Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 avril 2014 1 07 /04 /avril /2014 18:37

Porumboiu--al-doilea-joc.jpg

În plin miez de decembrie mă uitam la televizor la meciul Galatasaray-Juventus Torino , în care din cauza ninsorii puternice arbitrii au fost nevoiţi să oprească şi amîne partida!

În 1988, şi tot în decembrie, la Bucureşti, ningea poate la fel de puternic, în timpul meciului Dinamo-Steaua, cele două echipe-favorit în campionatul naţional al României. Şi meciul nu a fost oprit, nici amînat. S-a jucat 90 de minute printr-o pierdea zdravănă de nea, joc care a făcut posibil - peste un sfert de veac - apariţia filmului "Al doilea joc", semnat de Corneliu Porumboiu. Meciul a fost arbitrat de tatăl lui Porumboiu, Adrian. Ei bine, filmul meciului este deja istorie, un document vizual. Corneliu Porumboiu a lucrat cu un ready-made, gestul de resemantizare a acestuia e ceea ce-l face film, scoţîndu-l din zona gri, de strictă arhivistică vizuală. El i-a păstrat toate titrele şi scorurile altor meciuri, care au fost inserate în timpul transmisiunii directe de la acea vreme, cu aerul său vag colorizat...Discuţia pe fundalul acestei "filmări antedeluviene", foarte relaxante şi aproape absente la început, a prins "carne" şi sens ulterior, astfel că şi publicul din  sală (erau vreo 40 de persoane la sala de cinema a MŢR!) s-a însufleţit şi el, treptat, astfel că în a doua jumătate a filmului se discuta aproape cu voce despre cît de tineri erau, atunci: Hagi, Dan Petrescu, Cămătaru, Lupu etc. În fond, pentru toată lumea era limpede că asista la un meci dintre securitatea statului şi armată! Sunt multe lucruri de comentat şi de observat în acest document filmic; de plidă cît de îndîrjit şi cît de susţinut se juca fortbal la acea vreme, cum se filma jocul în echipă, la cum nu se deosebeau vedetele de ceilalţi jucători (Steaua e, totuşi, deţinătoarea destul de proaspătă a titlului la Champions League!), la cum se evita arătarea de aproape a scenelor de ciocnire sau altercaţii între jucătorii din echipele adversare (azi, dimpotrivă, spectatorul vede la milimetru grimasele, fizionomiile, încîncenarea de pe ele etc.), în acest din urmă caz camera "fugea" imediat pe imaginea arhiplină a stadionului, levitînd peste umbrele şi printre zăpada continuă. Porumboiu, juniorul, vedea în această zăpadă necontenită multă poezie, iar tatăl său susţinea că un astfel de material nu mai interesează pe nimeni, că este perisabil,  că este din epoca de piatră, şi că soarta lui este ca şi cea a filmului, a artei, adică sortit uitării, trecerii definitve în planul invizibilului.

Minunat este că întregul material îl vezi de la cap la coadă, 90 de minute, cît durează un meci de fotbal, asişti, chiar dacă prin intemediul unei imagini excecrabile, dar color totuşi, la un decupaj temporal precis, rememorat şi comentat de cineva care era atunci pe teren, şi care meci l-ar determina, azi, să aibă niţel o altă perspectivă decît atunci, cu un sfert de veac în urmă. Mi-a plăcut să văd printre cei cărora Corneliu Porumboiu le aduce mulţumiri numele lui Andrei Ujică, cel care a realizat "eseul filmic" despre fostul dictator al românilor, filmul care a suscitat atîtea discuţii destul de contradictorii în România - "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu"(2010). Probabil, că acel film l-a făcut pe Porumboiu să înţeleagă o dată în plus cum lucrează filonul ideologic al filmului în general, şi potenţialul circumscris al imaginii în perspectiva manipulării şi, deopotrivă, de a perverti sensurile, dar şi de a construi sensuri ascunse, dincolo de percepţia vizuală simultană privirii, în particular. Or, un film ca "Al doilea joc" ne ajută să asistăm la regimul complex al imaginii, şi la funcţia acesteia în menţinerea sub control, prin intermediul instrumentului media, a spectatorului. Căci, devine clar că cel din faţa televizorului vede mereu altceva decît cel care e postat în tribune, cu terenul de joc în faţă, cu jucătorii implicaţi în meci! E de văzut cum a evoluat acest tip de control. Cum se filma în chindia comunismului, şi cum se televizează meciurile de fotbal astăzi, cînd mizele şi scopurile "partidului iubit" au fost substituite complet prin strategii economice, publicitare, şi livrate unor logici de rating, marketing şi prestigiu public. 

