea, nu a fost deloc întîmplător că vredinucul de pomenire tată al curatoriatului, Harald Szeemann, îi pregătea o personală la Milano... A apucat însă să-l includă în una din iconicele expoziții dedicate artei din Balcani: Blut & Honig. Zukunft ist am Balkan (Sammlung Essl, 16.05-28.09.2003).

Marc Verlan afis

Secvențe din atelierul lui Mark Verlan. De pe blogul fotografului Benia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
14 septembre 2012 5 14 /09 /septembre /2012 16:14

Muzica 5268Necesitatea unui portal de jazz în România se resimte de multă vreme!

Deşi am avut un trecut jazzistic aş spune eu, ONORABIL - realitatea imediată nu este nicidecum promiţătoare. Jazzul românesc e ca şi inexistent...Noroc de echipa de entuziaşti de la JAZZ.RO, care ne răsfaţă cu jazzul mare, adus de prin lumea largă! La anul vom avea parte şi de un festival de jazz, în bisericile bucureştene...În 22 octombrie vom savura repetiţia generală în acest sens, cu recitalul lui Jakob Bro, la Biserica Anglicană, unde tînărul chitarist va fi acompaniat de legendarul toboşar şi percuţionist Jon Christensen şi de bass-istul Thomas Morgan. 

Ei bine, portalul JAZZ.RO s-a lansat azi. Va fi o platformă de informaţii, dezbateri, interviuri, cronici de concerte, analize, prezentări de noutăţi discografice etc. Tot ce ţine de viaţa domeniului, a indivizilor care-i dau sunet, viaţă şi sens.

Să le urăm băieţilor şi fetelor din echipa JAZZ.RO viaţă lungă, bogată în evenimente, proiecte şi întîlniri cu prieteni mulţi şi devotaţi! Le urez să-şi dorescă şi Haruki Murakami să scrie pentru ei, că el chiar ştie ce-nsemnează jazz-ul! El a publicat în 1997 o culegere de eseuri despre cei mai proieminenţi reprezentanţi ai jazz-ului clasic...

 

Leszek Możdżer în recital la Bucureşti,  4 martie 2012.

foto: Tiberiu Crişan.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
12 septembre 2012 3 12 /09 /septembre /2012 11:14

Nu există, cred, o ocupaţie mai inutilă şi mai problematică în aceeaşi vreme ca privitul filmelor! Cînd spun filme, mă refer exclusiv la cele ”de autor”, denumite în genere art-house sau filme de artă.

Istoria acestei arte, celei mai recente dintre toate, cuprinde aproape tot ce mintea şi imaginaţia umană a putut turna în imagini. În preajma marilor festivaluri mă întreb mereu: cam ce suprize mai poate oferi această subspecie a artelor vizuale?

Două filme urmărite recent, Dintele canin [2009] (Kynodontas gr. şi Dogtooth eng.) a lui Giorgos Lanthimos, şi Norul mofturos [2005] (The Wayward Cloud), al maestrului scenei de film asiatice, Ming-liang Tsai, m-au pus foarte serios pe gînduri, pentru că ambele ridică, inclusiv, problema rolului pe care-l are filmul în procesul de "spălare pe creieri a omului" contemporan...

Ambele filme sunt nişte parabole*.

