Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 février 2010 1 08 /02 /février /2010 16:00

Scrisoare deschisă Primarului General al Municipiului Chişinău,

 

Domnului Dorin Chirtoacă

  

Stimate domnule Primar,

 

Alegerea Dumneavoastră la cîrma primăriei oraşului Chişinău a redat speranţa majorităţii locuitorilor lui, în opera de transformare a acestuia într-un oraş frumos, modern, sigur şi încărcat de memorie culturală. Cunosc puţin din chestiunile de administraţie, şi intuiesc cît de greu vă vine să schimbaţi şi să îmbunătăţiţi cele găsite şi preluate în treburile Primăriei, şi mai ales, a mentalităţilor reziduale, conservatoare. Dar nu despre chestiuni de gestiune a Primăriei doresc să vă vorbesc.

 

Intenţia acestei scrisori este să vă atrag atenţia asupra sărăcirii treptate a urbei noastre, sărăcire provocată de dispariţia sistematică a unor monumente-cheie din spaţiul public al Chişinăului. Aşa se face că victima directă a acestor rapturi este oraşul nostru, şi apoi e sculptorul Lazăr Dubinovschi (1910-1982). În calitatea mea de istoric de artă, şi autor al monografiei dedicate acestui important sculptor (editura ARC, 2005), care s-a şcolit în instituţii europene de artă, la Bucureşti şi Paris, evident, încă în epoca interbelică – mă simt îndrituit să vă pun în gardă cu următoarea situaţie:

 

Începînd cu anul 1991 (pe la finele anilor ’80 a fost demantelat şi altorelieful Iscusinţa Moldovei, de pe frontonul Teatrului Naţional din Chişinău) au fost distruse sau strămutate următoarele monumente legate de numele lui Lazăr Dubinovschi:

 

       -      Monumentul lui Marx şi Engels (1975-1976), amplasat în faţa Parlamentului Republicii Moldova, distrus complet în timpul unei demonstraţii populare, în luna august a anului 1991.

 

-          Bustul scriitorului Maxim Gorky (1972), amplasat pînă la demontare în scuarul dintre Teatrul Naţional şi Sala cu Orgă;

 

-          Monumentul funerar al soţiei sculptorului (1976), dispărut din Cimitirul Ortodox Central al Chişinăului;

 

-          Monumentul funerar al sculptorului Lazăr Dubinovschi, realizat de discipolul său Valeriu Rotaru, în anul 1983 – dispărut din Cimitirul Ortodox Central al Chişinăului;

 

Acum s-a lansat în presă ştirea precum că „procesul de decomunizare” nu poate fi eficient dacă nu se demontează încă un şir de monumente de for public, realizate în epoca comunistă, şi fără demontarea cărora societatea moldovenească nu poate prospera.

 

Consilierul municipal, domnul Oleg Cernei, susţine în mass-media că Monumentul Eroilor Comsomolişti (ridicat în 1959), o altă realizare plastică importantă a sculptorului Lazăr Dubinovschi, deşi este monument inclus în Registrul monumentelor de importanţă naţională, nu „se încadrează nicidecum” cu noua denumire a Bulevardului, rebotezat a doua oară în ultimele două decenii, acum cu numele regretatului poet Grigore Vieru. „Fiindcă pe acest Bulevard va fi construit monumentul lui Grigore Vieru, numai că el nu va fi în acel loc, în care e cel al comsomoliştilor”, adaogă Oleg Cernei. Aceste afirmaţii sunt pe cît de ilegale, pe atît de neîntemeiate, aleatorii, neprincipiale. Dacă un monument este înscris în Registrul monumentelor de importanţă naţională el nu poate fi declasat decît printr-o argumentaţie detaliată, precisă, nepărtinitoare şi convingătoare, făcută de experţi şi specialişti. Nu e cazul aici. Prin strămutarea Monumentului Eroilor Comsomolişti, acestuia i se va diminua complet importanţa iniţială, dar şi vizibilitatea, or asta va însemna, implicit, o ştergere completă a memoriei tineretului din această ţară, care erau cu toţii comsomolişti, căci aşa erau timpurile, iar dacă denumirea aceasta nu mai are acum niciun suport juridic, nici istoric, menirea acestei pături sociale în istorie trebuie păstrată şi cinstită după cuviinţă. E de datoria noastră să păstrăm Monumentul Eroilor Comsomolişti, aşa cum l-am moştenit, în acelaşi plasament.