Corneliu Porumboiu a mai făcut, după cum ne-a obişnuit deja, un film despre timp, despre "materialitatea" acestuia, despre cum acesta lucrează pentru triumful şi uzura omului! Dar îmi place în chip deosebit acest film, pentru că şi autorul însuşi îl vede în perspectiva unei serialităţi gen Andy Warhol...adică admite posibilitatea de a continua seria prin dialoguri despre acelaşi meci, cu alţi membri ai familiei. Dar atunci, cred, percepţia lui va fi simţitor alta, ca şi regimul lecturii?

 

imagine: secvenţă din materialul televizat al meciului Dinamo-Steaua, decembrie, 1988, devenit "Al doilea joc".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
4 avril 2014 5 04 /04 /avril /2014 13:44

Am ales pentru astăzi fragmentul 86, după traducerea din germană făcută de Arthur Schopenhauer. În româneşte cartea Oracolul manual al înţelepciunii în viaţă a apărut în 1944, iar eu am în faţă ediţia a III-a, apărută la editura Vestala, în 2007, pag. 45.

Gracian--Oracolul--frag.-86.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
3 avril 2014 4 03 /04 /avril /2014 14:56

001.jpg1.

Numele Cocăi MEŢIANU  (Elena-Venera-Ecaterina Mețianu) este quasinecunoscut celor de azi, deşi destinul ei interbelic o proiecta printre cele mai promiţătoare voci ale artei picturale româneşti. Absolventă în 1940 a Academiei de artă din Bucureşti, aceasta nimerise în graţiile şi simpatiile celor trei corifei ai picturii de la noi: Camil Ressu, Theodor Pallady şi Lucian Georgescu. Istoria artei consemnează un episod în care pictorii Pallady şi Lucian Georgescu discutau aprins pe marginea unui desen a tinerei Coca Meţianu, la Salonul Oficial, din 1939. 

Epoca socialismului nu i-a pus deloc în valoare opera, şi doar în 2002 i s-a organizat o importantă expoziţie retrospectivă, la Palatul Parlamentului, deşi ar fi fost firesc să-şi asume această misiune Muzeul Naţional de artă al României. Artista avea 92 de ani, şi ar fi meritat cu prisosinţă această onoare! Doar că noi suntem o naţiune care nu ne prea apreciem valorile, este un dat. Coca Meţianu nu a putut beneficia de un alt tratament decît acesta: trecută cu vederea...

Pînă la o nouă generaţie de istorici de artă, care să o recupereze, pictura ei post-impresionistă, puternică, năvalnică, şi romantică în aceeaşi vreme, cu peisaje, portrete, nuduri şi căreia îi plăcea să spună modelelor sale, "te trag în pensulă..."! Ce formulă minunată, sensul căreia, scapă celor de azi. Pictura de plăcere e un detritus al acelei "belle epoque", care nu se poate repeta.

La moartea ei, în primele zile ale lui ianuarie, 2014, nicio publicaţie nu i-a consemnat dispariţia, dar documentarul filmat (material brut), dedicat acesteia poate recupera multe lacune ale biografiei artistei. De aici aflăm saga întregii sale familii, care ne arată cît de frumoasă era burghezia românească între cele două războaie...

"Am pictat cu pasiune toată viaţa mea, şi nu m-am gîndit niciodată dacă tablourile mele se vor vinde, sau nu. Mi-am dăruit sufletul şi toată viaţa mea artei, pe care am slujit-o cu credinţă şi cu dragoste. Dacă vreodată şi vreodată, cînd nu voi mai fi, cineva va auzi de mine, mă bucur de pe acum. În orice caz, sfătuiesc tot tineretul, care iubeşte arta, să lucreze cu pasiune şi cu dragoste, şi să nu aştepte răsplata, că răsplata vine, poate că uneori mai tîrziu. Sau prea tîrziu!" (Coca Meţianu, în ultimul său interviu).