Primul arată o familie a căror trei copii au fost ţinuţi zăvorîţi între zidurile unei vile cochete şi bine ascunse de ochii lumii, care nu ştiu nici măcar că marea e mare, și că zombie nu este o plantă galbenă! Întreaga lor existenţă şi cunoaştere sunt modelate de un tată despotic, printr-un joc manipulator şi protector s-ar zice. În aceeaşi cochilie socială este întemniţată, de bună voie, şi soţia sa. Pentru că băiatul devenise major, această căpetenie a clanului - care era singurul "capabil" să părăsească culcuşul lipsit de pericole de orice fel - decide să-i aducă o femeie, pe gardiana de la poarta intreprinderii, la care acesta este ceva şef. Christina este adusă periodic, cu ochii acoperiţi pentru a nu şti unde anume este situat lăcaşul izolat al acestei familii, aceasta devenind cumva o membră a acestei familii stranii şi absurde. Este singura care poate veni din exterior în casa lor, iar pentru serviciile sale este plătită. Partea intimă a relaţiilor nu se rezumă doar la băiatul major, ci se extinde şi asupra celor două fete. La un moment dat Christina lasă uneia dintre surori două casete video, iar aceasta le vede conţinutul pe şest, căci orice tip de imagine din exterior era strict interzis! Pînă la final înţelegem că jocul experimentat de tată asupra propriilor copii are bunele intenţii de a-i proteja, şi a-i creşte într-un soi de incubator social, pe baza unei limbi special elaborate, că doar acele filme le-au perturbat universul aseptic şi confortabil. Dar înţelegem, deopotrivă, că nu se poate trăi în afara angrenajelor, convenţiilor şi legilor unei convieţuiri publice, liber asumate de fiecare membru al unei societăţi sau comunităţi. Nu în ultimul rînd, aflăm că tentaţia carnalităţii e ceva care ţine de împlinirea şi confortul psihic al fiecăruia, care-l face împăcat şi echilibrat. Orice manipulare a acestei ispite poate avea consecinţe dramatice asupra sănătăţii mintale sau a controlului individual. Nu este de mirare că sora cea mare, care a muşcat din "fructul oprit", evadează din ţarcul părintesc, dar nu supravieţuieşte în afara lui.

Cel de-al doilea film, Norul mofturos, este şi mai tranşant în privinţa carnalităţii, prin ce arată doar, nefiind însă atît de partizan şi exclusiv în privinţa asta. Mai degrabă această pistă devine o capcană pentru privitorul grăbit să tragă repede concluziile. La prima vedere s-ar putea afirma că este un film pornografic...dar la o privire mai cumpătată, mai atentă, nu poţi să nu te întrebi, de şi-ar pierde timpul un artist de talia lui Ming-liang Tsai cu un gen sub-cultural, care e prezent pe toate drumurile, şi de care internetul este de-a dreptul sufocat? Aici "povestea" e ceva mai încurcată, însă nu mai puţin explicită după ce îi găseşti cheia. Hsiao-Kang este actor de filme pentru adulţi (XXX), iar Shiang-chyi este o tînără cam fără rost, plictisită, care stă singură într-un aparament pricopsit, ea deambulează prin Taipei cu un singur scop: în căutarea apei de băut. Pe care o adună de unde poate. În acel an ţara lor era bîntutiă de secetă, iar pe acest fundal roada suprabundentă de pepeni putea fi o alternativă generoasă pentru apa potabilă. Cea îmbuteliată - înregistra recorduri de vînzări. Întîmplarea face ca studioul unde se fac filmele XXX să fie exact în blocul în care locuieşte Shiang-chyi. Cînd bărbatul după şedinţa de lucru adormise în pe un balansoar în parcul din preajmă, Shiang-chyi îi fură din apa lăsată pe jos, pentru a-şi spăla cu ea pepenele proaspăt cumpărat. Astfel se cunosc. Nu-şi spun aproape nimic - întregul film are doar cîteva zeci de replici, iar cei doi se întîlnesc aproape pe muţeşte, înţelegîndu-se din gesturi şi priviri fugare**.

Întrevederile lor au în fond ca scop încercarea lui Hsiao-Kang de a deschide o stupidă valiză, a cărei cheie chiar fata a aruncat-o la un moment dat pe geam, şi care a ajuns înglobată în asfaltul proaspăt turnat...Cheia asta ne spune că există o cheie pentru înţelegea întregului film: antinomia pepene vs. apă. Pepenele este aici întruchiparea iubirii carnale, a patosului lubric, a sexualităţii debordante, dar fără sentiment, în timp ce apa face referinţă la lipsa dragostei, este lichidul singurătăţii umane, a înstrăinării şi totodată a sufletului curat, pur, inocent. Personajul lui Hsiao-Kang devine astfel o parodie a sterilităţii pe care o induce ochiului (şi numai) pornografia, el ştie asta, dar e mînat de stihia care se oferă unei carnalităţi abrutizante, meteorologice, care se arată la fel de abundentă ca şi roada de pepeni din acel an...iar Shiang-chyi jinduieşte după o iubire adevărată, stabilă, profundă, empatică, şi nu doar una trupească, dar nu i se întîmplă nici asta.

