Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 avril 2014 2 01 /04 /avril /2014 14:09

Am aşteptat demult acest Film. 

Cel puţin din două motive majore. Cartea Facerii şi misiunea supremă a lui Noe - ecranizată, ce provocare! Asta pe de o parte. Pe de alta, e în joc regizorul: Darren Aronofsky, născut în februarie 1969. Unul dintre acei creatori, care pe mine mă însufleşte, şi mă face părtaş la problematici, care şi pe mine mă preocupă, mă frămîntă, facem parte din aceeaşi generaţie!

În gîndurile mele după ce am văzut marea creaţie a lui Aronofsky, Noah (2014), mi-au stăruit aceste strofe din proorociile lui Isaia, 35, 7-8 :

"Ţarina uscată se va face bălţi,

pămîntul însetat va fi izvor de apă;

acolo va fi veselia păsărilor,

locaş de turme, trestie şi bălţi.

Acolo va fi cale curată

şi Cale sfântă se va chema;

şi nimeni necurat pe-acolo nu va trece,

nici cale necurată acolo nu va fi" (versiunea lui Bartolomeu Anania, ed. Anastasia, 1999, p. 130-131). 

Desigur, Noe nu i-a avut pe prooroci. Pentru că a fost înaintea lor. Ci doar pe Dumnezeu, care l-a ales pe el să poarte mai departe neamul omenesc, precum şi vietăţile toate, din cîte erau pe pămînt lăsate de la Facere. Lumea creată de Dumnezeu s-a împărţit în două, de pînă la Potop, şi cea de după, între acestea două fiind pus bătrînul Noe, despre care ştim  că a călcat pe acest pămînt 950 de ani. 

Propunerea filmică a lui Aronofsky debutează cu scena dialogului dintre Lameh şi fiul său, Noe (Russel Crowe), despre care se spune, în Facere, că avea 182 de ani, cînd l-a adus pe lume pe Noe. În film, Lameh este ucis mişeleşte, iar Noe reuşeşte să fugă. În Facere Lameh a mai trăit 595 de ani, după aducerea pe lume a lui Noe. Aronofsky ne semnalează din start, că opera lui nu este o apologie, ci mai degrabă formulează o aporie. Căci toate datele de ordinul cifrelor din Facere aproape că nu se regăsesc în film. Aici, timpul parcă stă pe loc. E, parcă, o actualitate în mişcare, dar foarte lentă. Aici nu există viitor, ci doar un recurs permanent la trecut, la momentul Creării vieţii pe pămînt. Cele şase zile ale Creaţiei sunt povestire de Noe în jurul mesei familiale, deja cînd Arca era în luptă cu apele, în plutire liberă. Noe povesteşte ca şi cum ar fi asistat aievea la acele zile. Spectatorul e şi el prezent la acele flash-uri doar vizuale, exact cum Noe, prin strămoşii săi, e prezent în act la toată frămîntarea pămîntului, şi la tot ce este pe el, pînă la naşterea sa. În fapt, treptat îţi dai seama, că prezenţa vie a lui Matusalem (jucat discret de sir Antony Hopkins) în film te duce cu gîndul la apocriful Vechiului Testament, la Cartea lui Enoh, de unde reiese că acesta a fost al 7-lea patriarh, deci, al şaptelea după Adam, şi Matusalem era unul dintre fii săi, tatăl lui Lameh, şi deci, bunicul lui Noe. Exact asta e şi în filmul lui Aronofsky. Matusalem, deşi discret, îi dă lui Noe o sămînţă din Grădina Raiului, iar din aceasta s-a ridicat ca un Făt-Frumos o minune de pădure, din care Noe a putut să ridice, după prescripţiile exacte ale lui Dumnezeu, Arca din lemn, cu dimensiunile de 300 de coţi lungime, cu o lăţime de 50, şi cu înălţimea de 30 de coţi. Din reprezentările ştiute din istoria artei, din pictură mai ales, Arca ni se înfăţişa în fel şi chip, era ba plută, ba corabie, ba o construcţie hibridă etc.