Coca Metianu2

Imagini:

1.C. Meţianu, Peisaj în Bucureşti, 51/61 cm. (colecţia Muzeului Municipiului Bucureşti-Pinacotecă), lucrare reprodusă în albumul: Ioana Cristea, Aura Popescu, Doamnele artelor frumoase româneşti afirmate interbelic, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2004, p.88. 

2. Coca Meţianu în atelierul său.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 avril 2014 2 01 /04 /avril /2014 14:09

Am aşteptat demult acest Film. 

Cel puţin din două motive majore. Cartea Facerii şi misiunea supremă a lui Noe - ecranizată, ce provocare! Asta pe de o parte. Pe de alta, e în joc regizorul: Darren Aronofsky, născut în februarie 1969. Unul dintre acei creatori, care pe mine mă însufleşte, şi mă face părtaş la problematici, care şi pe mine mă preocupă, mă frămîntă, facem parte din aceeaşi generaţie!

În gîndurile mele după ce am văzut marea creaţie a lui Aronofsky, Noah (2014), mi-au stăruit aceste strofe din proorociile lui Isaia, 35, 7-8 :

"Ţarina uscată se va face bălţi,

pămîntul însetat va fi izvor de apă;

acolo va fi veselia păsărilor,

locaş de turme, trestie şi bălţi.

Acolo va fi cale curată

şi Cale sfântă se va chema;

şi nimeni necurat pe-acolo nu va trece,

nici cale necurată acolo nu va fi" (versiunea lui Bartolomeu Anania, ed. Anastasia, 1999, p. 130-131). 

Desigur, Noe nu i-a avut pe prooroci. Pentru că a fost înaintea lor. Ci doar pe Dumnezeu, care l-a ales pe el să poarte mai departe neamul omenesc, precum şi vietăţile toate, din cîte erau pe pămînt lăsate de la Facere. Lumea creată de Dumnezeu s-a împărţit în două, de pînă la Potop, şi cea de după, între acestea două fiind pus bătrînul Noe, despre care ştim  că a călcat pe acest pămînt 950 de ani. 

Propunerea filmică a lui Aronofsky debutează cu scena dialogului dintre Lameh şi fiul său, Noe (Russel Crowe), despre care se spune, în Facere, că avea 182 de ani, cînd l-a adus pe lume pe Noe. În film, Lameh este ucis mişeleşte, iar Noe reuşeşte să fugă. În Facere Lameh a mai trăit 595 de ani, după aducerea pe lume a lui Noe. Aronofsky ne semnalează din start, că opera lui nu este o apologie, ci mai degrabă formulează o aporie. Căci toate datele de ordinul cifrelor din Facere aproape că nu se regăsesc în film. Aici, timpul parcă stă pe loc. E, parcă, o actualitate în mişcare, dar foarte lentă. Aici nu există viitor, ci doar un recurs permanent la trecut, la momentul Creării vieţii pe pămînt. Cele şase zile ale Creaţiei sunt povestire de Noe în jurul mesei familiale, deja cînd Arca era în luptă cu apele, în plutire liberă. Noe povesteşte ca şi cum ar fi asistat aievea la acele zile. Spectatorul e şi el prezent la acele flash-uri doar vizuale, exact cum Noe, prin strămoşii săi, e prezent în act la toată frămîntarea pămîntului, şi la tot ce este pe el, pînă la naşterea sa. În fapt, treptat îţi dai seama, că prezenţa vie a lui Matusalem (jucat discret de sir Antony Hopkins) în film te duce cu gîndul la apocriful Vechiului Testament, la Cartea lui Enoh, de unde reiese că acesta a fost al 7-lea patriarh, deci, al şaptelea după Adam, şi Matusalem era unul dintre fii săi, tatăl lui Lameh, şi deci, bunicul lui Noe. Exact asta e şi în filmul lui Aronofsky. Matusalem, deşi discret, îi dă lui Noe o sămînţă din Grădina Raiului, iar din aceasta s-a ridicat ca un Făt-Frumos o minune de pădure, din care Noe a putut să ridice, după prescripţiile exacte ale lui Dumnezeu, Arca din lemn, cu dimensiunile de 300 de coţi lungime, cu o lăţime de 50, şi cu înălţimea de 30 de coţi. Din reprezentările ştiute din istoria artei, din pictură mai ales, Arca ni se înfăţişa în fel şi chip, era ba plută, ba corabie, ba o construcţie hibridă etc.

