Chiar nu-mi dau seama câtă lume a cetit acest comentariu al meu, vechi de mai bine de cinci ani, publicat tot pe acest blog. În finalul notiței despre Zahar Prilepin conchideam: «Deocamdată, editurile din România nu se înghesuie să-i editeze opera, dar Simona Kessler, agenta lui pentru România, este optimistă, şi crede că un astfel de autor va avea un destin şi aici.»

Ei bine, în acest moment în limba română există două romane ale sale traduse, «San''kea» și «Patologii», iar autorul a vizitat zilele trecute Bucureștiul, ocazie cu care și-a lansat aceste titluri, în cadrul Târgului Internațional de carte GAUDEAMUS, la care Rusia a fost invitat de onoare. Alături de scriitor a stat una din cele mai importante editoare ale Rusiei, Elena Șubina, cea care i-a publicat ultimul său roman, «Mănăstirea» («Обитель»), cartea care ieri a primit premiul cel mare al prestigioasei confruntări literare «MAREA CARTE» («Большая книга»). Voluminosul roman, de peste 740 de pagini, este dedicat unui episod tragic al istoriei Rusiei de după 1917. Acțiunea lui se petrece la marea lavră Solovki, dincolo de Cercul Polar, unde s-au pus bazele sistemului concentraționar sovietic, acelui sistem care va intra în istoria lumii sub umbrela acestor inițiale, cu majuscule - G.U.L.A.G., despre care există deja o bibliografie stufoasă, pasionantă, care a culminat cu monumentala monografie cu același nume, semnată de cercetătoarea Anne Applebaum (tradusă în românește la editura Humanitas, 2011).

Dar cartea lui Prilepin este despre un episod care premerge cronologic evoluția G.U.L.A.G.-ului, acel loc a intrat în conștiința istorică sub denumirea de SLON (Lagărul cu regim special de la Solovki), situat pe arhipelagul Solovki de la Marea Albă, unde până la 1920 se afla o mare mănăstire (existentă aici de pe la 1436, cînd sosește pe aceste meleaguri monahul Savatie și îl întîlnește pe cuviosul Gherman). Din 1923 s-a inițiat aici ceea ce va fi numit în literatura de specialitate: ”mama” și ”laboratorul” G.U.L.A.G.-ului, unde monahii și primii deținuți conviețuiau, își gestionau destinul, sufereau împreună, găteau și se gospodăreau împreună. Lagărul acesta s-a închis în decembrie 1933. Despre acest deceniu de suferință, experimentare, confuzie și pierdere a deminității umane a încercat să scrie și Prilepin în romanul său. Poate că i-a reușit. Referințele despre acest roman, în Rusia - și pozitive, și de-a dreptul usturătoare - se spune, depășesc ca volum însăși lucrarea la care acestea se referă. Nu voiesc să mă pronunț acum în niciun fel despre cartea lui Prilepin.

Doresc însă să aduc în discuție geneza temei acestui episod al istoriei umane din Rusia, pe care romanul «Mănăstirea» o va redeschide cu siguranță în conștiința rușilor. Problema e că atât cât am apucat să parcurg din cele scrise și afirmate public de autorul însuși, acesta nu face deloc referire la două cărți de memorii care au alungat ceața din fața adevărului, care au povestit lumii occidentale despre experimentele care se nășteau la începutului anilor ''30, în Patria Sovietelor, în tînărul stat socialist. Este vorba de volumul «Doăuzeci și șase de închisori și evadarea din Solovki» a lui Iuri Bezsonov, publicat la Paris în 1928, și cel al lui Sozerko Malsagov, «Insula infernului» (Island Hell: A Soviet Prison in the Far North), tradus la Londra, în 1926. Aceste scrieri au fost publicate la scurtă vreme după ce cei doi alb-gardiști,  Iuri Bezsonov și Sozerko Malsagov (fugind împreună cu alții câțiva, în total 5 persoane), au reușit să edaveze din prizonierat, și după 35 de zile de deambulare prin imensitățile pustii (au părăsit pușcăria în 18 mai 1925, și au hălăduit îndelung între Rusia și Finlanda, până când au ajuns în localitatea Kuusamo), au reușit să se simtă în siguranță, departe de Rusia socialistă. În 1926 Bezsonov se mută în Franța, iar Sozerko Malsagov - în Polonia. Scrierile lor despre această evadare din ”pușcăria popoarelor” au avut un destin ambiguu. Acestea nu au fost niciodată reeditate, și sunt cunoscute în edițiile princeps. De pildă, deja pomenita Anne Applebaum deși pomenește despre aceste cărți memorialistice, nu o citează pe cea a lui Bezsonov la indicele de la finalul masivului său volum. Apare însă titlul cărții lui  Sozerko Malsagov. La Paris, în plină epocă a avangardismelor, intelectualitatea a receptat cu destulă rezervă scrierea tânărului ofițer Iuri Bezsonov, singurul care l-a susținut public a fost scriitorul Rudyard Kipling, care a afirmat:  ”Nu se poate minți astfel, eu îl cred pe acest tânăr”. Romain Rolland, Anatol France, Lion Feuchtwanger ș.a. au considerat cartea aceasta de memorii - o colecție de cleveteli la adresa tânărului stat socialist. Nici URSS nu s-a lăsat mai prejos. L-a delegat pe obedientul și talentatul Maxim Gorki să meargă la Solovki, și să scrie «adevărul adevărat» despre ce se petrece acolo, în 1929. Astrele s-au așezat, în cele din urmă, în defavoarea disidenților regimului sovietic, cei doi au căzut în dizgrație...multă vreme numele lor au dispărut din conștiința publică, iar autorii s-au pomenit marginalizați și denigrați.