 

Ţine de istoria noastră recentă pe de o parte, să conservăm aceste relicve artistice, iar pe de alta – vom păstra fără blocaje ideologizante memoria unuia din cei mai mari şi prolifici sculptori pe care i-a dat pămîntul Basarabiei, discipol al marilor înaintaşi ai sculpturii moderniste europene, Bourdelle, Paciurea şi Oscar Han.

 

            Stimate domnule Primar, procedaţi cu înţelepciune şi discernămînt, faceţi ca oraşul nostru să nu perpetuieze doar prin decizii conjuncturale, ideologice, şi din instincte politice. Nu hiatusurile şi destrămările definesc marile capitale, ci tocmai continuitatea, consecvenţa şi buna-măsură în toate.  

 

Cu respect şi consideraţie,

 

Vladimir Bulat,

 

5 februarie, 2010 

 

  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
4 février 2010 4 04 /02 /février /2010 20:55
106

Iată ”mărul discordiei” pentru mine; cînd a fost distrus acest monument din fața Parlamentului RM în vara lui 1991 mi-a devenit clar: un viitor cultural în acest areal nu va exista! Știu, sună brutal, acuzator și sentențios. Dar asta am simțit atunci, cam același lucru îl simt și acum, după aproape două decenii. Eram de față cînd prăbușirea începea, și mulți polițiști asistau, pasiv. Turma umană dezlănțuită își făcea ”treaba”, demola un monument instalat în acel loc cu un deceniu și jumătate înainte...Dar cu cine concret se răfuia mulțimea? Cu marxism-leninismul? Cu comunismul rezidual și în plină disoluție atunci? Cu una din cele mai izbutite opere de artă monumentală excutate la Chișinău? Cu sculptorul Lazăr Dubinovschi?

109

Imaginea aceasta datează de prin 1974-1975. A fost făcută în atelierul lui Lazăr Dubinovschi. Este varianta finală a ansamblului sculptural, modelat în lut, după care s-a turnat/ștanțat versiunea defintivă, cea care a fost instalată în fața fostului CC al PCUS al RSSM (vezi mai sus). Postamentul din marmoră roșie avea să se monteze la fața locului.

”Răscolesc” prin cap în căutarea unei paralele sau similitudini pentru această indubitabilă reușită plastică, iar cronologic îmi vine doar comparația cu
monumentul dedicat celor doi gînditori ridicat la Berlin, din 1986, lucrat de sculptorul german Ludwig Engelhardt. Monumentul de la Chișinău a fost dezvelit în anul 1976. Ambele însă poartă amprenta recuperării de către socialismul tîrziu a celor care au scris Manifestul Partidului Comunist. Apariția simultană a acestor două monumente face și mai radicală diferența între ele; evident, în favoarea lucrării lui Dubinovschi. De ce? Un element distinctiv ar fi originalitatea monumentului chișinăuean, prin așezarea ambelor figuri față către față, aflate într-o relație de interdependență și convivialitate, în raport cu statismul și alienarea personajelor din monumentul lui Engelhardt. Dacă Apoi, contextualizarea monumentului lui Dubinovschi face, implicit, și mai clar mesajul ideologic al acestuia; la Berlin monumentul este așezat într-o piață vastă, cu un nucleu circular pavat, Marx-Engels-Forum. Deși acest Forum își păstrează configurația finală din anul 1986, fiind amenajat inițial în 1977, discuțiile asupra viitorului acestui loc din Berlin Mitte sunt încă aprinse și pătimașe. Stînga politică germană a pledat pe larg, și întemeiat, pentru păstrarea acestei relicve, devenind acum un loc de atracție turistică, care conservă materialitatea trecutului comunist. Trebuie să menționez că celebra fotografă Sibylle Bergemann (cunoscută și ca fotografă de modă) a documentat de-a lungul cîtorva ani elaborarea și apariția acestui monument al lui Ludwig Engelhardt, inclusiv momentul montării, material reunit sub titlul unei serii:  "Das Denkmal" (Monumentul, 1975-1986). Interesant de observat că una din primele schițe ale lui Engelhardt seamănă oarecum cu monumentul lui Dubinovschy. Efortul acestei fotografe era și rămîne unul afectiv și profund conceptual, căci conținea deja (in nuce) amprenta recuperatorie a unui regim care nu mai există, și se constituie acum sub formă de document autentic, oglindă activă în fața uitării...Trecutul, cu toate ale lui, face parte din fibra ființei noastre raționale, maturizate, și a uita ororile și perfidiile petrecute, înseamnă autoanihilare și recădere în barbarie. Imparțialitatea nu este neapărat o dovadă a înțelepciunii. Avem mereu nevoie de dovezi.  Monumentul lui Ludwig Engelhardt este una din ele.