Noahs_Ark--EDWARD-HICKS.jpg

La Aronofsky Arca este un paraleliliped cu o rampă în zona intrării, cu respectarea celor trei nivele, dictate de acelaşi Adonai, în limbajul evreilor. În film, animalele, păsările şi toate dobitoacele care populau pămîntul sunt adormite de familia lui Noe, după o reţetă propusă de nevasta lui Noe, prin metoda cadelniţării fumului acelui amestec de plante. Curios lucru, îngerii căzuţi (denumiţi în film "Watchers") sunt nişte fiinţe neîndemînatice, stafii pietrificate, cu o carapace magmatică, spongioasă şi destul de neplăcută vederii. Aceştia seamănă mai degrabă cu nişte fiinţe demonice, decît cu îngerii. Unul dintre aceştia se numeşte Semyaza (care vorbeşte prin vocea lui Nick Nolte), care spune că a asistat la alungarea lui Adam şi a Evei din Rai, şi a văzut cît de greu le-a fost acestora, să-şi cîştige pîinea cea de toate zilele, muncind pămîntul şi aşteptînd ca roada să se facă. Semyaza i-a convins pe ceilalţi îngeri căzuţi să-l ajute pe Noe la construirea Arcului, iar cînd a sosit Potopul, alesul Domnului avea 600 de ani. Unul dintre fiii lui Noe, Ham se răzvrăteşte împotriva tatălui, mai ales cînd vede că tot ce s-a adus pe Arc - este de parte bărbătească, şi femeiască, pe cînd el nu avea pereche. Misiunea lui Noe - în versiunea lui Aronofsky - este să fie ei, adică familia lui, ultimii oameni! După cum urmează: fratele mai mare îşi îngroapă părinţii, apoi cel din urmă fiu, Iafet, rămîne cel din urmă pe întreg pămîntul, cînd apele se vor fi retras, şi picioarele lor vor simţi ţarina uscată de soare...Doar că Ham nu se împacă deloc cu faptul că inima lui tîngeşte după o femeie, iar tatăl lui îi refuză dreptul acesta rezervat oricărui bărbat! Fratele lui mai mare, Şem o are pe Ila, care este însă stearpă, şi Noe se împacă la gîndul acesta, căci cei doi nu vor avea urmaşi. Ila este o fetiţă pe care familia lui Noe o găseşte rănită, bolnavă şi singură în urma unui autodafe al oamenilor, în lupta acestora pentru carne. O adoptă, şi cei trei fii ai lui Noe o consideră ca o soră a lor, iar Şem o doreşte de femeie. Soţia lui Noe, în film cu numele de Naameh (Jennifer Connelly), îl imploră pe Matusalem, şi acesta o înzdrăveneşte pe Ila, astfel că aceasta rămîne gravidă, şi i-aduce lui Noe două nepoate. Furios, Noe intenţionează să le omoare pe acele două prunce, căci misiunea lui este mai presus de milă, familie, de dreptatea oamenilor etc. Totuşi, le cruţă. Morala aici strecurată de Aronofsky este fină, dar nu mai puţin discutabilă: bunătatea omului este mai presus de porunca lui Dumnezeu, sau Acesta i-a lăsat libertatea lui Noe de a continua spiţa omenească? Totuşi, textul ne spune că pe Arcă vor urca Noe cu fiii săi, şi cu nevestele acestora. De unde, atunci, vine convingerea fermă a lui Noe de a fi el acela, care să pună capăt şirului mesianic: "să vă înmulţiţi, să vă răspîndiţi pe întreg pămîntul"? La final vedem curcubeul, care este imaginea Legămîntului lui Dumnezeu cu oamenii, cu toată suflarea cea simţitoare, că nu va mai fi potop, care să le nimicească pe acestea toate. „Pun curcubeul Meu în nori [și nu numai], ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Fac. 9, 13). 