Noahs_Ark--EDWARD-HICKS.jpg

La Aronofsky Arca este un paraleliliped cu o rampă în zona intrării, cu respectarea celor trei nivele, dictate de acelaşi Adonai, în limbajul evreilor. În film, animalele, păsările şi toate dobitoacele care populau pămîntul sunt adormite de familia lui Noe, după o reţetă propusă de nevasta lui Noe, prin metoda cadelniţării fumului acelui amestec de plante. Curios lucru, îngerii căzuţi (denumiţi în film "Watchers") sunt nişte fiinţe neîndemînatice, stafii pietrificate, cu o carapace magmatică, spongioasă şi destul de neplăcută vederii. Aceştia seamănă mai degrabă cu nişte fiinţe demonice, decît cu îngerii. Unul dintre aceştia se numeşte Semyaza (care vorbeşte prin vocea lui Nick Nolte), care spune că a asistat la alungarea lui Adam şi a Evei din Rai, şi a văzut cît de greu le-a fost acestora, să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele, muncind pămîntul şi aşteptînd ca roada să se facă. Semyaza i-a convins pe ceilalţi îngeri căzuţi să-l ajute pe Noe la construirea Arcului, iar cînd a sosit Potopul, alesul Domnului avea 600 de ani. Unul dintre fiii lui Noe, Ham se răzvrăteşte împotriva tatălui, mai ales cînd vede că tot ce s-a adus pe Arc - este de parte bărbătească, şi femeiască, pe cînd el nu avea pereche. Misiunea lui Noe - în versiunea lui Aronofsky - este să fie ei, adică familia lui, ultimii oameni! După cum urmează: fratele mai mare îşi îngroapă părinţii, apoi cel din urmă fiu, Iafet, rămîne cel din urmă pe întreg pămîntul, cînd apele se vor fi retras, şi picioarele lor vor simţi ţarina uscată de soare...Doar că Ham nu se împacă deloc cu faptul că inima lui tîngeşte după o femeie, iar tatăl lui îi refuză dreptul acesta rezervat oricărui bărbat! Fratele lui mai mare, Şem o are pe Ila, care este însă stearpă, şi Noe se împacă la gîndul acesta, căci cei doi nu vor avea urmaşi. Ila este o fetiţă pe care familia lui Noe o găseşte rănită, bolnavă şi singură în urma unui autodafe al oamenilor, în lupta acestora pentru carne. O adoptă, şi cei trei fii ai lui Noe o consideră ca o soră a lor, iar Şem o doreşte de femeie. Soţia lui Noe, în film cu numele de Naameh (Jennifer Connelly), îl imploră pe Matusalem, şi acesta o înzdrăveneşte pe Ila, astfel că aceasta rămîne gravidă, şi i-aduce lui Noe două nepoate. Furios, Noe intenţionează să le omoare pe acele două prunce, căci misiunea lui este mai presus de milă, familie, de dreptatea oamenilor etc. Totuşi, le cruţă. Morala aici strecurată de Aronofsky este fină, dar nu mai puţin discutabilă: bunătatea omului este mai presus de porunca lui Dumnezeu, sau Acesta i-a lăsat libertatea lui Noe de a continua spiţa omenească? Totuşi, textul ne spune că pe Arcă vor urca Noe cu fiii săi, şi cu nevestele acestora. De unde, atunci, vine convingerea fermă a lui Noe de a fi el acela, care să pună capăt şirului mesianic: "să vă înmulţiţi, să vă răspîndiţi pe întreg pămîntul"? La final vedem curcubeul, care este imaginea Legămîntului lui Dumnezeu cu oamenii, cu toată suflarea cea simţitoare, că nu va mai fi potop, care să le nimicească pe acestea toate. „Pun curcubeul Meu în nori [și nu numai], ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Fac. 9, 13). 

Filmul lui Aronofsky este, poate, una dintre cele mai copleşitoare producţii cinematografice a tuturor timpurilor. Probabil, tot ce a făcut și va mai realiza acest om nu se va ridica la nivelul acestei opere, şi nu e vorba aici de panoplia de efecte speciale, simboluri, interpretări, rătălmăciri sau exegeze dintre cele mai diferite, ci mai presus de orice e în joc un mare proiect intelectual, moral şi etic asumat cu vîrf de măsură, filtrat de o conştiinţă majoră a vremurilor noastre.