Monumentul lui Dubinovshi nu a avut parte, fatalmente, de un așa destin. El nu a putut fi conservat, nici salvat, fie și prin strămutarea lui într-un loc mai neutru. La EREN, în spațiul expozițional din Lacul Morilor, acolo s-au păstrat cîteva piese monumentale, proiectate altădată în spațiul public al Chișinăului, în era comunistă. Probabil că acolo monumentul lui Marx și Engels a fi trebuit expus! Distrugerea lui developează lipsa totală de afect și discernămînt a maselor populare în momente de confuzie și panică necontrolată.
vr oldchisinau com-1982-017Fotografie din 1982 [arhiva: oldchisinau.com]

Piațeta din fața Parlamentului Republicii Moldova e acum pustie, dar intențiile actualei puteri sunt de a pune acolo un
monument al victimelor torturii. Primele (în)semne generate de concursul-caricatură, pus la cale spre a obține o propunere de monument cîștigătoare, mi se par ridicole dovezi ale lipsei de imaginație și reziduuri ale unei gîndiri plastice captive, îngălate și incapabile de propecțiuni contemporane. Amalgamarea unor forme plastice, ghidate de o gîndire confuză, nu înseamnă cîtuși de puțin proiecția unui monument, ci o poziționare cu semnul minus în fața viitorimii... 

P.S. Mă bucură faptul că amicul meu Teodor Ajder încearcă să teoretizeze pe seama
destinului monumentului lui Lazăr Dubinovshi, dar despre ”locul” rămas gol din fața Parlamentului RM. Astfel de poziționări nu sunt doar necesare, ci și obligatorii într-o democrație autentică. Nu le putem evita fără a cădea în ridicol și derizoriu.


P.S.S. Aflu astăzi din gazeta municipală că pe un alt monument al lui Dubinovschi au pus ochiul autorităţile, pe cel de pe Bd. Renaşterii, Monumentul eroilor comsomolişti!  Se doreşte strămutarea lui, şi înlocuirea cu un monument al lui Grigore Vieru! Nu m-ar mira ca în scurtă vreme să-mi parvină vestea despre intenţia de a demonta şi statuia ecvestră a lui G.I. Cotovschy...de atunci încolo, nu va mi exista nimic din opera lui Dubinovschi la Chişinău. Halal, naţiune moldavă! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
2 février 2010 2 02 /02 /février /2010 07:38

poster Cînd am fost nevoit să petrec o noapte pe străzile Amsterdamului, în 2000, m'a frapat fauna nocturnă a acestui oraş misterios. Mai ales în jurul gării centrale era urît şi strident mirositor! Intrarea principală era închisă cu zăbrele, iar de'a lungul zidurilor erau întinşi numeroşi homeless, unii acoperiţi cu folii de plastic...pestilenţa era respingătoare, acră. Sforăiturile şi oftaturile te făceau să crezi că încă mai sunt vii, acei oameni. Nu era un spectacol reconfortant, nici demn de ţinut minte. Eram, totuşi, în una din cele mai îndestulate ţări ale lumii, Ţările de Jos...

Filmul germanului Andreas Struck, Schläft ein Lied in allen Dingen (2009), titlu tradus în circuitul internaţional prin Sleeping Songs -- mi-a evocat lumea aceasta pe care nu dorim sau vrem să nu o vedem. S-au propus o sumedenie  de adaptări şi traduceri a acestui titlu poetic, şi deconcertant. E totuşi un film despre muzică, şi despre căutarea sensului ei. Iar prin aflarea acestuia, ne regăsim noi înşine.