Filmul lui Aronofsky este, poate, una dintre cele mai copleşitoare producţii cinematografice a tuturor timpurilor. Probabil, tot ce a făcut și va mai realiza acest om nu se va ridica la nivelul acestei opere, şi nu e vorba aici de panoplia de efecte speciale, simboluri, interpretări, rătălmăciri sau exegeze dintre cele mai diferite, ci mai presus de orice e în joc un mare proiect intelectual, moral şi etic asumat cu vîrf de măsură, filtrat de o conştiinţă majoră a vremurilor noastre.

 

Imagine: Edward Hicks, Arca lui Noe (în jur de 1800).         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
28 mars 2014 5 28 /03 /mars /2014 12:17

coperta-Nadeja-Stirbey.png

Prinţesa Nadeja Ştirbey este un nume absolut necunoscut mie, dar asta nu mă împiedică deloc, fie şi pornind de la această elegantă şi atrăgătoare copertă, să pornesc în căutarea unor date despre această personalitate din stirpea veche a Ştirbeilor. Ieri am aflat că acest volum, Jurnal de prinţesă, a fost lansat zilele trecute la Ordinul Arhitecţilor din România, şi că editorul acestui volum este istoricul de artă Oana Marinache (preşedintă a Asociaţiei Istoria Artei), care a şi vorbit recent în presă, succint şi percutant, despre acest inedit material memorialistic. Cel mai interesant lucru, legat de această publicaţie este formatul, care este un caiet întins pe orizontală, mai degrabă un bloc de desen, format reluat aproape întocmai de către editori (inclusiv elementul decorativ-geometric). Textul a fost scris în franceză, şi e tradus de aceeaşi Oana Marinache, iar traducerea a fost revizuită de Elena Cicoiu.

Convingerea mea e că şi textul merită toată atenţia, mai ales că va veni, cred, în completarea volumului Arabellei Yarka, De la o zi la alta (1913-1918), apărut la editura Compania, în 2010. Deceniul doi al secolului XX este relativ bine documentat prin materialele memorialistice ale oamenilor de stat şi ale istoricilor de profesiei, în timp ce contribuţiile acestea, mai modeste, emise dinspre lumea monden-feminină, vor întregi în chip armionios peisajul percepţiei noastre despre cum clocotea lumea românească în preajma Revoluţiei bolşevice, şi mai ales în anticamera reunificării Basarabiei cu Regatul României...În cazul consemnărilor prinţesei Nadeja Ştirbey avem un reper termporar foarte precis: 14 august 1916 - 12 februarie 1919. E de văzut cîte s-au întămplat în istorie în acel răstimp! Poate revin după lectura cărţii.

Internetul m-a ajutat să găsesc această pagină plină de simţire, din acest Jurnal

"În ciuda oamenilor care gem și plâng în jurul meu din cauza grozăviilor care se vor întâmpla, mă simt plină de speranță, niciodată nu m-am simțit mai mândră de a fi româncă, niciodată nu mi-am iubit mai mult țara și am încredere în viitor. - Inima mea cântă, am aripi, mi se pare că ne îndreptăm către vremuri mai bune, poate că voi avea parte de deziluzii profunde, dar până atunci am încredere în instinctul meu care nu m-a înșelat niciodată".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
27 mars 2014 4 27 /03 /mars /2014 05:09

Intuiesc că puțintică lume în România a fost atentă la știrea discretă, precum că statul vecin, Ungaria, a răscumpărat o parte (7) din cele 14 piese de argint, care constiuie tezaurul cunoscut în istoriografia contemporană drept - Comoara lui Zeus (Sevso Treasures), care se presupune a fi fost descoperită întîmplător, pe la mijlocul anilor 1970, undeva pe malul lacului Balaton, de către un ostaș în termen, pe numele său, József Sümegh! Acesta ar fi fost găsit mort, într-o pivniță, în 1980. Iar comoara, fiind scoasă, desigur ilegal, din Ungaria, a luat calea pribegiei...nimerind în diverse colecții private.