Chiar și Zahar Prilepin, astăzi, îi ignoră suveran! Poate că nu a fost intenția lui să le facă dreptate. Posibil. Și totuși, mi-este greu să cred că cercetând arhivele fostului NKVD, timp îndelungat, să nu fi găsit măcar referințe despre aceste evadări celebre...(Soljenițân, de pildă, amintește despre asta). În esență, mai cred că Prilepin a eludat cu bună știință acel episod, pentru că, ideologic, îi va fi contrazis întreaga sa intenție, bine camuflată, de a spune adevărul doar pe jumătate, adică așa cum îl înțelege el...Este cu atât mai jenantă această poziționare, cu cât scriitorul Prilepin are actualmente un succes fulminant în Rusia putiniană! El este cu totul vrăjit de propria faimă, dar și de ideea panslavismului. Kipling, cu siguranță, nu l-ar fi aplaudat și nici gratulat, cum a procedat cândva cu  Bezsonov.

în imagine: pagina de titlu a ediţiei princeps a cărţii lui Iuri Bezsonov (cu fotografiile autorului), apărută la Imprimerie de Navarre, Paris, 1928.

Acum un an semnalam marea captură de artă a secolului. Fiul unui mare comerciant de artă (Hildebrandt GURLITT), din era nazismului, Cornelius GURLITT era găsit cu nişte taxe neplătite, iar descinderea poliţiei în apartamentul acestuia din München a scos la lumină existenţa unei colecţii de artă cu numeroase piese fie uitate, fie a căror urmă a fost demult pierdută...

În primele zile ale lui mai 2014 Gurlitt a murit, iar întreaga lui colecţie a intrat în proprietatea statului german. NYTimes i-a dedicat un lung necrolog. Gurlitt avea 81 de ani. 

Astăzi aflăm că un muzeu din Elveţia,  Kunstmuseum din Berna, a fost desemnat de a fi moştenitorul acestei comori de artă modernistă, zăvorâte decenii în şir într-o locuinţă privată din Germania. Această instituţie de aici încolo de va ocupa de gestionarea colecţiei, de cercetarea şi punerea ei în circuitul public. Elveţia, ca ţară neutră, va da un exemplu, se crede, întregii lumi vechi, cum se gestionează un patrimoniu problematic, fără party-pris-uri şi interese politicianiste.

Personal pe mine această ştire m-a descumpănit, şi m-a mirat peste măsură. Cu toate acestea, cazul este unic în felul său, şi trebuia, probabil, expatriat din spaţiul german, dată fiind antecedenţa istorică a Germaniei în "chestiunea evreiască", iar arta acelei perioade reprezintă o problematică mult prea delicată, şi acesteia nu i se va găsi, cred, o soluţionare viabilă niciodată...

Max Libermann, Plajă. [Piesa din colecţia Gurlitt].

Sursa imaginii - bbc. 

Chiar dacă hrişca (Fagopyrum) a fost prezentă pe mesele românilor în interbelic, această cereală a dispărut din orizontul gastronomic al românilor pentru multe decenii după aceea. Este un produs străvechi şi provine, se spune, de prin Himalaya. Aşa sau altfel, apariţia acestuia se leagă de migraţiile asiaticilor, şi a devenit într-un anume timp, mai ales la slavi, un produs alimentar de bază. Epoca sovietică a consacrat hrişca drept o materie primă de bază pentru orice masă zilnică. Omniprezenţa hrişcăi în imensa Rusie este valabilă şi astăzi. Se cunoaşte la ei de prin secolul al VII, înainte să devină creştini, şi i-au zis aşa, Гречи́ха,  prin asocierea acesteia cu grecii, care au adus-o din Bizanţ.

Cine dintre europeni ar fi remarcat o astfel de informaţie, şi anume că în Rusia s-a scumpit acest produs cu 27, 5 % în primele zile ale lunii noiembrie? Unele hipermarketuri au redus vânzarea la cinci pachete (adică 5 km.) per persoană...pentru a stopa specula.