Martin este un trompetist atipic, sunetul compus de el este inovator, frust, minimalist. E la un pas înaintea instalării liniştii, a tăcerii de dinaintea plăsmuirii omului parcă...Dar ceva se "rupe" în el, părăseşte rutina concertelor, a relaţiei sale cu Kristina, aruncă trompeta în Rhin şi se hotărăşte să dispară în anonimat. Îşi ia un bilet, şi dus ar fi fost dacă nu o descoperea în holul gării pe Hanna Kiesel. Aceasta a fost o femeie cu două fetiţe, durdulie şi veselă, căreia îi plăcea să colinde plajele, să admire pescăruşii, valurile înspumate, pentru care romantismul iubirii era un modus vivendi, care constată şi ea, într-o zi, că fericirea a părăsit-o pe aripile incertitudinii, a imposturii cotidiene, a minciunii celor din preajma sa. Înşelată şi umilită, Hanna ajunge în stradă, îngroşînd rîndurile celor fără de căpătîi: zdrenţăroasă, murdară, urduroasă, cu un fular roşu croşetat care o deosebeşte de griul celorlalţi. Lumea ei obscură şi mizeră se refugiază în poezie; poezia nu are nevoie de confort, de plăceri. Pe chitanţe şi citaţii, pe mănunchiuri soioase şi mototolite de hîrtie, Hanna îşi descrie stările, suferinţele ei zilnice, nostalgia sfîşietoare, care devin incantaţii...bănuiesc că titlul filmului reia acest vers al lui Joseph Karl Benedikt Freiherr von Eichendorff, unul din strămoşii romantismului clasic german:
  

Schläft ein Lied in allen Dingen,
Die da träumen fort und fort.
Und die Welt hebt an zu singen,
Triffst du nur das Zauberwort.“

"Muzica se află în lucrurile toate...pentru cei care visează în permanenţă. Şi lumea începe să cînte. Ciocnindu-se de cuvîntul magic" (traducerea absolut liberă îmi aparţine). Martin descoperă sacoşa cu versuri ale Hannei, aflîndu-o pe aceasta moartă, prăbuşită peste sacoşele mizere şi pestilenţioase. În urma unei altercaţii cu nişte inşi de la gară, ajunge să fie condamnat la muncă în "folosul comunităţii", în cimitirul oraşului. Acolo, seară de seară citeşte şi se pătrunde de soarta nefericită a Hannei...reincepe să compună, după versurile acesteia. Revine la viaţă, adrenalina începe să clocotească, iubirea îşi recapătă destinatarul. 

Ciulpan Hamatova, în rolul Kristinei, este minunată, chiar dacă nu la fel de profundă ca în Soldatul de hîrtie, dar la fel de iubitoare şi înţelegătoare. Cu un muzician trebuie să ai răbdare, pasul de la genialitate pînă la alienare este unul foarte mic, insignifiant, adesea insesizabil. Or, gîndul acesta revine, în filmul Andreas Struck, sub forma unei meditaţii tandre, subtile, poetice; iar prin extensie, este o cugetare asupra omului în lumea occidentală de azi, cînd acesta e tot mai singur, şi mai rătăcit!

Muzica stranie şi mereu recognoscibilă a trompetistului Niels Petter MOLVAER face şi mai percutantă această mică bijuterie filmică, pe care nu cred să o aducă cineva, cîndva, pe marile ecrane de la noi...dar care se poate găsi, din fericire, în internet.

"Muzica se află în lucrurile toate..."

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 janvier 2010 5 29 /01 /janvier /2010 11:41

Anii vieții: 1 Ianuarie, 1919 – 27 Ianuarie, 2010. Avea 91 de ani. A publicat în 1951 romanul De veghe în lanul de secară, scriere care i-a adus notorietatea universală. Recluziunea și schimnicia pe care și le-a asumat autorul au devenit proverbiale, tocmai de aceea se credea că J.D.Salinger nu mai e demult printre noi. Ultima sa lucrare literară a apărut în anul 1963.
În 1964 a apărut prima versiune în limba română, în traducerea foarte fină a Catincăi Ralea și a lui Lucian Bratu. Prefața este semnată de Silvian Iosifescu.