Secvenţele mozaicate care întrerup întîlnirile romantice, oarecum haotice, dintre cei doi sunt inspirate din musical-urile TV chinezeşti de duzină, care evocă aceeaşi problematică a "emacierii" sufletului uman, a deturnării sensurilor, denunţă superficialitatea devenită normă şi formă existenţială. Finalul acestui film este într-un contrast izbitor cu întreaga retorică aparent zeflemitoare a filmului, şi ne avertizează că iubirea poate sucomba, sufocată, în axul erect al unui exces voyeurist, participativ. Este, poate, una din cele mai tulburătoare scene pe care le-a dat istoria filmului asiatic. Lacrimile ei şi broboanele de sudoare de pe fesele lui sunt dovada că oamenii nu pot trăi unii fără alţii, nici izolaţi cu totul unii de ceilalţi, că orice referinţă sau detaliu cît de insignifiant pot deveni semn, însemn sau simbol. Prin acest film, implicit, Hsiao-Kang înţelege că iubirea adevărată e în cu totul altă parte, în timp ce Shiang-chyi crede că aceasta este reţeta dragostei, iar cînd gustă din ea, este răpusă de dezamăgire, de şocul frontalităţii extreme...

* * * * * * * * * *  

* Afişul original al filmului semnat de Giorgos Lanthimos descrie grafic o parabolă, sugerînd o cheie de lectură a filmului. Poate prea pieptiş, după gustul meu!

** Ce ironie subtilă, într-o epocă a vacarmului şi logoreei generalizate!                   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 septembre 2012 4 06 /09 /septembre /2012 11:46

Mi-am reamintit recent de această artistă, cînd publicaţia Money Magazine [nr. 07/ pînă în 13 august 2012] a   publicat o traducere a unui text apărut în Newsweek, pe urma unei expoziţii a japonezei Yayoi Kusama la Whitney Museum din NY.

Acest fapt mi-a evocat prima mea întîlnire cu Yayoi Kusama prin intermediul revistei art actuel, în primăvara lui 2007, o revistă de informaţii şi stil contemporan. Eseul semnat de Isabelle de Maison Rouge evoca succint dar foarte concentrat destinul tumultuos al unei artiste practic puţin cunoscute Europei, şi care prin cele 3 expoziţii din 2007-2008, desfăşurate la Munchen, Brussel şi Paris o consacra definitiv în acest spaţiu cultural. Expoziţia era intitulată: "Dots Obsession - Dots Transformed into Love".

Yayoi Kusama 2626 A

Se ştie că boala ei mentală a fost pentru prima oară analizată de profesorul Shimo Nishimaru, psihiatru de renume de la Universitatea din Nagano, după ce acesta i-a vizitat o expoziţie în anul 1952. Acesta a vorbit despre "legitimitatea de a se exprima şi libertatea de fi nebun", referindu-se la cea care de la vîrsta de zece ani reclama diverse halucinaţii şi avea grave probleme auditive, iar de la treizeci de ani nu a mai vorbit...decît cu dificultate. Practicarea artei a devenit pentru ea o alternativă în calea insanităţii totale. Punctul - ca semn şi însemn plastic - a devenit pentru ea o forma mentis, întruchiparea dorinţei de a dialoga cu universul înconjurător, cu semenii, cu arta însăşi. În acest context e de amintit corespondenţa pe care Yayoi Kusama a avut-o cu una dintre cele mai stranii şi longevive reprezentante ale artei americane din secolul XX, Georgia O'Keefe, care a şi determinat-o pe Kusama să ajungă la NY în anul 1958.

După 1967 Kusama revine la Tokyo, după ce a fost în centrul frămîntărilor artistice din metropola americană, unde a avut un şir de performances * publice pe străzile din NY. Uneori, a militat ardent pentru un feminism dezlănţuit, iar erotismul devenise o formă de protest. Problematica "om-femeie" se situează în centrul preocupărilor sale plastice şi filosofice, dar şi a celor literare. A publicat circa 20 de romane şi plachete de poezie.

