Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

22 février 2010 1 22 /02 /février /2010 10:20

Elena Murariu, desene, 2006

După Duminica Ortodoxiei găsesc de cuviinţă că este minunat să vorbeşti despre semenii tăi! Despre cei de azi, şi cei de altădată.

De data asta vreau să vorbesc despre prietena mea de aproape 20 de ani, iconara şi restauratoarea de biserici, Elena Murariu. Dar şi despre minunata pictoriţă şi mărturisitoare a lui Hristos, Olga Greceanu (1890-1978).

Pe Elena Murariu am cunoscut-o în chiar primele săptămîni de cînd am ajuns în Bucureşti, în toamna a anului 1990. Aflasem, pe căi ocolite, că lucra pe şantierul de la faimoasa biserică-catholicon Sfîntul Nicolae, de la Curtea de Argeş, monument de arhitectură din secolul al XIV-lea, ale cărui picturi oglindesc relaţia Ţării Româneşti cu Constantinopolul acelei vremi, de unde s-au şi inspirat: model pentru ea a fost Hagia Kariye-Chora, zidită, pictată şi împodobită cu uimitoare mozaicuri în prima jumătate a celui de-al XIV-lea veac...Ei bine, faptul că Elena ostenea pe schelele acelui monument unic în spaţiul nostru, mă umpluse de încîntare şi respect. Dar nu am reuşit ajunge eu însumi pe acele schele decît după mai mulţi ani. Oricum, de-a lungul timpului am urmărit-o pe Elena aducînd pe lume icoane minunate, de Dumnezeu insuflate, iar în 2004, după o elaborare de 12 ani, a adus icoana lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care e acum la mănăstirea Putna. Această icoană a fost adusă aici şi sfinţită de însuşi Patriarhul Teoctist, fiind menită închinării la locul de veci al ilustrului înaintaş şi domnitor. De atunci, Elena lucrează la icoana Sfîntului voievod Contantin Brâncoveanu cu fii săi, meditînd îndelung şi profund la drama acestor creştini, decapitaţi de musulmani în acel îndepărtat şi torid august al anului 1714, la Stanbul...În nenumăratele sale schiţe, desene, icoane, vedem podoabele de mare preţ ale jertfei acelor martiri, care au arătat unirea lor adevărată cu Hristos, prin sîngele mărturisirii şi a bucuriei harice. În 2009 Elena a pornit lucrul la cele 4 icoane împărăteşti ale bisericii-cenotaf* din curtea Palatului Cotroceni, ctitorie a Cantacuzinilor. De curînd a încheiat lucrările de restaurare la bolniţa mănăstirii Bistriţa, o bijuterie picturală din cel de-al XVI-lea veac, o altă mărturie a legăturilor care existau între bisericile răsăritene, căci acea frescă atestă subtile şi trainice influenţe din aria balcanică, sîrbească în speţă. Acum, ea împreună cu echipa sa, lucrează la bisericuţa din satul folcloric Vioreşti, document al sensibilităţii "vătafilor de plai" din acele locuri vîlcene din evul mediu tîrziu.

Am meditat adesea, şi acum încerc acelaşi discret efort, în dorinţa umilă de a înţelege minunatul ataşament al Elenei faţă de pictura de extracţie bizantină, la uşurinţa cu care reuşeşte să discearnă autenticul şi stîngăciile totodată, specifice acelei picturi şi expresiilor ei plastice (uşurinţă asta este, riguros vorbind, proiecţia şi rezultatul unui studiu şi analiză de vreo 3 decenii); la capacitatea de a dialoga cu zugravii de atunci, cunoscuţi şi anonimi; la intuiţia de a le înţelege ruga, abstinenţele, strădania şi tehnicile de zugrăvire. Ţine, cred, de natura omului să fie între vremuri, atemporal, sau chiar supratemporal. Să poarte un dialog de la egal la egal, firesc. E un lucru rar, foarte preţios şi evident, nu ţine doar de voinţa noastră. E un dar! Să fii alături de astfel de oameni e un privilegiu suprem, şi ţine de realitatea suprafirească a ceea ce susţinea cîndva, un bătrîn părinte care, întrebat fiind ce este o icoană, a răspuns prompt, fără ezitare: tu, eşti icoana mea! Este, poate, definiţia cea mai plenară şi încăpătoare a esenţei iconice, care nu ţine nicidecum de reprezentare, ci tocmai de puterea harică. 

Olga Greceanu este marea dezvăluire a ultimilor ani, la care a contribuit în bună măsură și moştenirea ei scrisă, acum au apărut Meditaţii la Evanghelii, la editura Sophia. Volumul însumează 47 de predici, din care 37 provin din arhiva Arhimandritului Benedict Ghiuș, care i-a fost duhovnic. Prefaţa, datele bio şi bibliografice, precum şi referinţele critice aparţin neobositei Adina Nanu.