Povestea reapariției acestei comori este pasionantă, pe unii i-a și inspirat să scrie diverse ficțiuni, cum e, bunăoară, romanul cu același nume a lui Bencs János (2004). A dat dureri de cap și  Scotland Yard-ului. Dar și diverselor case de licitații din lumea întreagă. Dar pe mine personal mă interesează cu totul altceva, ceva care este (sau poate deveni) fermentul unei meditații asupra felului în care ungurii își gestionează problema patrimoniului cultural. Este de menționat însă că acest lot de bunuri este disputat, simultan, și de către Croația și Liban, ca provincii ale fostului Imperiu Roman. 

2743930.jpg

Lucrul cel mai suprinzător este că guvernul Ungariei a găsit din rezervele statului suma de 15 mln. de euro, pentru a plăti o parte din tezaurul care i-a aparținut. Iar în grădina noastră mioritică, unde tezaurul cultural crește, pasămite (avem circa 42.000 de piese clasate în FOND și TEZAUR, o cantitate absolut halucinantă!), după fiecare retrocedare către proprietarii de drept, cărora li s-au luat cu japca bunurile, în era dejist-ceaușistă, astăzi nu se găsesc mijloace bugetare pentru a le achiziționa, pe bune de data asta, piese de prim rang, cum ar fi: Cumințenia pămîntului (Brâncuși), Le Charpentier (Camille Pissarro), și alte zeci și sute de piese (ieșite din circuitul public), care erau ”prețioase” doar cînd MNAR le deținea gratis; iar cînd se pune problema cumpărării lor, cu dreptul de preempțiune pe care-l reclamă statul, cf. Legii nr. 182/2000, în fapt, niciodată NU se alocă fonduri pentru așa ceva! Totuși, statul român are structuri peste structuri birocratice, menite să ”protejeze patrimoniul național”, dar cînd e vorba de achiziții - tăcerea glacială de la cimitirul Bellu se așterne temeinic peste țara aceasta ”plină de humor”...

Guvernul Ungariei va expune achiziția culturală făcută recent în sediul Parlamentului de la Budapesta, unde va putea fi văzută gratis pînă în 2018, cînd viitorul cartier muzeal care o va prelua, se preconizează atunci a se deschide! O țară mică - cu ambiții mari.

România însă este mare-mare, și are doar orgolii și pretenții nelimitate, pe cînd ambițiile pe terenul promovării patrimoniului cultural sunt ca și fumul de țigară...Inconsistente, ireale și aproape nule.    

sursa imaginii,  aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
26 mars 2014 3 26 /03 /mars /2014 11:45

afis.jpg

Galeria SIMEZA, București / 27 martie - 9 aprilie a.c.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
25 mars 2014 2 25 /03 /mars /2014 08:05

”Cuvîntul, Cel ce este împreună veșnic cu Tatăl cel fără de început, nedespărțindu-Se cu Cel de sus, acum a venit la cei de jos, pentru preamarea Sa milostvire, făcîndu-I-se milă de alunecarea noastră și luînd sărăcia lui Adam, S-a închipuit pe cel străin.

Tot pămîntul să se închine Ție și să cînte Ție”!  (Acatistul Bunei Vestiri).

circa-1560--Rusia.jpeg

Icoană rusească, circa 1558 (Catedrala din Solvîcegodsk, regiunea Arhangelsk).

O imagine rară, în care Sfînta Treime este suprapusă în același plan cu Buna Vestire. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
20 mars 2014 4 20 /03 /mars /2014 06:28

TREBUIE să recunosc, că atunci cînd citeam acest articol, și admiram conceptul și ideea de monument propus pentru concursul ”Monumentul Limbii Române” la Chișinău, nu m-am gîndit la locul în care acesta se dorește a fi amplasat. 

Apoi, am aflat!