Personal pe mine mă intersează relaţia ei cu lumea prin intemediul punctului, bulina. Filmul lui Yalkut arată nişte acţiuni de o poezie absolut copleşitoare, cînd Kusama îmbrăcată în veşminte tradiţionale japoneze încearcă să concureze forma nuferilor, a algelor, agilitatea broaştelor pictînd puncte roşii pe oglinda apei; apoi, ea însăşi înveşmîntată în straie cu buline acoperă un copac cu buline, rondouri albe, după care aşează peste o pisică frunze cu distanţe între ele, puncte albe, apoi peste un nud uman, întins pe jos, respectînd aceeaşi logică a "reţelei", a distanţelor egale care construiesc şi ordonează ritmul (sau halucinaţia repetitivă). Reţeaua poate fi nesfîrşită, şi abruptă totodată. Ceea ce făcea atunci Kusama era profund spiritual, autentic, domestic, necomercial, dezinteresat adică. Estetică pură, gestică pauşală. Exotism psihic. Practic, scena artei pop şi a abstracţiei minimaliste americane nu se poate concepe fără contribuţiile acestei artiste. În acei ani nu exista deloc un comerţ cu o astfel de artă, cum nici cubismul nu era practic nimic la 1907, cînd doar Gertrude Stein "dădăcea" tagma cubiştilor **.

Ceea ce se întămplă acum cu opera acestei artiste, ajunsă la vîrsta de 83 de ani - mă nelinişteşte, şi mă convinge încă o dată că nu se poate şi artă şi comerţ în acelaşi timp. Consumerismul trebuie ţinut departe de artă, de impulsul viui şi autentic al celui care - desigur - trebuie să şi mînînce ca să creeze... 

---------------------------------

* Jud Yalkut a cumulat o serie din performances al căror autor e Kusama într-un film: Kusama's Self-Obliteration (1967). Cîteva fragmente din acest document sunt disponibile în internet; partea a II aici, iar cea de-a III-a aici.

** Vezi pe larg, Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B.Tolkas, ed. Humanitas, 2011.

Imagine: Yayoi Kusama, Pumpkin, 1994, 2007 ©  art actuel. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
6 septembre 2012 4 06 /09 /septembre /2012 00:24

Cum n-ai suci-o orașul ăsta tot un sat mai mare rămîne, sub-urban!

Am tot colindat în lung și-n lat străzi, străduțe, fundături, ogrăzi, și socoteala cu ideea de oraș tot devine perdantă. Unde nu te aștepți natura copleșește spațiul pretins urban și transpare pînă și la oameni. Gustul unora ca aceștia este cel mai adesea îndoielnic, discutabil, unul care te face să te jenezi că se manifestă atît de fățiș, căci sunt lucruri pe care trebuie să le ascunzi mai bine, adesea, decît să le afișezi sau să-i faci pe semeni să le ia în seamă. DSCN2704.JPG

DSCN2601.JPG

DSCN2738.JPG

DSCN2703.JPG

Aceasta din urmă înfățișează fațada bisericii cu hramul Sfînta Matroana, garnisită cu strania clopotniță-cușcă și de șirul de amfore probabil din ghips, detalii care amintesc despre orice pe lume, dar de un locaș sfînt nu prea. De unde provine lipsa aceasta de gust estetic la creștinii ortodocși, această inapetență pentru frumos, pentru măsură şi armonie? Care în acest caz nu este deloc singulară. Chișinăul abundă de adaptări de acest fel. De acord, în anumite cazuri este vorba de un provizorat, de soluții chinuite, de dorința de a avea cu orice preț un loc de închinăciune. Dar oare aceste locuri nu pot fi amenjate cu ceva mai multă grijă și rafinament? De ce se uită atît de ușor că de felul în care ochii se așează pe lucruri, forme și culori, tot astfel și duhul va avea o liniște (sau tulburare) pe măsură? Urîtul, disgrațiosul, înșelarea ochiului -- secătuiesc și pustiesc sufletul omului.

Mai cred că aceste mici amănunte sunt și rurale și urbane, deopotrivă.