Scriitura predicatoarei -- care a fost singura femeie din România care avea binecuvântarea a doi Patriarhi, Nicodim şi Iustian de a vorbi în faţa altarului -- este captivantă, subtilă, curgătoare, fără fasoane teologale, dar nu mai puţin profundă, înţelegătoare. Realitatea celor descrise şi tîlcuite este una trăită, vie, veridică. Descrierea genezei invidiei, făcută de Olga Greceanu, mi se pare exemplară: "Încearcă diavolul şi, din nenorocire pentru noi, reuşeşte. Eva prinde în inima ei aceeaşi intenţie ca a diavolului: să se ridice contra lui Dumnezeu. Se trezeşte chiar dorind să fie la fel cu Dumnezeu. Aceleaşi sentimente pe care le-a nutrit diavolul. O păcăleşte pe Eva, îşi bate joc de ea. Vine ca şarpe şi o ademeneşte, şi Eva, din iubirea pe care a avut-o pentru Dumnezeu, cade până la invidie şi până la dorinţa de a fi şi ea ca Dumnezeu. Invidia naşte ura, naşte duşmănia (subl. în text). Şi astfel găsim duşmănia la începutul lumii. Cei dintîi copii ai pământului, Cain şi Abel sunt victimele acestui Satana. Cain omoară pe Abel din invidie, din duşmănie şi apoi, generaţie din generaţie, omenirea se trezeşte tot timpul în luptă cu acest sentiment de duşmănie -- fără să cunoască vreo evoluţie istorică -- fie că [tu] nutreşt[i acest sentiment] faţă de altul, fie că altul îl nutreşte faţă de tine. Aceasta este originea duşmăniei, a vrăjmăşiei".(pag.49). Şi iată un gând despre bunul nume şi renume: "Lazăr e numele din parabolă, dar oricare din noi, care răbdăm în suferinţă, avem de pe acum numele nostru pe buzele lui Iisus. Oricare dintre noi care L-am mărturisit în viaţă ştim că vom fi mărturisiţi de El. Avem o datorie. Acest nume să ajungă curat, căci altfel nu-l poate pronunţa Fiul lui Dumnezeu. Când se va împlini lucrarea noastră de la moarte la viaţă, când vom fi în faţa Judecătorului, ne va întreba: "Care îţi este numele?". Şi-l vom spune, dar noi avem de dat secoteală de două nume: acela de la Botez, acela cucare închei rugăciunile mele şi care-l înscriu în acatist şi în pomelnic, dar mai am un nume: creştin. În adevăr, aceasta e un nume. Şi mă numesc astfel în Numele lui Hristos. Îl port eu: creştin, de la Hristos. De ce port acest nume? Ca să-L mărturisesc pe Hristos, ca să arăt că e religia cea adevărată şi să fac cinste numelui pe care Iisus mi l-a împumutat. Să I-l fac cunoscut, aşa cum Fiul a făcut cunoscut Numele Tatălui. "Tată, Eu am făcut cunoscut oamenilor Numele Tău..." (pag. 239). Sublim! Pe alocuri, apoftegmele ei amintesc de scrierile lui Eftimie Zigabenul.
 
Vremurile sunt sub noi, vin şi se duc, păcatele noastre sunt aceleaşi, endemice, de la începutul lumii, până la judecata cea de pe urmă. Dar boalele astea le putem vindeca vorbind despre aproapele noastru, despre succesele şi bucuriile lui, despre cei care sunt între acestea, alături de noi şi întru de cele de Sus!  

Imagine: Elena Murariu, Tălharul cel Bun, primul locuitor al Raiului... peniţă, hîrtie, foiţă de aur, 

* pentru că nu este vorba de o restaurare, reconstituire sau copie a vechii biserici, ci de o sugestie a aceleia, care urmăreşte totuşi întocmai traseul liniei de călcare iniţiale.        
    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
18 février 2010 4 18 /02 /février /2010 13:22

pochoir1Minunatul blog care documentează istoria şi avatarurile unei străzi, anume rue Visconti din Paris m-a făcut visător. Căci e o uliţă de puţin peste 100 de metri, dar memorată de zeci şi sute de planuri, hărţi, fotografii, schiţe, secvenţe de film, amintită în numeroase scrieri literare, de la Victor Hugo la Patrick Süskind! Românul Theodor Pallady a schiţat şi el imobilele 22 şi 21 de pe strada Visconte. Hugo în Les Misérables: « La fange (...) pénétra (...) rue des Marais [ancien nom de la rue Visconti] où elle s'arrêta à une longueur de 109 mètres [soit devant l'actuel numéro 20] précisément à quelques pas de la maison qu'avait habité Racine ».

Să urmăreşti cu precizie astronauitică istoria unei singure artere, atît de minunscule, dintr-un imens oraş, care şi-a păstrat arhivele, atestările şi documentele, este cu adevărat un act de eroism, stoicism, eruduţie şi dragoste pentru obiectul de studiu. Cîte nu cercetează omul de azi!

Dar revin la Chişinăul nostru drag, şi mă întreb care dintre străzile lui ar putea fi analizată şi cartografiată de aşa manieră, dacă mai des decît revărsările Bîcului topografia la noi se rebotează, casele dispar, pomii se taie, iar siturile după ce sunt descoperite, se îneacă în betoane?  E o diferenţă de atitudine, nu?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 février 2010 4 18 /02 /février /2010 08:14
Chisinau iunie identitate vizuala