ESTE vorba despre scuarul-piațetă din fața sediului Academiei de Științe a Republicii Moldova. Adică chiar pe artera principală a capitalei RM - bulevardul Ștefan cel Mare și Sfînt, la căpătîiul acestuia. În acel spațiu însă deja se află un monument. Este Monumentul eliberării Moldovei de ocupația germano-fascistă (așa stă scris pe soclul înnoit după anii 1990). Autorul monumentului - Lazăr Dubinovschi (1910-1982), poate cel mai important sculptor din spațiul moldovenesc din secolul XX! Spun ”moldovenesc”, pentru a delimita spațiul aflat între Siret și Nistru. Asta pentru că doresc să fiu nițel eufemistic. De fapt, eu cred cu tărie că în materie de artă monumentală Lazăr Dubinovshi este de departe specialistul nr. 1. Ei bine, tocmai opera lui a avut cel mai mult de suferit, îndeosebi după moartea artistului. Seria monumentelor sale de for public dispărute (mă refer doar la cele care se aflau în Chișinău), este una care să ne facă să roșim:

- Compoziția sculpturală ”Întîmpinarea zorilor/ În zori”(1960); se afla în parcul catedralei; a dispărut în perioada reamenajării și configurării parcului, la începutul anilor 90;

- Altorelieful ”Iscusința Moldovei” (finele anilor '50), fost pe frontonul Teatrului Național; distrus la finele anilor '80;

- Portretul funerar al Lilei Dubinovschi (1972), lucrat în bronz; se afla în cimitirul Central de pe strada Armenească. Furat de pe soclu după 1990;

- Bustul din marmoră roșie al scriitorului Maxim Gorky (1975-1976); a fost înălțat în preajma Sălii cu orgă; s-a demontat pentru a se face loc unui straniu monument al lui Eminescu, după 1996;

- Grupul sculptural Marx și Engels (1976), care era amplasat în fața fostului sediu al C.C.al PCUS; vandalizat și demontat în 1991;

- în 2010 s-a făcut mare vîlvă în spațiul public, pentru a se demonta monumentul Eroilor-comsomoliști (1959); atunci m-am implicat serios în campania publică de a menține opera sculpturală a lui Dubinovshi pe amplasamentul inițial, adresînd în acest sens și o ”Scrisoare deschisă” primarului general al Chișinăului. Ulterior, am avut o conversație cu domnul Dorin Chirtoacă. 

Acum, se zvonește că pentru instalarea Monumentului Limbii Române se dorește demontarea Monumentului Eliberării...astfel că au apărut gărzi patriotice, pentru a-l proteja de acest act.

DSC06103.JPG1.

Mă bucur nespus că din cele 21 de propuneri pentru acest monument, s-a ales proiectul cel mai bun, anume cel semnat de artistul american de origine română Vlad Basarab, și căruia îi era consacrat articolul pomenit în debutul acestor notițe. Vlad Basarab este secondat în acest proiect de Andrei Ciubotaru. Dar, oricît de mult mi-ar putea plăcea propunerea plastică a lui Vlad Basarab, precum și alegerea adecvată, făcută de academicienii moldoveni, nu voi fi însă niciodată de acord cu demontarea operei lui Lazăr Dubinovschi. O potențialitate nu poate prevala nicicînd, dar nici covîrși prin importanță existența unei opere finite și deja consacrate public, începînd cu anul 1969, și mai ales că aparține unui artist de prim rang pentru acest spațiu cultural. Istoria însăși a avatarurilor acestui monument este un material prețios pentru scrierea unui roman, iar demontarea sau translatarea lui ne-ar reconfirma prezența, ca neam, în registrul nedemn al outsiderilor istoriei și a lumii civilizate.

LeoKoolhoven.jpg2.

Integrarea în spațiul public a acestui grup statuar ține de metabolismul orașului, este un patrimoniu cultural cîștigat în timp de către toți locuitorii metropolei, și nu ține - cred cu tărie acest lucru! - de bunul plac sau buna-dispoziție a unui pîlc de academicieni, să dispună de soarta lui. Vechiul monument trebuie să-și păstreze locul în care se află acum.

Acesta se află în Registrul monumentelor istorice, protejate de stat încă din anul 1993.

 

Foto: 1.Vladimir Bulat, 2006.