FOTO: septembrie 2012 © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 13:52

 

La 18 de-abia împliniţi, la începutul lunii februarie a anului 1829, proaspătul absolvent al unei şcoli private de pe lîngă liceul din Ţarskoe Selo, F.F.Tornau,  pleacă din Sankt Petersburg spre „Mica Valahie” – trebuind să ajungă la Craiova, ca subofiţer (praporşik, прапорщик) al armatei ţariste, al cărei detaşament participa la operaţiunile războiului ruso-turc.

 

Petrece la sud de Dunăre, apoi la Craiova pînă la debutul lui februarie 1830, cunoscînd locuri şi oameni, atît ruşi cît şi români. Îşi scrie „Memoriile” despre această şedere peste mai bine de trei decenii, cînd era ataşat militar la Viena, în anul 1865. A petrecut şi ultimii săi ani de viaţă tot în Austria, fiind înmormîntat în preajma capitalei imperiale.

 

Este un  autor cunoscut în cercurile istoriografice şi etnografice ruseşti şi europene, ca un foarte bun cunoscător al Caucazului, scrierile lui despre acţiunile militare şi cercetările sale geografice au fost reeditate în ultimii ani. „Memoriile despre campania din 1829 din Turcia europeană”, care conţin foarte interesante consideraţii despre Valahia şi oamenii ei, au rămas aproape neexplorate, puţin cunoscute, rămînînd în versiunea lor princeps, tipărite în revista „Russkii Vestnik”, în numerele din iunie şi iulie ale anului 1867, sub misterioasa semnătură: „T”. Desigur, pentru cine s-a aplecat asupra operei sale memorialistic-istorice acest acronim nu a rămas învăluit de mister, şi se ştie că aparţine baronului Fiodor Fiodorovici Tornau, fiul colonelului de artilerie Fiodor Grigorievici Tornau, veteran al luptei din preajma Dresdei, din 1812.

 

În „decriptarea” traseului său prin „Valahia” m-am ghidat de această unică ediţie tipărită, disponibilă în format PDF pe internet.

 

tornau.jpgPrimul reper geografic atins de Tornau în periplul său spre Ţările Române este tîrgul Tulcin, din Ucraina, pînă aici nu a făcut opriri, schimbînd trăsurile de poştă, fără încetare. La Tulcin a petrecut trei zile[1], pentru a-şi recupera puterile pentru a putea face faţă lungului drum pe care-l mai avea în faţă. A urmat oraşul Balta, unde trebuia să-şi ridice banii pentru continuarea călătoriei. Chenzina era prevăzută doar pînă la Iaşi. Reuşeşte să plece din Balta cu doctorul militar M., care-l aduce pînă la Chişinău, unde aflăm că exista doar un singur hotel[2], în care au găsit o atmosferă de veselie mare, chef crîncen şi un consum continuu de şampanie. „Pe masa husarilor şampania era zgomos turnată în pocale, care dădea peste margini, fără niciun regret; husarii îi adăpau şi pe soldaţii de rînd, şi părea că nu doar o consumau, ci şi că erau în stare să se scalde în şampanie, pentru a arăta parcă cît de puţin erau preocupaţi de preţul acesteia. Pe unele dintre mese se puteau vedea carafe de nişte dimensiuni ruşinoase, cu un un vin moldovenesc uşor, alături de pahare cu lichidul negricios al vinului de porto – răsfăţ pe care nu şi-l putea permite chiar oricine[3]. În acea atmosferă de risipă transformată în spectacol, declaraţia precum că oricine nu-şi poate permite să plătească o sticlă de şampanie, o va căpăta din partea husarilor, sfidarea era pe faţă. Tornau este întîmpinat pentru prima oară de ospeţele şi beţiile care se soldau cu scandaluri şi încăierări, de care erau capabili unii dintre ofiţerii cu dare de mînă din armata ţaristă, lucru foarte gustat şi apreciat de oamenii din ţările române, şi mai ales de cucoane, după cum se va vedea.

 

La Iaşi a avut parte de cordialitate şi bună-primire din partea localnicilor, dar mai presus de toate îşi amintea de pîrjoalele şi „minunaţii ochi negri” ai celei pe care lumea o numea „la belle Italienne”[4], şi care i-a făcut plecarea din acel oraş mult mai dureroasă...