 

Imagine: Edward Hicks, Arca lui Noe (în jur de 1800).         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
28 mars 2014 5 28 /03 /mars /2014 12:17

coperta-Nadeja-Stirbey.png

Prinţesa Nadeja Ştirbey este un nume absolut necunoscut mie, dar asta nu mă împiedică deloc, fie şi pornind de la această elegantă şi atrăgătoare copertă, să pornesc în căutarea unor date despre această personalitate din stirpea veche a Ştirbeilor. Ieri am aflat că acest volum, Jurnal de prinţesă, a fost lansat zilele trecute la Ordinul Arhitecţilor din România, şi că editorul acestui volum este istoricul de artă Oana Marinache (preşedintă a Asociaţiei Istoria Artei), care a şi vorbit recent în presă, succint şi percutant, despre acest inedit material memorialistic. Cel mai interesant lucru, legat de această publicaţie este formatul, care este un caiet întins pe orizontală, mai degrabă un bloc de desen, format reluat aproape întocmai de către editori (inclusiv elementul decorativ-geometric). Textul a fost scris în franceză, şi e tradus de aceeaşi Oana Marinache, iar traducerea a fost revizuită de Elena Cicoiu.

Convingerea mea e că şi textul merită toată atenţia, mai ales că va veni, cred, în completarea volumului Arabellei Yarka, De la o zi la alta (1913-1918), apărut la editura Compania, în 2010. Deceniul doi al secolului XX este relativ bine documentat prin materialele memorialistice ale oamenilor de stat şi ale istoricilor de profesiei, în timp ce contribuţiile acestea, mai modeste, emise dinspre lumea monden-feminină, vor întregi în chip armionios peisajul percepţiei noastre despre cum clocotea lumea românească în preajma Revoluţiei bolşevice, şi mai ales în anticamera reunificării Basarabiei cu Regatul României...În cazul consemnărilor prinţesei Nadeja Ştirbey avem un reper termporar foarte precis: 14 august 1916 - 12 februarie 1919. E de văzut cîte s-au întămplat în istorie în acel răstimp! Poate revin după lectura cărţii.

Internetul m-a ajutat să găsesc această pagină plină de simţire, din acest Jurnal

"În ciuda oamenilor care gem și plâng în jurul meu din cauza grozăviilor care se vor întâmpla, mă simt plină de speranță, niciodată nu m-am simțit mai mândră de a fi româncă, niciodată nu mi-am iubit mai mult țara și am încredere în viitor. - Inima mea cântă, am aripi, mi se pare că ne îndreptăm către vremuri mai bune, poate că voi avea parte de deziluzii profunde, dar până atunci am încredere în instinctul meu care nu m-a înșelat niciodată".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
27 mars 2014 4 27 /03 /mars /2014 05:09

Intuiesc că puțintică lume în România a fost atentă la știrea discretă, precum că statul vecin, Ungaria, a răscumpărat o parte (7) din cele 14 piese de argint, care constiuie tezaurul cunoscut în istoriografia contemporană drept - Comoara lui Zeus (Sevso Treasures), care se presupune a fi fost descoperită întîmplător, pe la mijlocul anilor 1970, undeva pe malul lacului Balaton, de către un ostaș în termen, pe numele său, József Sümegh! Acesta ar fi fost găsit mort, într-o pivniță, în 1980. Iar comoara, fiind scoasă, desigur ilegal, din Ungaria, a luat calea pribegiei...nimerind în diverse colecții private.

Povestea reapariției acestei comori este pasionantă, pe unii i-a și inspirat să scrie diverse ficțiuni, cum e, bunăoară, romanul cu același nume a lui Bencs János (2004). A dat dureri de cap și  Scotland Yard-ului. Dar și diverselor case de licitații din lumea întreagă. Dar pe mine personal mă interesează cu totul altceva, ceva care este (sau poate deveni) fermentul unei meditații asupra felului în care ungurii își gestionează problema patrimoniului cultural. Este de menționat însă că acest lot de bunuri este disputat, simultan, și de către Croația și Liban, ca provincii ale fostului Imperiu Roman. 