       2. Leo Koolhoven, 2007.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
19 mars 2014 3 19 /03 /mars /2014 15:15

În anul 2006 în Transnistria a avut loc un aşa-zis referendum, în care populaţia era întrebată dacă e de acord să alipească spaţiul de dincolo de Nistru la Federaţia Rusă. Rezultatul a fost cutremurător: 97,2 % dintre cei care s-au pronunţat, au optat favorabil pentru alipirea la "mama Rusie". Asta în condiţiile în care populaţia românească din teritoriu nu este o minoritate neglijabilă, dimpotrivă! Dar tocmai aceasta nu a participat la scrutin. 

Actualul preşedinte al "Consiliului Suprem al Transnistriei", dl. Mihail Burla, a adresat Dumei din Rusia un Apel prin care se solicită acestui for suprem să analizeze posibilitatea de a include Transnistria în teritoriile Federaţiei Ruse, amintind că procentul celor care au votat în Transnistria, acum 8 ani, este chiar mai mare decît acel rezultat în urma Refendumului de duminică din Crimeea şi regiunea Simferipol, care a fost de 96, 77%. Concluzia este clară! Transnistria ar fi fost deja în Federaţia Rusă, dacă:

- ar fi fost recunoscută de vreun stat al acestei lumi;

- nu ar fi fost izolată de Rusia prin imensul brîu teritorial, care-l constituie Ukraina (acum în mocnită disoluţie!);

- Rusia ar fi fost mai interesată de acel teritoriu-fantomă, iată, tot mai aproape de UE;

- Vladimir Voronin nu ar fi fost preşedinte al RM;

- Politica externă a RM ar fi pus mai serios problema soluţionării "chestiunii transnistrene" (dar, dacă dai o pace lumii zise civilizate, "necicălind-o" cu lucruri ruşinoase, precum asta, ea îţi oferă o pace şi mai mare, te lasă chiar să şi dormi, uneori, în spaţiul european...); Oare nu pentru acesta a primit RM libera circulaţie în spaţiul Schengen? 

Republica Moldova are o mare problemă acum, una foarte aridă şi delicată (alături de un noiam, poate, mai mici, dar nu mai puţin arzătoare): păstrarea integrităţii teritoriale pînă la intrarea în UE! Dar cu ce teritorii va intra în spaţiul comunitar? Găgăuzia autonomă (prescurtat UTAG) a anunţat să-şi face oaste militară proprie, iar Transnistria cerşeşte Moscovei integrarea ei în Federaţia Rusă? Unde se va delimita graniţa RM, care va deveni limita estică a UE? Pe Nistru? Dincolo de Nistru, în periferiile Tiraspolului, în jurul cetăţii Tighina? Pe unde va trece graniţa extinsei UE?

Cine vrea să arate cum arată astăzi graniţele securizate ale UE, în frontierele actuale ale României, să treacă Prutul spre RM, şi să holbeze larg ochii la felul în care arată acestea, cu fîşii arate, cu gard metalic şi cu sîrmă ghimpată de-asupra, cu stîlpi de iluminare nocturnă, cu garduri, garduri...Cam aşa arătau şi fruntariile de altădată ale fostei şi "nedefunctei" U.R.S.S.! Oare este întîmplător că raportorii UE se numesc şi acum comisari? "Comisarii poporului", pe vremea NKVD-ului, dar şi după, aveau împuterniciri şi proceduri practic nelimitate, orice fiindu-le îngăduit, pentru a atinge ţelurile care li se puneau în faţă. Azi, impun securizarea graniţelor, dar să spună exact, în cazul RM, pe unde să treacă aceasta?! Deocamdată, Ukraina securizează propriile graniţe cu Moldova şi Transnistria. 

Minime date statistice:

 - populaţia transnistreană în 1989 era formată din aproximativ 750.000 de oameni;

 - în 2004, cînd s-a făcut ultima oară un recensămînt - 550.000 de oameni;

 - noiembrie 2013 - aproximativ 506.000 oameni, din care populaţia urbană o constituie 350.000 de oameni. Şi se mai spune, că circa 200.000 de oameni posedă cetăţenia Federaţiei Ruse, şi cîteva zeci de mii - pe cea a Ucrainei. Care este procentul moldovenilor şi altor etnii conlocuitoare nu se precizează! În orice caz, eu am fost incapabil să le pescuiesc din internet sau alte surse.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article