 

În timpul deplasării de la Iaşi spre Craiova – unde era încartiruit regimentul 33 al vânătorilor de munte, condus de generalul Feodor K. von Geismar[5] - Tornau a avut de a face cu un primitiv atelaj pe roţi, căruţa de poştă, precum şi cu surugiul moldovean. Subofiţerul s-a arătat foarte mirat de faptul că acest atelaj nu conţinea nici urmă de metal, ci era integral construit din lemn, inclusiv pivotul; iar surugiul înjura şi blestema într-un limbaj pe care nu îl mai puteai întîlni în nicio altă limbă creştină, decît în moldoveneşte[6]. Pînă să ajungă la Craiova a trecut peste numeroase rîuri şi rîuleţe: Siret, Rîmnic, Buzău, Argeş, Olt; peste Siret şi Olt existau poduri, în timp ce peste toate celelalte se trecea prin apă. Din punct de vedere istoric şi etnografic sunt amănunte importante şi vii, observate la faţa locului. De pildă, faimosul Suvorov spunea că apa Rîmnicului era vara atît de mică încît găina nici coada nu şi-o uda atunci cînd o traversa, totuşi pe timp de primăvară, cînd se topeau zăpezile, ea devenea multă şi rapidă, şi anume acolo comandantul de oşti şi-a piedut fiul[7].

 

Deci, Tornau se îndrepta spre Craiova, oraşul în care a petrecut aproape un an de zile, sub ascultarea acelui temut general care a zdrobit în preajma satului Băileşti, din sudul Olteniei, o armată mult mai numeroasă decît a turcilor, care depăşea de peste şase ori efectivele umane şi de armament al ruşilor. În 12 (26) septembrie 1828 trupele conduse de Ibrahim-paşa, seraskirul[8] Vidinului, care avea în subordine o armată de 26.000 de ostaşi, în special  cavalerişti, a suferit o înfrîngere de proporţii, astfel încît Geismar – ne relatează Tornau – s-a ales cu un ciubuc încă fumegînd al Paşei, cu o piatră preţioasă încastrată, uitat în graba de a fugi din calea năvălitorilor[9]. Ajunge acolo în ultimele zile ale lunii martie. Va pleca din acel oraş în primele zile ale anului 1830, fiind numit mai departe pentru munca într-un regiment de geodezie, care se ocupa de cartografierea Cnezatelor româneşti.

 

Poate dincolo de referinţele şi amănuntele legate de geografie, etnografie, civilizaţie şi istorie, memoriile lui Tornau sunt captivante prin felul autorului de a povesti despre oamenii locului, despre felul lor de a fi şi a relaţiona cu cei din jur.  Astfel, din însemnările lui despind cîteva portrete foarte detaliate: caimacamul Constantin Ghica, ispravnicul Craiovei „graf” Rosetti, cucoana Elenca, familia boierului Petrişor, războinicul Ioan Solomon, misterioasa văduvă N...

            



[1] Memoriile despre campania din 1829 din Turcia europeană”, 1867. Voi indica de fiecare dată prin cifre romane capitolele din cele şapte, cîte conţine scrierea, urmată de pagină: I, 410. Numerotaţia paginilor va fi diferită, dată fiind publicarea textului în două numere succesive ale revistei. Cele două fascicole vor fi notate cu I şi II roman.

[2] I, 414.

[3] I, 415.

[4] I, 418.

[5] ГЕЙСМАРЪ Федоръ Клементьевичъ (1783-1848).

[6] I, 420.

[7] Tornau aminteşte că în una din bisericile Rîmnicului exista un modest monument, amintind de acest tragic accident. 

[8] De la turcescul Serasker =căpetenie militară în armata turcă, titlu dat după 1826 ministrului de război.

[9] I, 432.