Amestec de spoială medievală incertă, oricum recentă, premodernă, ţaristă, sovietică şi moldovenească, Chişinăul se prezintă astăzi ca o urbe mereu surprinzătoare, mai ales prin faptul că e pentru toate gusturile. Chiar şi analfabet fiind te simţi bine aici, confortabil cel puţin, fără a fi disturbat de prea multă informaţie, civilizaţie, tangaj psihotic şi dătător de vertijuri cerebrale. Oraşul e şi mare, şi mic, deopotrivă, căci urbanitatea e puţină, anemică. Plămada lui orăşănească e recentă, iar aceasta nu tinde să sporească, căci falnicul cinovnic din praetorium încă se mai scobeşte cu degetul în dinţi, şi visează la pupăza din gardul matern, făcînd referiri la poeţi minusculi şi minimalişti. În cetatea asta e greu să ateşti continuitatea, veşnicia e cît firul ierbii de lungă, iar vremelnicia, desigur, devine simbol, fetiş* şi platoşă. Piaţa, talciocul, bazarul, secundul, sporovăiala ineficientă şi acră, adunările fierbinţi şi bahice, comemorările dese şi însoţite de corzi bine încăluşate, amarele jalbe pe seama altora, chinurile rătăcirii într-o istorie neînţeleasă, şi ar mai fi şi altele -- iată dimensiunile existenţiale ale neuitaţilor mei concitadini. Căinţele şi remuşcările îi vizitează uneori, dar le trece repede, nurofenul, niciodată prisositor, slăbeşte iute senzaţia de rău. Înecaţi în propria lor silă, îşi duc viaţa gospodăreşte cu sentimentul că un nou început este oricînd cu putinţă, dezirabil, fungind oleacă, poate, pe la venezii şi padove, alcăturind acolo alte famelii şi alte destine. 

Privesc această fotografie, făcută în iunie a lui 2004, şi mă gîndesc la cît de departe am ajuns în acest oraş cu ambiguitatăţile, bilingvismul, lipsa de igienă (inclusiv morală, sau mai ales din asta!). Dar chiar aşa, i-a venit cuiva ideea să scrie o istorie a wc-ului moldovenesc? Ar ieşi, sunt încrezător, una cu deloc mai prejos decît cea a heruvimilor...este o întreagă anti-civilizaţie care nu este încă eradicată. Totuşi, ce energii nesubînţelese mînă pe aceşti oameni să se repete cu aceeaşi informaţie? De ce e nevoie şi de un stencil, în tandem cu o plăcuţă? Ambele, desăvîrşit, bilingve...Oh, da, ziceam, frugal, mai acana, despre confortul pentru toţi.

* recomand filmul The Mascot, Fétiche (1934) a lui Ladislav Starevich, unul din primele exemple din istoria cinemaului, de osmoză dintre animaţie şi film, desigur, negru-alb.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 février 2010 3 17 /02 /février /2010 13:20

Chișinăul rămâne, oricum, marea mea dragoste, cînd îi văd gravat numele nu pot pentru ca să rămân indiferent, imun, opac, nereflexiv, de aceea, notitele astea de pe blogul Rapirea din Serai m-au încântat la început, apoiu, m-au mâhnit, și apoi iar m-au pus pe jar, după care am decis că, de ce nu, poate că alții ne văd altcumva, :

Fotografiile ce insotesc notițele de acolo sunt si ele pline de tâlc, sugestive și înțelegătoare...I-am scris autoarei o scrisoare, prin care o îndemnam să continuie cu frugalele-i notații, în martie, cînd va fi iar la Chișinău. Azi m-am pomenit cu această misivă de la domnia sa:

O scrisoare. Din Chişinău

 

Heh. De dimineaţă, o scrisoare din Chişinău. Foarte multe vizite moldoveneşti - domnul Bulat e un tip activ şi entuziast - şi o păruială rusească în termeni foarte curtenitori pe un forum rusofon. Stat, buchisit, rânjit din plin.

Răspund cititorului entuziast, cu o stare amestecată. Genealogia mă obligă la reflexul ciudat al dragului de lucruri îndepărtate - am să explic imediat despre ce vorbim. Realitatea, la constatare lucidă.

Ca întotdeauna, cu o mare bunăvoinţă la purtător.
***
Dragă domnule Bulat,

Nu e simplu să primeşti o scrisoare moldovenească, nici măcar în anul de graţie 2010, la două decenii după naivele, vibrantele şi absolut poeticele poduri de flori ce se ştiu.

Datorez numaidecât o explicaţie: în imaginarul colectiv al câmpiilor sudice, Basarabia este un fort îndepărtat şi teribil de ambivalent. La scara fiecărei familii, apare dificultatea imediată a concilierii de repere perfect contrarii. Cu alte cuvinte, ce - sau mai degrabă pe cine - să crezi mai dintâi: gestul şaizecist al lui Vieru sărutând pătimaş peronul Gării de Nord sau prozaicele bombăneli despre nu ştiu care citadin din Bălţi, refugiat şi grabnic turnător al organelor raionale? Poveştile seraficului domn Sinadino, ale unchiului de la Hotin sau clişeul sarcastic, expeditiv şi acut?

Care - să mi se ierte brutala sinceritate - vă scrie şi vă vrea pe toţi cei de dincolo de Prut turciţi muscăleşte, duplicitari, provocatori: bref, nemernici.

Capitularea răutăcioasă ar fi un lucru prea simplu, atunci când ştii că habar nu ai şi te bucuri de certitudinea unor vremuri mai îndurătoare, care nu scot din oameni chiar toată măsura ticăloşiei de care suntem toţi capabili. Dar îndoiala rămâne agăţată undeva, pe un colţ de perete al minţii. Taie elanul, strepezeşte bucuria, înnoadă aspru firele adevărului în numele circumspecţiei de rigoare pentru lucrul necunoscut.

Rezumând: se întâmplă cu Basarabia fix ceea ce se întâmplă în acea zi adultă în care ţi se spune gata, de-acuma mergi singură la şcoală. Cu un amendament: ai grijă, nu vorbi cu te miri cine pe stradă. Circumstanţa asta retorică simplă, însăşi posibilitatea metonimiei, dau - socotesc - măsura halucinantei traume istorice care lămureşte poate, de ce suntem în fond atât de esenţial stingheri, unii cu ceilalţi.