2743930.jpg

Lucrul cel mai suprinzător este că guvernul Ungariei a găsit din rezervele statului suma de 15 mln. de euro, pentru a plăti o parte din tezaurul care i-a aparținut. Iar în grădina noastră mioritică, unde tezaurul cultural crește, pasămite (avem circa 42.000 de piese clasate în FOND și TEZAUR, o cantitate absolut halucinantă!), după fiecare retrocedare către proprietarii de drept, cărora li s-au luat cu japca bunurile, în era dejist-ceaușistă, astăzi nu se găsesc mijloace bugetare pentru a le achiziționa, pe bune de data asta, piese de prim rang, cum ar fi: Cumințenia pămîntului (Brâncuși), Le Charpentier (Camille Pissarro), și alte zeci și sute de piese (ieșite din circuitul public), care erau ”prețioase” doar cînd MNAR le deținea gratis; iar cînd se pune problema cumpărării lor, cu dreptul de preempțiune pe care-l reclamă statul, cf. Legii nr. 182/2000, în fapt, niciodată NU se alocă fonduri pentru așa ceva! Totuși, statul român are structuri peste structuri birocratice, menite să ”protejeze patrimoniul național”, dar cînd e vorba de achiziții - tăcerea glacială de la cimitirul Bellu se așterne temeinic peste țara aceasta ”plină de humor”...

Guvernul Ungariei va expune achiziția culturală făcută recent în sediul Parlamentului de la Budapesta, unde va putea fi văzută gratis pînă în 2018, cînd viitorul cartier muzeal care o va prelua, se preconizează atunci a se deschide! O țară mică - cu ambiții mari.

România însă este mare-mare, și are doar orgolii și pretenții nelimitate, pe cînd ambițiile pe terenul promovării patrimoniului cultural sunt ca și fumul de țigară...Inconsistente, ireale și aproape nule.    

sursa imaginii,  aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
26 mars 2014 3 26 /03 /mars /2014 11:45

afis.jpg

Galeria SIMEZA, București / 27 martie - 9 aprilie a.c.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
25 mars 2014 2 25 /03 /mars /2014 08:05

”Cuvîntul, Cel ce este împreună veșnic cu Tatăl cel fără de început, nedespărțindu-Se cu Cel de sus, acum a venit la cei de jos, pentru preamarea Sa milostvire, făcîndu-I-se milă de alunecarea noastră și luînd sărăcia lui Adam, S-a închipuit pe cel străin.

Tot pămîntul să se închine Ție și să cînte Ție”!  (Acatistul Bunei Vestiri).

circa-1560--Rusia.jpeg

Icoană rusească, circa 1558 (Catedrala din Solvîcegodsk, regiunea Arhangelsk).

O imagine rară, în care Sfînta Treime este suprapusă în același plan cu Buna Vestire. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
20 mars 2014 4 20 /03 /mars /2014 06:28

TREBUIE să recunosc, că atunci cînd citeam acest articol, și admiram conceptul și ideea de monument propus pentru concursul ”Monumentul Limbii Române” la Chișinău, nu m-am gîndit la locul în care acesta se dorește a fi amplasat. 

Apoi, am aflat!

ESTE vorba despre scuarul-piațetă din fața sediului Academiei de Științe a Republicii Moldova. Adică chiar pe artera principală a capitalei RM - bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt, la căpătîiul acestuia. În acel spațiu însă deja se află un monument. Este Monumentul eliberării Moldovei de ocupația germano-fascistă (așa stă scris pe soclul înnoit după anii 1990). Autorul monumentului - Lazăr Dubinovschi (1910-1982), poate cel mai important sculptor din spațiul moldovenesc din secolul XX! Spun ”moldovenesc”, pentru a delimita spațiul aflat între Siret și Nistru. Asta pentru că doresc să fiu nițel eufemistic. De fapt, eu cred cu tărie că în materie de artă monumentală Lazăr Dubinovshi este de departe specialistul nr. 1. Ei bine, tocmai opera lui a avut cel mai mult de suferit, îndeosebi după moartea artistului. Seria monumentelor sale de for public dispărute (mă refer doar la cele care se aflau în Chișinău), este una care să ne facă să roșim:

- Compoziția sculpturală ”Întîmpinarea zorilor/ În zori”(1960); se afla în parcul catedralei; a dispărut în perioada reamenajării și configurării parcului, la începutul anilor 90;

- Altorelieful ”Iscusința Moldovei” (finele anilor '50), fost pe frontonul Teatrului Național; distrus la finele anilor '80;