DSCN1522Coperta primei ediții românești
catcherCoperta ediției-princeps, apărută la editura Little, Brown & Company, Boston.
coperta1-1-.jpgCoperta ediției din anul 2005. Traducere de Cristian Ionescu
Deambulările lui Holden Caulfield prin NY le putem reconstitui consultînd harta.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
27 janvier 2010 3 27 /01 /janvier /2010 22:17
DSC05217Pe str. Baia de Fier, în spatele magazinului (fost) Cocor, s-a păstrat această intervenție publicitară, interbelică -- care a supraviețuit multor case, hăcuite din zona istorică a Bucureștiului, în ultimii ani!

Şi o casă dispărută din preajma Grădinii Icoanei, în Piaţa Gheorghe Cantacuzino, casa de la nr. 1 a străzii General Eremia Grigorescu. Este imobilul cu un singur cat, din extrema dreaptă a imaginii. Casa a fost demolată într-o singură zi, la începutul acestei ierni.  
DSC01288
Fotografii: Vladimir Bulat
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 janvier 2010 2 26 /01 /janvier /2010 10:31

În epoca modernă o referinţă mai amplă la Hypathia (370-415), prima femeie savant a lumii păgîne* crepusculare, o datorăm britanicului Charles Kingsley ("Hypatia",1853), iar puţin mai devreme, poetului francez, Charles-Marie-René Leconte de Lisle, care i-a dedicat un poem cu acelaşi nume (1847). Interesant de consemnat că aducerea în actualitate a acestei figuri se datorează raţionalismului filosofic englez, prin gînditorul John Toland, ca instrument în lupta anti-catolică...
Numele acestei savante de la hotarul dintre secolele IV-V apare în diverse dispute şi consemnări istorice, dar şi în mişcările feministe, în veacul XX, în repetate rînduri. Recent, în spaţiul cultural europeană au apărut două scrieri de beletristică istorică: Ipazia, scienziata alessandrina (2004) de Adriano Petta şi Hypatia y la eternidad (2009) de Ramon Galí.

Mateo Gil este autorul unui scenariu care a stat, alături de regizorul spaniol Alejandro Amenábar (au mai lucrat împreună la Mar adentro, 2004), la baza realizării filmului, denumit în engleză AGORA. Dealtfel acest titlu nu trebuie tradus în nicio limbă, el desemnînd exact ceea ce arată: άγορά!