***

Din punctul ăsta de vedere, eu nu sunt neaparat reprezentativă pentru cumplitele majorităţi tăcute care le ştiu pe toate. Am vorbit întotdeauna şi în deplină onestitate cu necunoscuţii de pe stradă: în cheie esopică au ba, pur şi simplu ştiu sigur că de-acolo pot ieşi lucruri formidabile, chiar dacă prudenţa recomandă contrariul. Probabil că am foarte mult noroc: niciodată nu mi-a părut cu adevărat rău de aparenta mea credulitate - dimpotrivă, dar asta este o altă poveste.

Revenind la cei de vizavi, se cuvine o incursiune chirurgicală în mentalul colectiv românesc. Mefienţa timorată faţă de Rusia a devenit tragică şi justificată greaţă odată cu infectele Soviete: ca de obicei, cei mai puţini vinovaţi - dar de gen proxim - plătesc groaznica factură a pilulei amare vârâte pe gât cu forţa. Uitând sau neştiind de suferinţele obligate a se scrie chirilic, de duioşiile pe jumătate furate, automat sulfuroase şi neplăcute Sistemului prin simplul fapt că există. Şi de deportări, de dispariţii, de hărţuieli, de umilinţe cu bucăţica zilnică...putem continua, dar ne-am întrista inutil.

În răspărul doxei marxiste, care vrea ca din necunoaşterea istoriei mari să se nască neajunsurile repetitive ale zilei curente, e sanitar să oprim discursul cronologic chiar aici. Iar în ceea ce mă priveşte, e necesară asumarea ciudatei şi dificilei picături de sânge rusesc rămase. Responsabilă cu certitudine de aptitudinea - atâta câtă este - de a vedea dincolo de ororile, abuzurile şi crimele dezamăgitorului ultim secol. Dincolo de scorii, privilegiul intact e cel al duioşiei atlantice pentru lucrurile duse pe pustiile din Petrograd: de ele ne ţinem şi de ele ascultă întregul echilibru cardiografic.

Şi asta da, este foarte departe de orice părere de rău.


***
Iată de ce - deşi nu numai din pricina asta - se cerea făcută prima călătorie moldovenească. Îndoită într-un semicatastrofal eşec, pe care nădăjduiesc să-l remediez din a doua încercare ce va să vie. Din nou, cu luciditatea posibilă numai în cazul amănuntelor enigmatice şi ţărmurilor îndepărtate până la limita desluşirii.

Nu ştiu dacă pot considera Chişinăul drept cel mai frumos oraş din lume. Îmi lipsesc, pentru aşa ceva, deopotrivă splendida impertinenţă a nativului perfect subiectiv şi capacitatea de a mă înduioşa uşor de astfel de spectacole urbane, pe undeva prea cunoscute pentru a mai uimi. Găsesc însă fermecătoare grădinile municipale, atât de puţin europene în aparenta lor delăsare eliptică şi atât de vechi ruseşti în aerul melancolic, de capăt de lume, pe care reuşesc din plin să-l transmită plimbăreţului. Veţi fi de acord cu mine, că atare densitate senzorială are neapărată nevoie de contrapunctul gureş şi pletoric al talciocului de pe uliţa Mitropolitului Varlaam: iar în privinţa asta, alchimia oraşului este absolut perfectă.

Aş minţi fără farmec însă dacă aş scrie că m-am simţit acasă. Vedeţi dumneavoastră, povestea asta cu acasă împarte imediat lumea în două tabere foarte ferme: cei care ţin de vatră şi tot restul netrebnic pentru care funcţionează nesmintit adagiul ubi bene, ibi patria. Mă număr printre netrebnici, ceea ce e nemaipomenit: pentru mine, acasă e şi canapeaua de pe strada Cometei, dar şi un pervaz coşcovit din Phnom Penh. Mai mult de-atât, lucru ce complică îngrozitor taxonomia, acasă poate şi trebuie să fie şi fracţiunea de secundă a intensei emoţii cu care te întâmpli pe un ponton sau pe marginea unei şosele sau într-un parc năzuros. Toate locuri perfect măsurabile de cadastru, dar care încetează să mai aparţină definitiv şi irevocabil administraţiei sublunare, ascultând de complicatele reguli ale alegoriei cu profit sinestezic şi afectiv.

***

Refuz să scriu odată cu asta vreun obscur vector politic. Şi recunosc cu mare bucurie că privim prosteşte ceea ce se întâmplă în Moldova, cu dispreţul imbecil faţă de ruda săracă, uitând că unele din cele mai interesante şi vii lucruri scrise ale zilei de astăzi ne vin dinspre Chişinău. Urbe tristă, cenuşie, disperată poate, cu certitudine opărită cu fierul roşu al elanului istovit. Dar şi teren propice pentru astfel de extraordinare paradoxe: cine-ar fi crezut una ca asta?

Din nou, rezumând: mă întorc la Chişinău nu numai pentru ca să împlinesc o prinsoare de onoare mai veche. Şi nu numai pentru ca să o necăjesc pe dievuşka serviabilă de la Green Hills Nistru care serveşte o îngrozitoare soliancă plină de parizer. Şi cu certitudine nu doar pentru plăcerea cu care se târguie colosalele bomboane Nu mă uita ale fabricii Bucuria.

Mă întorc la Chişinău pentru că nu am încetat încă să mă mir, domnule.

Şi desigur, pentru că aşa am promis. Dar asta este o altă poveste.

Z.