- Portretul funerar al Lilei Dubinovschi (1972), lucrat în bronz; se afla în cimitirul Central de pe strada Armenească. Furat de pe soclu după 1990;

- Bustul din marmoră roșie al scriitorului Maxim Gorky (1975-1976); a fost înălțat în preajma Sălii cu orgă; s-a demontat pentru a se face loc unui straniu monument al lui Eminescu, după 1996;

- Grupul sculptural Marx și Engels (1976), care era amplasat în fața fostului sediu al C.C.al PCUS; vandalizat și demontat în 1991;

- în 2010 s-a făcut mare vîlvă în spațiul public, pentru a se demonta monumentul Eroilor-comsomoliști (1959); atunci m-am implicat serios în campania publică de a menține opera sculpturală a lui Dubinovshi pe amplasamentul inițial, adresînd în acest sens și o ”Scrisoare deschisă” primarului general al Chișinăului. Ulterior, am avut o conversație cu domnul Dorin Chirtoacă. 

Acum, se zvonește că pentru instalarea Monumentului Limbii Române se dorește demontarea Monumentului Eliberării...astfel că au apărut gărzi patriotice, pentru a-l proteja de acest act.

DSC06103.JPG1.

Mă bucur nespus că din cele 21 de propuneri pentru acest monument, s-a ales proiectul cel mai bun, anume cel semnat de artistul american de origine română Vlad Basarab, și căruia îi era consacrat articolul pomenit în debutul acestor notițe. Vlad Basarab este secondat în acest proiect de Andrei Ciubotaru. Dar, oricît de mult mi-ar putea plăcea propunerea plastică a lui Vlad Basarab, precum și alegerea adecvată, făcută de academicienii moldoveni, nu voi fi însă niciodată de acord cu demontarea operei lui Lazăr Dubinovschi. O potențialitate nu poate prevala nicicînd, dar nici covîrși prin importanță existența unei opere finite și deja consacrate public, începînd cu anul 1969, și mai ales că aparține unui artist de prim rang pentru acest spațiu cultural. Istoria însăși a avatarurilor acestui monument este un material prețios pentru scrierea unui roman, iar demontarea sau translatarea lui ne-ar reconfirma prezența, ca neam, în registrul nedemn al outsiderilor istoriei și a lumii civilizate.

LeoKoolhoven.jpg2.

Integrarea în spațiul public a acestui grup statuar ține de metabolismul orașului, este un patrimoniu cultural cîștigat în timp de către toți locuitorii metropolei, și nu ține - cred cu tărie acest lucru! - de bunul plac sau buna-dispoziție a unui pîlc de academicieni, să dispună de soarta lui. Vechiul monument trebuie să-și păstreze locul în care se află acum.

Acesta se află în Registrul monumentelor istorice, protejate de stat încă din anul 1993.

 

Foto: 1.Vladimir Bulat, 2006.

       2. Leo Koolhoven, 2007.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
19 mars 2014 3 19 /03 /mars /2014 15:15

În anul 2006 în Transnistria a avut loc un aşa-zis referendum, în care populaţia era întrebată dacă e de acord să alipească spaţiul de dincolo de Nistru la Federaţia Rusă. Rezultatul a fost cutremurător: 97,2 % dintre cei care s-au pronunţat, au optat favorabil pentru alipirea la "mama Rusie". Asta în condiţiile în care populaţia românească din teritoriu nu este o minoritate neglijabilă, dimpotrivă! Dar tocmai aceasta nu a participat la scrutin. 

Actualul preşedinte al "Consiliului Suprem al Transnistriei", dl. Mihail Burla, a adresat Dumei din Rusia un Apel prin care se solicită acestui for suprem să analizeze posibilitatea de a include Transnistria în teritoriile Federaţiei Ruse, amintind că procentul celor care au votat în Transnistria, acum 8 ani, este chiar mai mare decît acel rezultat în urma Refendumului de duminică din Crimeea şi regiunea Simferipol, care a fost de 96, 77%. Concluzia este clară! Transnistria ar fi fost deja în Federaţia Rusă, dacă:

- ar fi fost recunoscută de vreun stat al acestei lumi;

- nu ar fi fost izolată de Rusia prin imensul brîu teritorial, care-l constituie Ukraina (acum în mocnită disoluţie!);

- Rusia ar fi fost mai interesată de acel teritoriu-fantomă, iată, tot mai aproape de UE;

- Vladimir Voronin nu ar fi fost preşedinte al RM;

- Politica externă a RM ar fi pus mai serios problema soluţionării "chestiunii transnistrene" (dar, dacă dai o pace lumii zise civilizate, "necicălind-o" cu lucruri ruşinoase, precum asta, ea îţi oferă o pace şi mai mare, te lasă chiar să şi dormi, uneori, în spaţiul european...); Oare nu pentru acesta a primit RM libera circulaţie în spaţiul Schengen? 