agora1
Cu atît mai surprinzătoare devine povestea pusă în scenă de Alejandro Amenábar cu cît personajul principal din film nu este personajul istoric al Hypathiei, ci foarte tendenţioasa arătare a luptei sîngeroase şi fratricide pînă la urmă, dintre creştini şi cei nebotezaţi încă. Avem ca la război două tabere, pe de o parte, cărturarii, rafinaţi, culţi, scrutători atenţi ai cerului, petrecîndu-şi viaţa între scrierile şi ideile lui Platon, Ptolemeu şi Aristotel, iar întreaga cultură a Antichităţii o aveau la dispoziţie, prin Biblioteca alexandrină; pe de alta -- creştinii, primii dintre cei care au crezut în Hristos-Domnul: gloata întunecată, murdari, hidoşi, nespălaţi, urduroşi şi violenţi. Şi mai presus de orice: mulţi! Asta este lumea descrisă de film, de la anul 391, gloata care asedia Agora din Alexandria, unul din cele mai importante oraşe ale lumii de atunci... Gloata pătrundea în "sfînta-sfintelor" lumii antice: moştenirea scrisă a Antichităţii era stocată în papirusuri şi rotulusuri, însumînd practic tot ce a creat omul de la căderea lui Adam** din Rai...pentru a o distruge. Însă, în realitate, lumea asta a "gloatei" arătate de Agora, deja aparţinea unei atmosfere spirituale care a pus bazele dogmatice şi canonice ale Ortodoxiei, după cele 2 Concilii Ecumenice (în 325 şi 381), e o lume care nu mai avea nevoie de violenţă, de barbarie, pentru a se impune, căci cîştigase deja statutul de religie dominantă. Împăratul Theodosios I proclamase Ortodoxia ca religie oficială în statul roman, în 28 februarie 380, prin Edictul de la Thessalonic. Roma şi Alexandria triumfau, lumea veche apunea, treptat. De aceea e cu atît mai caraghios să vezi cum ura creştinilor se dezlănţuie, orbeşte şi pătimaş, faţă de învăţaţii şi cărturarii aparţinînd anticei culturi, cu atît mai mult cu cît este de notorietate că majoritatea ierarhilor şi doctorilor bisericii erau emulii acestora...Creştinismul nu a făcut tabula rasa. El s-a grefat pe tradiţia veche, a armonizat Vechiul Legămînt cu cel Nou. A făurit şi educat o lume nouă. Dar cum îi vedem pe primii conducători ai creştinilor în acest film? Monahul Ammonius***este de fapt un fakir care merge pe cărbuni încinşi, e persiflator, zburdalnic, spunînd celor din jur că pe el Dumnezeu îl apără de foc, iar patriarhul Chiril, îşi apropriază demonstrativ statututul de întîi-stătător al bisericii, prin însuşirea inelului şi a mitrei luate de la predecesorul său, Theophilus I, adormit în Domnul la 412, deşi prin tradiţie aici primul care a purtat acest titlu a fost Evanghelistul Marcu (43-63), deci devine evident că aşa samovolnicie nu putea avea loc. Pentru oricine are o cultură teologică ştie că transmiterea harului nu se face prin inel, ca în basme, ci prin taina hirotoniei (sau a hirotesiei, de la gr."heiro"= mînă, şi  "heir" sau "teino" = a întinde, a desfăşura, a lungi, înseamnă intinderea mîinii), adică prin transmirea harului apostolic, lăsat de Hristos ucenicilor săi -- mijloc prescris şi elaborat de canoanele bisericii  şi mai presus de Evanghelii, Epistolele Apostolului Pavel, şi de numeroase alte surse primare. Astfel încît se vede limpede că există o continuitate a lucrării harului în lume, primit şi transmis chiar de la Mîntuitorul. Sunt o sumedenie de detalii care nu arată aşa, cum se prezintă în fapt. Transformarea templelor păgîneşti în ocoale pentru animale şi orătănii -- m-a făcut să rîd din inimă, abrupt...Cît de defazat şi nenuanţat poate "vedea" lumea de astăzi chipul creştinilor copţi!  Fără orice ambiguitate ni se spune: cît de demni de milă sunt...E un pas pînă la proclamarea oricărui musulman -- terorist! Întîmplător?  

Filmul AGORA este în esenţă o ilustraţie a cărţii lui Ramon Galí şi, probabil, societatea de consum le promovează pe ambele, la pachet. Trebuie să ne aşteptăm la traducerea cărţii spaniole? De fapt, filmul reprezintă o summa a tuturor locurilor comune venite şi servite din beletristica istorică din ultimele două veacuri, şi îi lipseşte, în umila mea opinie, delicateţea şi supleţea necesare abordării unui astfel de subiect. Fireşte, orice analiză a unei astfel de opere conţine în sine posibilitatea unei critici pro domo, şi nu exclude, la rigoare, nici pasiunile şi nici dezavuarea. Totuşi, trebuie să salutăm apariţia unor astfel de piste de dialog, într-o lume care nu mai chestionează, ci doar afrimă şi afişează! E minunat că a făcut acest lucru anume Alejandro Amenábar, căci mi se înspăimîntă gîndul, meditînd la cîte "avatare" ar fi ieşit din povestea cu pricina, dacă se apuca de ea unul ca James Cameron. Rachel Weisz  a fost însă sclipitoare în rolul Hypathiei neprihănite. Totuşi, poate nu e la fel de diafană ca-n filmul Fontain al lui Darren Aronofsky.
_______________________  
*    Folosesc aici termenul de păgîn în sensul său academic, de "ne-creştin". 
**  Cred că nu e cazul să mă opresc asupra faptului că întreaga lume antică era priapică şi falusocratică, şi că trebuia să vină creştinismul, cu al său cult marial, ca femeia să devină egala bărbatului. Chiar şi Hypathia îşi datorează, implicit, emanciparea intelectuală, în această atmosferă, lumii care re-descoperă femeia mai mult decît mamă şi consoartă...În 431 se stabileşte definitiv cultul Maicii Domnului ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu.
*** este foarte interesantă aducerea în prim plan a acestui nevoitor al deşertului egiptean, căci se spune, diavolul l-a ispitit tocmai printr-o femeie, pe care el a reuşit prin puterea credinţei sale să o convertească la dreapta credinţă; iar în subtext -- în contrast cu acel exemplu --, "diabolica" Hypathia a refuzat să facă acelaşi lucru, s-a lăsat batjocorită şi omorîtă de radicaliştii copţi.