 



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
16 février 2010 2 16 /02 /février /2010 12:09

1974-0~1

Este o carte poştală sovietică, care datează din 1974. Găsesc că amplasarea bustului scriitorului Maxim Gorky (1972) în faţa hotelului Moldova îşi avea sensul şi rostul. Am mărit mult imaginea asta, şi am constatat că de-asupra intrării în cladire scria "Hotel Moldova", în româneşte, cum şi cuvântul vertical "Restaurant" de pe faţadă, tot în româneşte este. Ce vreau să spun este că monumentul scriitorului nu a apărut într-o vreme de rusificare bezmetică, ci într-un moment de liberalizare, în era "dezghetului" relativ. E adevarat că pe cornişa hotelului scria pe fundal roşu: наш город...(oraşul nostru...). Gorky apărea în faţă sculptat din granit rosu, de către sculptorul Lazăr Dubinovschi, şi părea că nimic, niciodată nu îl va disloca sau clinti de acolo, căci paginile minunate despre sudul Basarabiei, despre Akkerman, îl motivau să stea acolo, şi să „vorbească” viitorimii despre marea literatură, despre bejenie, despre compromis, solidaritate şi risc. Dar nu, nimic din ce vedem aici, pe această fotografie veche de peste 35 de ani, nu mai există! Hotelul a devenit sediu de bancă, faţada îngrijită de altă dată s-a schimonosit prin înveşmântarea în sticlă opacă, impersonală, copacii au fost tăiaţi, iar bustul lui Gorky -- mătrăşit. Gazonul din alte timpuri nu e nici pe departe la fel de îngrijit, nici la fel de viu, iar aleile au devenit bâlci, iarmaroc de kitsch şi stridenţe artizanale. E centrul urbei noastre, dar are vreo putain d'importance!? 

Sala cu Orga Palatul Justitiei plan secund
P.S. Asta este o imagine istorică, care reprezintă același scuar, aflat între Sala cu orgă și Teatrul Național. În planul secund -- Palatul Justiției (azi, este Direcția Căilor Ferate din RM). După cum se vede, locul acesta a fost și rămîne unul central, un fel de Agora moldovenească, devenită azi loc de pripas pentru pictori amatori, bișnițari, gangiști, șmekeri, nostalgici ai comunismului rezidual, pensionari cu Belomorkanal în colțul gurii, gospodine cu macrameuri și fețe de masă croșetate...Locul ăsta a devenit o stare, care scapă preciziei cadastrului, ascuțimii metronomului, indiscutabilului etalon. Cine nu simte asta, poate trăi oricunde, că tot nu contează! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 février 2010 3 10 /02 /février /2010 22:12

Scrisoarea mea deschisă, adresată Primarului general al Chișinăului, domnului Dorin Chirtoacă, la finele săptămînii trecute, suscită un viu interes în mass-media din Basarabia:

publicația municipală din Chișinău, CAPITALA, preia in extenso textul scrisorii;


cel mai influent cotidian din R. Moldova, TIMPUL, propune o mai largă discuție pro și contra monumentelor lăsate de regimul totalitar comunist, precum şi un material despre experienţa estică în această chestiune;


portalul HABITAT MOLDOVA, a preluat textul scrisorii, la rubrica Arhiva Monitorului;


blogul ART PLOSHADKA, publică integral scrisoarea adresată Parimarului;


consider să și această Declarație a Organizaţiei Hyde Park  de pe portalul Curaj.net are legătură cu tema discuției de față, și cu cea precedentă

Mulțumesc tuturor celor care se implică cu maxim interes în această dezbatere, care încearcă să evite partizanatul și judecata păgubos-corporatistă, tuturor celor care, profitînd la maximum de retoricile și potențialul unei gîndiri libere și independente, se situează pe poziții problematizante, și totuși argumentate, mature, evitînd stridențele, ridicolul și noile începuturi cu tot dinadinsul. Nu e nimic nou sub soare, și e infinit mai lesne să dărîmi, decît să menții, e mai sprintenă demagogia decît rigoarea logicii constructive, povara bunul simț însă s-ar putea să fie mai profitabilă -- pe termen lung!

Partidul Democrat din Moldova, prin vocea liderului său, Marian Lupu, se pronunță împotriva strămutării Monumentului Eroilor Comsomoliști. Și este interesant de consemnat faptul că această declarație politică folosește aproape întocmai o frază din
Scrisoarea mea deschisă către Primarul Dorin Chirtoacă, fără însă a face o trimitere explicită la aceasta:

PDM
: „Acest monument, care este înscris în Registrul monumentelor de importan
ță națională nu poate fi declasat decît printr-o argumentare detaliată, precisă, nepărtinitoare și convingătoare, făcută de experți în domeniu”;

Vladimir B: „Dacă un monument este înscris în Registrul monumentelor de importanţă naţională el nu poate fi declasat decît printr-o argumentaţie detaliată, precisă, nepărtinitoare şi convingătoare, făcută de experţi şi specialişti”.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 février 2010 1 08 /02 /février /2010 16:00

Scrisoare deschisă Primarului General al Municipiului Chişinău,

 

Domnului Dorin Chirtoacă

  

Stimate domnule Primar,

 

Alegerea Dumneavoastră la cîrma primăriei oraşului Chişinău a redat speranţa majorităţii locuitorilor lui, în opera de transformare a acestuia într-un oraş frumos, modern, sigur şi încărcat de memorie culturală. Cunosc puţin din chestiunile de administraţie, şi intuiesc cît de greu vă vine să schimbaţi şi să îmbunătăţiţi cele găsite şi preluate în treburile Primăriei, şi mai ales, a mentalităţilor reziduale, conservatoare. Dar nu despre chestiuni de gestiune a Primăriei doresc să vă vorbesc.