Republica Moldova are o mare problemă acum, una foarte aridă şi delicată (alături de un noiam, poate, mai mici, dar nu mai puţin arzătoare): păstrarea integrităţii teritoriale pînă la intrarea în UE! Dar cu ce teritorii va intra în spaţiul comunitar? Găgăuzia autonomă (prescurtat UTAG) a anunţat să-şi face oaste militară proprie, iar Transnistria cerşeşte Moscovei integrarea ei în Federaţia Rusă? Unde se va delimita graniţa RM, care va deveni limita estică a UE? Pe Nistru? Dincolo de Nistru, în periferiile Tiraspolului, în jurul cetăţii Tighina? Pe unde va trece graniţa extinsei UE?

Cine vrea să arate cum arată astăzi graniţele securizate ale UE, în frontierele actuale ale României, să treacă Prutul spre RM, şi să holbeze larg ochii la felul în care arată acestea, cu fîşii arate, cu gard metalic şi cu sîrmă ghimpată de-asupra, cu stîlpi de iluminare nocturnă, cu garduri, garduri...Cam aşa arătau şi fruntariile de altădată ale fostei şi "nedefunctei" U.R.S.S.! Oare este întîmplător că raportorii UE se numesc şi acum comisari? "Comisarii poporului", pe vremea NKVD-ului, dar şi după, aveau împuterniciri şi proceduri practic nelimitate, orice fiindu-le îngăduit, pentru a atinge ţelurile care li se puneau în faţă. Azi, impun securizarea graniţelor, dar să spună exact, în cazul RM, pe unde să treacă aceasta?! Deocamdată, Ukraina securizează propriile graniţe cu Moldova şi Transnistria. 

Minime date statistice:

 - populaţia transnistreană în 1989 era formată din aproximativ 750.000 de oameni;

 - în 2004, cînd s-a făcut ultima oară un recensămînt - 550.000 de oameni;

 - noiembrie 2013 - aproximativ 506.000 oameni, din care populaţia urbană o constituie 350.000 de oameni. Şi se mai spune, că circa 200.000 de oameni posedă cetăţenia Federaţiei Ruse, şi cîteva zeci de mii - pe cea a Ucrainei. Care este procentul moldovenilor şi altor etnii conlocuitoare nu se precizează! În orice caz, eu am fost incapabil să le pescuiesc din internet sau alte surse.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
14 mars 2014 5 14 /03 /mars /2014 06:00

DESPRE regimul politic al lui Lukașenko se spune că este unul dictatorial, cu limitari ale libertății de expresie etc.

Constat însă că la Minsk - capitala Republicii Belarus - s-a construit una din cele mai înalte și ample biblioteci din lume (are 23 de nivele, aproape 74 de metri înălțime). Este deschisă pentru public din 2006, și avea la acea dată fațada luminoasă cea mai avansată și spectaculoasă din  întregul spațiu ex-sovietic. Este in formă de rombicuboctahedronIntregul echipament de iluminare a acesteia a fost furnizat de firma HP. Construcția a durat intre 2002-2006, deși proiectul acesta era gata deja în amurgul comunismului.

 biblioteca nationala din Minsk

Era considerata, în anul 2009, printre cele mai urîte cladiri ale lumii, dar acest lucru este afirmat totalmente în dorul lelii - cred cu tărie asta! - ca să compromită "realizările" regimului lui Lukașenko, pentru a nu atrage turiștii străni, in ideea de a descuraja pe toate căile vizitarea tării, poate una dintre cele mai necunoscute ale Europei de ieri și de azi. Dar ce are o instituție de cultură cu aporiile unui scelerat, chiar dacă acesta este președintele țării?