 

Imaginea a apărut în cartea lui G.A.Dzidzaria, F.F. Tornau i ego kavkazskie materialy XIX veka, Moscova, 1976, pag. 5.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 août 2012 1 27 /08 /août /2012 10:12

Lucia Dem. Bălăcescu (n. 22 ianuarie 1895, Bucureşti - d. 5 noeimbrie 1979, Bucureşti) e considerată în cultura română, deopotrivă, o literată şi o pictoriţă. A avut o viaţă lungă, pitorească, interesantă şi influentă. Păstrînd proporţiile, desigur, o pot compara cu cea a Gertrudei Stein. Cea din urmă a fost şi o foarte solidă colecţionară, cunoscătoare, îndemnînd şi susţinînd pe calea modernismului pe mulţi artişti contemporani, scriitori, poeţi: Georges BraqueAndré DerainHenri RousseauGuillaume Apollinaire Henri Matisse - numărul lor este impresionant. Nu am făcut o paralelă de conjunctură aici, pentru că cine se apleacă asupra publicisticii româneşti de după 1937, va observa cît de prezentă şi activă, dar şi de influentă devenise Lucia Dem.Bălăcescu (LDB) în societatea românească antebelică! Scria cronici plastice, pamflete, note de călătorie, studii culturale în diverse publicaţii ale epocii. Desigur, Bucureştiul nu era Paris, şi totuşi, un mic Paris a fost. Nu era prea lesne să te afirmi, dacă nu erai blindat cu un bagaj cultural solid, matur, decantat. Deopotrivă cu activitatea publicistică,  LDB se afirmase ca o înzestrată desenatoare şi ilustratoare de carte. După peregrinările sale europene, mai ales după şederea la Paris, LDB cultiva un spirit de frondă, cu o aciditate de care se ataşau mulţi, regăsind lîngă personalitatea artistei atmosfera necesară pentru a se afirma şi reprezenta public cît mai neobişnuit.   

 

In noul Paradis1Afirmarea definitivă a LDB s-a produs după apariţia cărţii În Noul Paradis, apărută la Editura Naţională Gh.Mecu în decembrie 1941, dar pusă pe piaţă în anul următor.  Este un document care a expediat-o iute pe autoare pe treapta superioară a podiumului mărturisitorilor anticomunişti. Ea descrie atmosfera din sanatoriul din Bugaz, unde se afla la tratament suferind de o scleroză osoasă. Bugazul aparţinea la acea vreme de Basarabia, acum este în Ucraina. Este o localitate la ţărmul Mării Negre între Odessa şi Cetatea Albă, unde Nistrul se revarsă în mare. 

Citind pe nerăsuflare această carte de memorialistică rămîi suprins de spiritul acut de observaţie al autoarei, şi mai ales de felul în care deja de atunci a categorisit foarte exact fazele comunismului:

"Faza de aur, nu o cunosc decît cei ce nu pătrund în Rusia, sau delegaţiile, diplomaţii.

Faza roză, primul contact cînd vii la ei şi au inters să te atragă, sau să le duci faima peste hotare.

Faza cenuşie: cînd începi să te dezmeticeşti, au pus ghiara pe tine şi te-au prins în angrenajul lor. Ex.: muncitorul pentru 1 minut întîrziere, e scris la catastif; cînd s'au adunat  un sfert de oră, primeşte 3 luni închisoare sau concedierea.

Faza neagră: deportările, sechestrările, presiunile şi cea mai groaznică armă, mai groaznică decît moartea, suspiciunea; nu mai eşti sigur de nimeni şi de nimic.

Pentru că am cunoscut faza roză şi a cenuşie, pentrucă am presimţit faza neagră, mulţumesc Domnului că sunt Româncă - şi nu regret, cum spunea o doamnă de viţă boierească veche - că nu m'am născut englezoaică, ba încă mă bucur foarte, de a fi fost zămîslită de maică-mea pe malurile Dâmboviţei" (pag. 15).