 

Intenţia acestei scrisori este să vă atrag atenţia asupra sărăcirii treptate a urbei noastre, sărăcire provocată de dispariţia sistematică a unor monumente-cheie din spaţiul public al Chişinăului. Aşa se face că victima directă a acestor rapturi este oraşul nostru, şi apoi e sculptorul Lazăr Dubinovschi (1910-1982). În calitatea mea de istoric de artă, şi autor al monografiei dedicate acestui important sculptor (editura ARC, 2005), care s-a şcolit în instituţii europene de artă, la Bucureşti şi Paris, evident, încă în epoca interbelică – mă simt îndrituit să vă pun în gardă cu următoarea situaţie:

 

Începînd cu anul 1991 (pe la finele anilor ’80 a fost demantelat şi altorelieful Iscusinţa Moldovei, de pe frontonul Teatrului Naţional din Chişinău) au fost distruse sau strămutate următoarele monumente legate de numele lui Lazăr Dubinovschi:

 

       -      Monumentul lui Marx şi Engels (1975-1976), amplasat în faţa Parlamentului Republicii Moldova, distrus complet în timpul unei demonstraţii populare, în luna august a anului 1991.

 

-          Bustul scriitorului Maxim Gorky (1972), amplasat pînă la demontare în scuarul dintre Teatrul Naţional şi Sala cu Orgă;

 

-          Monumentul funerar al soţiei sculptorului (1976), dispărut din Cimitirul Ortodox Central al Chişinăului;

 

-          Monumentul funerar al sculptorului Lazăr Dubinovschi, realizat de discipolul său Valeriu Rotaru, în anul 1983 – dispărut din Cimitirul Ortodox Central al Chişinăului;

 

Acum s-a lansat în presă ştirea precum că „procesul de decomunizare” nu poate fi eficient dacă nu se demontează încă un şir de monumente de for public, realizate în epoca comunistă, şi fără demontarea cărora societatea moldovenească nu poate prospera.

 

Consilierul municipal, domnul Oleg Cernei, susţine în mass-media că Monumentul Eroilor Comsomolişti (ridicat în 1959), o altă realizare plastică importantă a sculptorului Lazăr Dubinovschi, deşi este monument inclus în Registrul monumentelor de importanţă naţională, nu „se încadrează nicidecum” cu noua denumire a Bulevardului, rebotezat a doua oară în ultimele două decenii, acum cu numele regretatului poet Grigore Vieru. „Fiindcă pe acest Bulevard va fi construit monumentul lui Grigore Vieru, numai că el nu va fi în acel loc, în care e cel al comsomoliştilor”, adaogă Oleg Cernei. Aceste afirmaţii sunt pe cît de ilegale, pe atît de neîntemeiate, aleatorii, neprincipiale. Dacă un monument este înscris în Registrul monumentelor de importanţă naţională el nu poate fi declasat decît printr-o argumentaţie detaliată, precisă, nepărtinitoare şi convingătoare, făcută de experţi şi specialişti. Nu e cazul aici. Prin strămutarea Monumentului Eroilor Comsomolişti, acestuia i se va diminua complet importanţa iniţială, dar şi vizibilitatea, or asta va însemna, implicit, o ştergere completă a memoriei tineretului din această ţară, care erau cu toţii comsomolişti, căci aşa erau timpurile, iar dacă denumirea aceasta nu mai are acum niciun suport juridic, nici istoric, menirea acestei pături sociale în istorie trebuie păstrată şi cinstită după cuviinţă. E de datoria noastră să păstrăm Monumentul Eroilor Comsomolişti, aşa cum l-am moştenit, în acelaşi plasament.

 

Ţine de istoria noastră recentă pe de o parte, să conservăm aceste relicve artistice, iar pe de alta – vom păstra fără blocaje ideologizante memoria unuia din cei mai mari şi prolifici sculptori pe care i-a dat pămîntul Basarabiei, discipol al marilor înaintaşi ai sculpturii moderniste europene, Bourdelle, Paciurea şi Oscar Han.

 

            Stimate domnule Primar, procedaţi cu înţelepciune şi discernămînt, faceţi ca oraşul nostru să nu perpetuieze doar prin decizii conjuncturale, ideologice, şi din instincte politice. Nu hiatusurile şi destrămările definesc marile capitale, ci tocmai continuitatea, consecvenţa şi buna-măsură în toate.  

 

Cu respect şi consideraţie,

 

Vladimir Bulat,

 

5 februarie, 2010 

 

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
4 février 2010 4 04 /02 /février /2010 20:55
106

Iată ”mărul discordiei” pentru mine; cînd a fost distrus acest monument din fața Parlamentului RM în vara lui 1991 mi-a devenit clar: un viitor cultural în acest areal nu va exista! Știu, sună brutal, acuzator și sentențios. Dar asta am simțit atunci, cam același lucru îl simt și acum, după aproape două decenii. Eram de față cînd prăbușirea începea, și mulți polițiști asistau, pasiv. Turma umană dezlănțuită își făcea ”treaba”, demola un monument instalat în acel loc cu un deceniu și jumătate înainte...Dar cu cine concret se răfuia mulțimea? Cu marxism-leninismul? Cu comunismul rezidual și în plină disoluție atunci? Cu una din cele mai izbutite opere de artă monumentală excutate la Chișinău? Cu sculptorul Lazăr Dubinovschi?