Pentru o mai amplă documentare vizuală cu privire la acest edificiu, se poate consulta acest portal, care contine numeroase imagini din exterior și interior

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
13 mars 2014 4 13 /03 /mars /2014 10:42

Florian Illies este istoric de artă și specialist la o casă de licitații din Berlin (Villa Grisebach), pentru bunuri culturale de secol XIX.

În 2012 a editat cartea 1913: Der Sommer des Jahrhunderts, este istoric tradusă deja în cîteva limbi, iar curînd a fost premiată cu Premiul Ludwig-Börne. Este suficient să privim lista celor care s-au învredicit de primirea acestui premiu ca să înțelegem importanța și valoarea majoră a acestei cărți, semnate de Florian Illies! 

Cartea are un succes nemaipomenit în Occident, este deja tradusă în cîteva limbi. Illies este istoric de artă ca pregătire universitară, cu studii făcute la Bonn și Oxford (unde s-a concentrat pe cercetarea epocii victoriene).

7859-39-6.jpg Desigur, succesul cărții se datorează , cred, și anului înscris, cu litere impunătoare, pe copertă. Dar la fel de adevărat este că atunci cînd se împlinea un secol de la fatidicul 1913, partea conștientă și pătrunzătoare a acestei lumi, nu se putea să nu se gîndească la semnificațiile profunde care au debutat atunci, punînd început acelor ”spaime milenariste”, despre care, cîndva, Georges Duby a scris o carte devenită celebră și clasică pentru toate studiile universitare despre Evul Mediu. 1913 a însemnat, de fapt, începutul secolului XX. Or, Florian Illies, a pus pe tapet aproape tot ce a devenit public în materie de artă, muzică, știință, simțire, sensibilitate, în spațiul apusean, cu accent pe lumea germană.

Freud publică ”Totem și Tabu”; Stravinski lansează, la Paris, baletul ”Primăvara sacră”; Spengler editează ”Declinul Occidentului”; Malevici inventează ”Pătratul negru”; Duchamp atașează o roată de bicicletă unei taburete; în Galeriile lui Vittorio Emmanuel din Milano, se deschide primul butic ”PRADA”, cu produse elegante din piele; în ultimele zile ale lui decembrie, 1913, Ezra Pound îi scrie lui Joyce o scrisoare în care-i cere cîteva poeme, pentru revista pe care o conducea, The Egoist; această corespondență a dus la scrierea ciclului ”Dubliners”, publicat în 1914, dar și primele capitole din ”A Portrait of the Artist as a Young Man”. Florian Illies sugerează că Joyce, ca mare autor, s-a născut atunci...Kafka va scrie undeva în ”Jurnal”: ”Am fost la cinema. Am plîns”.   

Toate aceste anecdote sunt adunate sub coperțile unui titlu mai mult decît ofertant: ”1913: Vara unui veac întreg”. Probabil că nimeni nu-și imagina că în anul viitor se va declanșa primul război mondial, care va răvăși întreaga lume europeană și mediteraneană, dar va conduce și spre prăbușirea imperiilor care pulsau și prosperau a acea dată: Țarist, Habsburgic, Otoman.

Anul 1913 era ultimul an de pace, de noutăți de tot felul, de originalități, frivolițăți și povești surprinzătoare. Acestora Florian Illies le dedică prințarul său volum, pe care-l percep ca pe un apendice ilustrat și mai accesibil al fantasticului volum al lui Jacques Le Rider, ”Modernitatea vieneză și crizele identității” (1990), tradus la noi în sumbrii ani post-revoluționari, la Iași, în 1995. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
11 mars 2014 2 11 /03 /mars /2014 13:58

În limba rusă cuvîntul lopuh (Лопух)= brusture, respectiv frunza de brusture. 

A exista în URSS un pictor faimos, care se numea Alexandr Lopuhov (1925-2009), care a oblojit bine şi a garnisit panteonul picturii sovietice cu opera sa, inclusiv cu această pictură care a fost, se pare, lucrarea lui de diplomă, în 1953, cînd a absolvit Institutul de artă din Kiev. A trăit şi în Ukraina post-comunistă, se pare fără gloria de altădată. Poate că se dăduse la fund, nu insista pentru mai mult decît avea deja.