În imagine -- secvenţă din filmul AGORA.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
25 janvier 2010 1 25 /01 /janvier /2010 10:56

În foarte gerosul decembrie al lui 1955 poetul Nâzım Hikmet  [naːˈzɯm hicˈmɛt], o întîlnea pe tînăra Vera Tuleakova, proaspăt angajată la studioul de filme animate “Союзмультфильм”, după ce aceasta a terminat studiile de scenaristică la Moscova. El era stabilit în capitala sovietică încă din 1951, după 17 ani de detenţie politică în ţara sa, Turcia. Era faimos, influent, frumos şi cu mare trecere la femei. Vera lucra la un film de animaţie după o poveste albaneză, dar nimeni din echipă nu avea habar cum arată acea ţară, cum sunt oamenii, cum se îmbracă, în ce fel arată un interior de casă albaneză etc. Cineva dintre colegi propusese, mai în glumă, mai în serios, că fie contactat Nazım Hikmet, argumentînd că dacă turcii tot au dominat secole la rînd acea ţară, au şi învăţat despre ea cîte ceva...Astfel, Vera ajunge acasă la Hikmet, iar acesta s-a oferit cu multă bucurie şi solicitudine să le facă cîteva schiţe în creion despre Albania... Se ştie că pe lângă darul scriitoricesc şi poetic, Nazım Hikmet ştia să deseneze. În memoriile scrise de Vera Tuleakova, devenită după căsătoria cu poetul şi Hikmet, se găsesc destule referinţe despre pictori, sculptori şi scenografi, iar memorarea lui Ibrahim Balaban -- ţăranul poet nimerit în puşcăria din Bursa, în aceeaşi celulă cu Hikmet, pe care poetul l-a îndemnat să picteze -- este plină de duioşie şi emoţie...

 Vera Tuleakova a stat alături de poet pînă la moartea acestuia, pînă în ianuarie a anului 1963. După moartea lui scrie acest Ultim dialog cu Nazım, apărut în Turcia în cîteva rînduri, şi acum pentru prima oară în Rusia (2009).

Kitap turc    ultima convorbire cu nazim
Cam un sfert, din cartea de 400 de pagini, este disponibil în colecţia revistei
Octeabri, nr. 8/2007. Autoarea îşi aminteşte exact momentul şi contextul în care cei doi au devenit mai mult decît colaboratori; Nazım a cerut spre vizionare, după ce devenise un "de-al casei" în studiourile filmelor de animaţie pentru copii, filmul clasic Les enfants du paradis, al lui Marcel Carne (1945); ambii îl descoperă pe fabulosul actor Jean Louis Barrault, şi prin el, dragostea fierbinte, pasională, disperată. 

Vera accentuează în repetate rînduri romantismul incurabil şi debordant al lui Nazım, care se grăbea ajungînd la Moscova să-l întălnească pe Meyerhold, neştiind că acesta fusese împuşcat, şi nu ştia nimic încă despre faţa hîdă a stalinismului crepuscular; s-a avîntat să-l apere pe Zoşenko, să-i ia sub aripă pe mai mulţi poeţi ai vremii: Jaroslav Smeleakov, Nikolai Glazkov, Muza Pavlova ş.a.  Cu Zoşenko, pe care-l întîlneşte la Leningrad, petrece o noapte întreagă, şi apoi o parte din ziua următoare, iar prin intermediul lui pricepe multe din lumea sovietică în care se autoexilase; înţelege şi soarta mizeră a lui Zoşenko însuşi, devenit un renegat al sistemului, după celebrele filipice ale lui Jdanov, din 1946! Totuşi, Nazım îi reproşează faptul că a publicat în 1934 o povestire în culegerea literară dedicată construirii Canalului Baltika-Belomor (1931-1933), un imens şantier unde lucrau sute de mii de deţinuţi din închisorile staliniste, culegere apărută sub redacţiunea lui Maxim Gorky. Devine clar din discuţia lor că nimeni nu avea încotro... Dar de la rîndurile finale ale povestirii sale i se vor trage şi toate pătimirile; disgraţia totală i-a adus-o lui Zoşenko această propoziţie: "Vreau să trăiesc într-o ţară în care uşile să nu se încuie niciodată cu lacătul, şi în care se vor fi uitat cuvintele triste: furt, hoţ, omor". 