109

Imaginea aceasta datează de prin 1974-1975. A fost făcută în atelierul lui Lazăr Dubinovschi. Este varianta finală a ansamblului sculptural, modelat în lut, după care s-a turnat/ștanțat versiunea defintivă, cea care a fost instalată în fața fostului CC al PCUS al RSSM (vezi mai sus). Postamentul din marmoră roșie avea să se monteze la fața locului.

”Răscolesc” prin cap în căutarea unei paralele sau similitudini pentru această indubitabilă reușită plastică, iar cronologic îmi vine doar comparația cu
monumentul dedicat celor doi gînditori ridicat la Berlin, din 1986, lucrat de sculptorul german Ludwig Engelhardt. Monumentul de la Chișinău a fost dezvelit în anul 1976. Ambele însă poartă amprenta recuperării de către socialismul tîrziu a celor care au scris Manifestul Partidului Comunist. Apariția simultană a acestor două monumente face și mai radicală diferența între ele; evident, în favoarea lucrării lui Dubinovschi. De ce? Un element distinctiv ar fi originalitatea monumentului chișinăuean, prin așezarea ambelor figuri față către față, aflate într-o relație de interdependență și convivialitate, în raport cu statismul și alienarea personajelor din monumentul lui Engelhardt. Dacă Apoi, contextualizarea monumentului lui Dubinovschi face, implicit, și mai clar mesajul ideologic al acestuia; la Berlin monumentul este așezat într-o piață vastă, cu un nucleu circular pavat, Marx-Engels-Forum. Deși acest Forum își păstrează configurația finală din anul 1986, fiind amenajat inițial în 1977, discuțiile asupra viitorului acestui loc din Berlin Mitte sunt încă aprinse și pătimașe. Stînga politică germană a pledat pe larg, și întemeiat, pentru păstrarea acestei relicve, devenind acum un loc de atracție turistică, care conservă materialitatea trecutului comunist. Trebuie să menționez că celebra fotografă Sibylle Bergemann (cunoscută și ca fotografă de modă) a documentat de-a lungul cîtorva ani elaborarea și apariția acestui monument al lui Ludwig Engelhardt, inclusiv momentul montării, material reunit sub titlul unei serii:  "Das Denkmal" (Monumentul, 1975-1986). Interesant de observat că una din primele schițe ale lui Engelhardt seamănă oarecum cu monumentul lui Dubinovschy. Efortul acestei fotografe era și rămîne unul afectiv și profund conceptual, căci conținea deja (in nuce) amprenta recuperatorie a unui regim care nu mai există, și se constituie acum sub formă de document autentic, oglindă activă în fața uitării...Trecutul, cu toate ale lui, face parte din fibra ființei noastre raționale, maturizate, și a uita ororile și perfidiile petrecute, înseamnă autoanihilare și recădere în barbarie. Imparțialitatea nu este neapărat o dovadă a înțelepciunii. Avem mereu nevoie de dovezi.  Monumentul lui Ludwig Engelhardt este una din ele.

Monumentul lui Dubinovshi nu a avut parte, fatalmente, de un așa destin. El nu a putut fi conservat, nici salvat, fie și prin strămutarea lui într-un loc mai neutru. La EREN, în spațiul expozițional din Lacul Morilor, acolo s-au păstrat cîteva piese monumentale, proiectate altădată în spațiul public al Chișinăului, în era comunistă. Probabil că acolo monumentul lui Marx și Engels a fi trebuit expus! Distrugerea lui developează lipsa totală de afect și discernămînt a maselor populare în momente de confuzie și panică necontrolată.
vr oldchisinau com-1982-017Fotografie din 1982 [arhiva: oldchisinau.com]

Piațeta din fața Parlamentului Republicii Moldova e acum pustie, dar intențiile actualei puteri sunt de a pune acolo un
monument al victimelor torturii. Primele (în)semne generate de concursul-caricatură, pus la cale spre a obține o propunere de monument cîștigătoare, mi se par ridicole dovezi ale lipsei de imaginație și reziduuri ale unei gîndiri plastice captive, îngălate și incapabile de propecțiuni contemporane. Amalgamarea unor forme plastice, ghidate de o gîndire confuză, nu înseamnă cîtuși de puțin proiecția unui monument, ci o poziționare cu semnul minus în fața viitorimii... 

P.S. Mă bucură faptul că amicul meu Teodor Ajder încearcă să teoretizeze pe seama
destinului monumentului lui Lazăr Dubinovshi, dar despre ”locul” rămas gol din fața Parlamentului RM. Astfel de poziționări nu sunt doar necesare, ci și obligatorii într-o democrație autentică. Nu le putem evita fără a cădea în ridicol și derizoriu.


P.S.S. Aflu astăzi din gazeta municipală că pe un alt monument al lui Dubinovschi au pus ochiul autorităţile, pe cel de pe Bd. Renaşterii, Monumentul eroilor comsomolişti!  Se doreşte strămutarea lui, şi înlocuirea cu un monument al lui Grigore Vieru! Nu m-ar mira ca în scurtă vreme să-mi parvină vestea despre intenţia de a demonta şi statuia ecvestră a lui G.I. Cotovschy...de atunci încolo, nu va mi exista nimic din opera lui Dubinovschi la Chişinău. Halal, naţiune moldavă! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 février 2010 2 02 /02 /février /2010 07:38

poster Cînd am fost nevoit să petrec o noapte pe străzile Amsterdamului, în 2000, m'a frapat fauna nocturnă a acestui oraş misterios. Mai ales în jurul gării centrale era urît şi strident mirositor! Intrarea principală era închisă cu zăbrele, iar de'a lungul zidurilor erau întinşi numeroşi homeless, unii acoperiţi cu folii de plastic...pestilenţa era respingătoare, acră. Sforăiturile şi oftaturile te făceau să crezi că încă mai sunt vii, acei oameni. Nu era un spectacol reconfortant, nici demn de ţinut minte. Eram, totuşi, în una din cele mai îndestulate ţări ale lumii, Ţările de Jos...