Lopuhov, Petrograd 

Cel mai probabil un astfel de specimen de pictură, cu titlul - "Spre Petrograd", aflat în muzeul naţional de artă al Ukrainei, era destinat uitării. Şi e bine să fie aşa! Deloc unei posterităţi, pe care am resimţit-o recent, prin apariţia unei picturi, care-i semnăna aproape leit.

Este vorba de tranzacţionarea la casa de licitaţii ARTMARK a unei picturi semnate de un oarecare Constantin Georgescu (1926 - 2013), artist local, constănţean - aproape de acelaşi leat cu sovieto-ukraineanul Lopuhov, dar căruia i-a supravieţuit cu aproape un cincinal! -, lucrare cu denumirea "Lenin", în chip ciudat nedatată. Cei doi artiști au trăit o viață paralelă. Unul, cu oarece glorie, cu onoruri și funcții, inclusiv politice (ruso-ucraineanul), celălalt a dus o viață quasi-anonimă, provincială, îndeplinind comenzi mărunte, inclusiv de artă monumentală, prin stațiuni cu menire estivală (constănțeanul)...

142_30.jpg

Nu poate avea nimeni, cred, niciun dubiu asupra "sursei de inspiraţie" a picturii semnate de românul dobrogean! Ce mă miră pe mine foarte, este însă slaba cultură vizuală a celor care nici nu au simţit nevoia (fie şi minimă) să semnaleze această asemănare frapantă. Desigur, mi se va spune, nu e întocmai acelaşi lucru. Or, fireşte, Lopuhov nu e Georgescu, iar compoziţia pe care acesta din urmă a preluat-o, a modificat-o doar puţin. Preschimbînd personajul din planul trei, care la Lopuhov priveşte afară, învăluit de aburii trenului aflat în mare goană, C. Georgescu l-a întors pe acela cu faţa spre privitor, mai exact, l-a pus să privească spre ceafa conducătorului revoluţiei bolşevice. Am vaga intuiţie că acel personaj nu este nimeni altul decît Stalin, şi e preluat şi el de pe undeva, din panteonul pictural sovietic. În rest - înfricoşător de identice sunt cele două picturi. Pe cît de identice, pe atît de plate!

Pe cale de consecinţă, nu am niciun dubiu că piesa care a figurat în licitaţia dedicată "epocii de aur" (6 martie) - este completamente un plagiat, nici măcar bine realizat! Probabil că s-a făcut după o reproducere color. Admit că putea fi în joc intenţia unei replici, sau o reinterpretare, dar atunci oricine încearcă acest lucru, se opinteşte să fie cît mai curtenitor faţă de sursa originară, mai fidel faţă de original...şi în orice caz, consemnează acest lucru, căci nu e tocmai un detaliu de neglijat. Copia e altceva. Se face cu originalul în faţă, la o dimensiune uşor modificată faţă de cel dintîi, şi se notifică obligatoriu (pe faţă sau pe verso) cine este autorul după care cel care copiază a realizat copia.  

Tot în aceeaşi limbă rusă cuvîntul lopuh, în semn figurativ, înseamnă zevzec, naiv, prost, papă-lapte etc. Doar că nu Alexandr Lopuhov este cel la care mă gîndesc, cînd interpretez numele său de familie în chip de cadenţă figurativă, ci la C. Georgescu, cel care a crezut probabil că a dat lovitura pictîndu-l pe "marele" Lenin, atunci cînd l-a pictat...Poate l-a pictat la comanda vreunui potentat comunist local, sau a unui "fin" cunoscător în ale sovieticelor vizualităţi? Pe cine să fi păcălit omul cu pictura sa atunci, demult, ca şi acum, cînd această piesă are un nou proprietar? Oricum, istoria artei nici nu-l va consemna. Poate nici chiar la notele sale de subsol. 

 

P. S. Că tot am pomenit aici despre un artist ukrainean, şi despre Kiev, recomand acest text al Alinei Mungiu Pippidi. Dar şi acesta. Ambele ţin de actualitatea imediată. Nu putem fi în afara forfotei mediatice, a poluării masselor cu fel de fel de opinii, păreri, analize. Atunci cînd ai opinii, şi le proiectezi în public, trebuie să manifeşti şi îngăduinţa pentru a le asculta (măcar) şi pe ale altora...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article