Da, născută pe malurile Dâmboviţei, ajunsă în Bugeac, în partea cea de sud a Basarabiei - mărturiseşte despre instaurarea regimului roşu care va despărţi iremediabil Basarabia de România Mare pînă în ziua de astăzi...Ni se perindă prin faţa ochilor portretul minunat al doctorului Nicolae Martinovici, după care nu e lipsit de o anumită precizie psihologică cel al radiologului Mussia Novicov, "tiran la 21 de ani!", care aştepta din "pîntecele mă-si!" victoria cauzei comuniste în Basarabia...Vine apoi rîndul doamnei Bărgăuanu, dentista sanatoriului, şi a mamei sale - "Cele cîteva ceasuri petrecute cu Dînsele la Cetate, în căsuţa atît de simpatică, mobilată în stil bătrînesc - aşa cum îmi place mie - au fost dintre cele mai desfătătoare petrecute în Basarabia. Mama doamnei Bărgăuanu vorbea o limbă curat românească. Cu un parfum arhaic plin de farmec, grai pe care nu l-am auzit decît din gura unei alte basarabence, d-na Ojoga, mama Militzei Pătraşcu. Nu pot să spun cît mă încînta o asemenea vorbire şi cît de robită am rămas Basarabiei şi basarabenilor, pentrucă acolo am găsit intactă esenţa calitativă a limbei şi a adevăratelor însuşiri româneşti" (pp. 51-53).

Pe parcursul naraţiunii apar crîmpeie din Cetatea-Albă, Reni, Galaţi, iar în cele din urmă, Constanţa, se perindă oameni, situaţii, caractere, destăinuiri, complicaţii, gînduri, groaze şi bucurii. Graba de a fugi din faţa ruşilor era înţeleasă ca o dorinţă de a rămîne român, om şi anticomunist. Pe alocuri, LDB desena, făcea schiţe de oameni, scene din sanatoriu. Unele dintre acestea au înfrumuseţat paginile cărţii despre care facem vorbire. Linia şi haşururile sunt recognoscibile, sunt ceea ce va face deliciul desenului irepetabil, marca LDB. Remarcabil este că fiecare desen sau situaţie suprinsă de artistă beneficiază de numele celui portretizat, precum şi de telegrafice explicaţii: "Tip de pat cu bolnavi la Bugaz", "Anuţa Niţulescu. O camaradă în pribegie", "Fenia, Feniuşca, garda de noapte", "Sora Titorenco", "Învăţătoarea din Pleniţa", "Mussia Novicov. Tiranul Sanatoriului", "O fugară. Farmacista!", "Unul dinre fugari. Medicul secundar", "Aurel Oprea, al II-lea conducător", "Pisoiul sanatoriului" etc. Este o lume în imagini care pentru LDB a constituit un fel de al doilea jurnal, compus chiar la faţa locului, căci În Noul Paradis nu putea fi scrisă decît la întoarcerea acasă, la Bucureşti, iar acestea puteau funcţiona ca nişte ciorne, notaţii vii după natură, evocatoare pentru situaţiile prin care a trecut autoarea.

Pentru bibliografia legată de Basarabia primilor ani de comunism volumul semnat de LDB trebuie să fie unul de prim rang. Este foarte adevărat că această carte fusese pusă la index - în lista publicaţiilor interzise - figurînd în opisul editat în 1948, la poz. 39. De aceea, poate să s-ar impune reeditarea ei, ediţia princeps fiind o carte foarte dificil de găsit, poate că pur şi simplu parte din tirajul de bază a fost topit?! 

* * * * * * *  

 P.S. "Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire", omul care a pronunţat aceste cuvinte după revenirea de pe Lună, Neil Armstrong, a trecut la cele veşnice în 25 august. Avea 82 de ani. A fost dintre acei oameni providenţiali care au spus mult mai puţin decît au văzut şi simţit. Nu a făcut paradă de soarta şi biografia sa. În 1970 a fost invitat în URSS, unde Valentina Tereşkova (prima femeie cosmonaut) i-a înmînat o insignă care atestă faptul că Armstrong a vizitat orăşelul Zviozdnîi, centrul de pregătire al cosmonauţilor sovietici. Asta a fost în 1 iunie 1970. Agenţia Novosti a publicat fotografia lui Rudolf Cucerov, publicată în fondul lor de imagini. Consider că este o fotografie istorică. Se potriveşte de minune în acest context al comemorării unui mare om! Dumnezeu să-L odihnească în pace.RIAN archive 837790 Valentina Tereshkova and Neil Armstrong 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article