Filmul germanului Andreas Struck, Schläft ein Lied in allen Dingen (2009), titlu tradus în circuitul internaţional prin Sleeping Songs -- mi-a evocat lumea aceasta pe care nu dorim sau vrem să nu o vedem. S-au propus o sumedenie  de adaptări şi traduceri a acestui titlu poetic, şi deconcertant. E totuşi un film despre muzică, şi despre căutarea sensului ei. Iar prin aflarea acestuia, ne regăsim noi înşine.

Martin este un trompetist atipic, sunetul compus de el este inovator, frust, minimalist. E la un pas înaintea instalării liniştii, a tăcerii de dinaintea plăsmuirii omului parcă...Dar ceva se "rupe" în el, părăseşte rutina concertelor, a relaţiei sale cu Kristina, aruncă trompeta în Rhin şi se hotărăşte să dispară în anonimat. Îşi ia un bilet, şi dus ar fi fost dacă nu o descoperea în holul gării pe Hanna Kiesel. Aceasta a fost o femeie cu două fetiţe, durdulie şi veselă, căreia îi plăcea să colinde plajele, să admire pescăruşii, valurile înspumate, pentru care romantismul iubirii era un modus vivendi, care constată şi ea, într-o zi, că fericirea a părăsit-o pe aripile incertitudinii, a imposturii cotidiene, a minciunii celor din preajma sa. Înşelată şi umilită, Hanna ajunge în stradă, îngroşînd rîndurile celor fără de căpătîi: zdrenţăroasă, murdară, urduroasă, cu un fular roşu croşetat care o deosebeşte de griul celorlalţi. Lumea ei obscură şi mizeră se refugiază în poezie; poezia nu are nevoie de confort, de plăceri. Pe chitanţe şi citaţii, pe mănunchiuri soioase şi mototolite de hîrtie, Hanna îşi descrie stările, suferinţele ei zilnice, nostalgia sfîşietoare, care devin incantaţii...bănuiesc că titlul filmului reia acest vers al lui Joseph Karl Benedikt Freiherr von Eichendorff, unul din strămoşii romantismului clasic german:
  

Schläft ein Lied in allen Dingen,
Die da träumen fort und fort.
Und die Welt hebt an zu singen,
Triffst du nur das Zauberwort.“

"Muzica se află în lucrurile toate...pentru cei care visează în permanenţă. Şi lumea începe să cînte. Ciocnindu-se de cuvîntul magic" (traducerea absolut liberă îmi aparţine). Martin descoperă sacoşa cu versuri ale Hannei, aflîndu-o pe aceasta moartă, prăbuşită peste sacoşele mizere şi pestilenţioase. În urma unei altercaţii cu nişte inşi de la gară, ajunge să fie condamnat la muncă în "folosul comunităţii", în cimitirul oraşului. Acolo, seară de seară citeşte şi se pătrunde de soarta nefericită a Hannei...reincepe să compună, după versurile acesteia. Revine la viaţă, adrenalina începe să clocotească, iubirea îşi recapătă destinatarul. 

Ciulpan Hamatova, în rolul Kristinei, este minunată, chiar dacă nu la fel de profundă ca în Soldatul de hîrtie, dar la fel de iubitoare şi înţelegătoare. Cu un muzician trebuie să ai răbdare, pasul de la genialitate pînă la alienare este unul foarte mic, insignifiant, adesea insesizabil. Or, gîndul acesta revine, în filmul Andreas Struck, sub forma unei meditaţii tandre, subtile, poetice; iar prin extensie, este o cugetare asupra omului în lumea occidentală de azi, cînd acesta e tot mai singur, şi mai rătăcit!

Muzica stranie şi mereu recognoscibilă a trompetistului Niels Petter MOLVAER face şi mai percutantă această mică bijuterie filmică, pe care nu cred să o aducă cineva, cîndva, pe marile ecrane de la noi...dar care se poate găsi, din fericire, în internet.

"Muzica se află în lucrurile toate..."

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 janvier 2010 5 29 /01 /janvier /2010 11:41

Anii vieții: 1 Ianuarie, 1919 – 27 Ianuarie, 2010. Avea 91 de ani. A publicat în 1951 romanul De veghe în lanul de secară, scriere care i-a adus notorietatea universală. Recluziunea și schimnicia pe care și le-a asumat autorul au devenit proverbiale, tocmai de aceea se credea că J.D.Salinger nu mai e demult printre noi. Ultima sa lucrare literară a apărut în anul 1963.
În 1964 a apărut prima versiune în limba română, în traducerea foarte fină a Catincăi Ralea și a lui Lucian Bratu. Prefața este semnată de Silvian Iosifescu.

DSCN1522Coperta primei ediții românești
catcherCoperta ediției-princeps, apărută la editura Little, Brown & Company, Boston.
coperta1-1-.jpgCoperta ediției din anul 2005. Traducere de Cristian Ionescu
Deambulările lui Holden Caulfield prin NY le putem reconstitui consultînd harta.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article