Ei bine,  asta a creat isterie în mediul cumpărătorilor. Lumea cumpără la greu hrişcă, de parcă inexistanţa acestui produs în casele lor ar putea avea consecinţe majore, dramatice. La noi astfel de pericole nu există, pentru că redescoperirea acestei cereale este recentă, foarte recentă!

Mi-amintesc că la începutul anilor '90 când student fiind, găteam hrişcă la cămin, colegii mei din jur nu înţelegeau de ce fiertura pe care o preparam, deşi arată ca un arpacaş - miroase total diferit. Regatul redescoperea o mâncare demult uitată, un gust inconfundabil. Desigur, medicina şi practicile naturiste, care au luat un avânt nemaiîntâlnit în România acordă hrişcăi un loc aparte. Se vinde cam peste tot, doar că cererea rămâne în continuare scăzută! Poate să începem să exportăm în Rusia hrişcă? Deşi statisticile arată că această ţară produce o cantitate de peste 800.000 de tone de hrişcă, ceva mai mult peste necesarul acestei ţări... 

Sloganul de pe pachetul de hrişcă glăsuieşte astfel: "Plăteşti mai puţin, trăieşti mai bine". Ce bine-ar ca fi aici încolo, să mâncăm hrişcă, şi viaţa noastră să fie mai bună! 

Întîlnim la proorocul Habacuc (Habakkuk), care a glăsuit la Ierusalim cu vreo șase secole înaintea întrupării Mîntuitorului, această frază, care se referă la cîștigurile nemeritate: Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde (Hab, 2, 11). 

Acestei strigări îi regăsim ecoul în cuvintele Domnului, care spune, cînd este îndemnat de farisei să-și certe ucenicii, pentru că-l preamăreau: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca, 19, 40).

LEONID TIŞKOV este un artist vizual, fotograf, scriitor şi creator de fiinţe uneori absurde, alteori - fantasmagorice, suprarealiste etc. Este de pregătire medic, dar practică pe larg medicina imaginaţiei. Terapia prin imaginaţie, fantezie, umor şi iubire neîncrîncenată pentru oameni, fiinţe, natură, animale şi poveşti. 

Povestea lui cu luna este cel mai nou proiect mitologic. A început să expună ca artist din 1989. Probabil, că e vorba de acel an fatidic şi metamorfotic pentru întreaga Europă de est, şi mai ales pentru sistemul sovietic, cînd iluziile s-au spulberat, speranţele au căpătat alte dimensiuni sau s-au anihiliat cu totul, iar anumiţi oameni au evadat într-o lume a poveştilor, a artei, bizareriei şi fanteziei. Tişkov era printre ei. De atunci a editat numeroase cărţi, de unii considerate pentru copii, de alţii - pentru cei maturi.  Ca urmare a unei serii lungi de expoziţii şi experienţe trăite în călătorii a scris cartea: Cum e să devii un artist genial, fără să ai nicio picătură de talent (2007). Cartea a fost reeditată în 2013, şi se bucură de o popularitate care nu mai ştie de graniţe şi frontiere! Ca dovadă, Tişkov va fi şi la Bucureşti în seara zilei de 19 noiembrie, unde va vorbi despre alchimia creatoare doar de el ştiută, aceea de a inventa personaje, situaţii, atmosfere, lumi suprarealiste...Îl putem întîlni în senecanticafe.

Se ştie, ca o armată să fie puternică e nevoie mereu de cel puţin doi ostaşi pe cîmpul de luptă. De aceea, omul înarmat cu imaginaţie, Tişkov, a avut nevoie de soţia sa, Marina Moskvina, care este scriitor şi scenarist, iar după scrierile ei s-au turnat cîteva zeci de desene animate. Multe dintre cărţile autoarei au fost ilustrate de Tişkov, astfel că avem de-a face cu o familie de creatori, de oameni care fac această lume să fie mai veselă, mai bună, mai creativă, mai puţin crispată, mai zurlie... Dacă e sau nu aşa, ne vom convinge admirînd "Călătoria unei luni private în jurul lumii", expusă la senecanticafe în această lună! Ca o curiozitate, atelierul său din Moscova se află la etajul 24, iar vecina lui a fost artista-primitivistă Elena Volkova (1915-2013), una dintre febleţele lui, şi una din cele mai impresionante artiste de artă naivă a secolului. A nu se rata întîlnirea cu lumea ilustratorului şi a imaginaţiei, întruchipate de acest minunat artist, Leonid Tişkov!

Poate că va veni vremea, şi românii vor avea pe masă şi cartea Cum e să devii un artist genial, fără să ai nicio picătură de talent, tradusă în româneşte. Va fi, neîndoilenic, un bun ghid prin meandrele lumii contemporane, tot mai marcate de uniformizare, platitudine, contrafaceri, substituienţi, înlocuitori, fotoşopuiri, cо́pii, sosii şi lipsă de spirit fabulatoriu.

N.B. Cîteva imagini ale Elenei Volkova se pot vedea aici.