Anii de după moartea lui Stalin se preschimbă în părelnică speranţă. Începuse "dezgheţul" ("оттепель", după inspiratul termen al lui Ilya G.Ehrenburg, care a dat acest titlu unei povestiri). Pablo Neruda aflat şi el la Moscova îl duce pe Nazım la sculptorul catalan Alberto Sancez Perez (1895-1962), rezident şi acesta în capitala sovietică într-un deplin anonimat, cu familia, încă din 1938...Chiar din anul sosirii sale la Moscova Hikmet îi achiziţionase două picturi. Dar uitase numele autorului. Dealtfel, Hikmet cumpăra multă artă, şi mai ales de la acei artişti care nu aveau deloc şanse să-şi vîndă opera; a fost alături de "formaliştii", "abstracţioniştii" şi "individualiştii" în materie de artă, considerînd că greşelile şi autoritarismul lui Stalin nu mai trebuie să se repete niciodată...Tocmai de aceea, aflat în iarna lui 1962 la Paris, a receptat dureros şi alergic furia bezmetică a lui Hruşciov la adresa expoziţiei de artă modernistă de la Manej, precum şi atacurile la adresa lui Andrei Voznesensky. Hikmet îi spunea soţiei: "Nu înţeleg de ce un om neinstruit poate vorbi fără drept la apel şi atît de rudimentar despre popuşoi, arhitectură, despre limba rusă, pictură şi poezie! De ce Hrusciov îşi poate impune gustul său primitiv oamenilor de cultură, iar prin ei -- unui întreg popor. De ce un singur om le hotărăşte pe toate!"

Cu scriitorul Fadeev şi Mitropolitul Nikolai [Iaruşkevici] (1892—1961), au în trei o lungă şi doctă discuţie despre tragediile lui Shakespeare şi despre dimensiunea morală a suicidului, provocată cumva de Fadeev... anticipînd ceea ce urma să se întîmple în 1956. Fadeev se sinucide la vila sa de la Peredlkino, după ce observă că este urmărit, şi nu mai suportă statutul său duplicitar

Nazım Hikmet era un om curajos, citise romanul
Doctor Jivago, cînd Pasternak era hărţuit, clevetit şi urmărit, citise cartea în chiar anul apariţiei acesteia în străinătate. Nu a avut însă cutezanţa de a aduce romanul la Moscova; totuşi, vorbea deschis despre nedreptăţile ce i se fac marelui scriitor, venea chiar în Piaţa Veche, unde era sediul central al PCUS al URSS, pentru a convinge că romanul lui Pasternak nu conţine nimic duşmănos, iar poemele din finalul acestuia -- sunt de-a dreptul sclipitoare! I se dădea de înţeles acolo, că numai un om sovietic poate înţelege implicaţiile profunde ale acestei scrieri...Nenumăratele insistenţe pe lîngă Constantin Simonov -- redactorul şef al prestigioasei reviste Novyi Mir -- erau inutile, nimeni nu dorea să audă de numele celui care în 1958 primea Premiul Nobel pentru literatură, iar în 1960 avea să moară de "inimă rea"... Pe lîngă Simonov a pledat şi pentru Zoşenko, însă scriitorul leningrădean cînd a auzit de numele acestuia, a refuzat să-i lase lui Hikmet vreun manuscris.  

În 1962 Nazım şi Vera se întîlnesc la Paris cu celebrii pictori Natalia Goncharova şi Mihail Larionov, care aveau ambii cîte 80 de ani, iar după jumătate de an află că la moartea Nataliei, i s-a pus pe cap şalul primit de la Vera... Emigraţia albă rusă era încă vie la Paris, iar umanistul Nazım se simţea flatat de faptul că opera lui este cunoscută, citită şi apreciată de burghezia vechii Rusii, şi că Orientul, prin aceste rămăşiţe ale sensibilităţii burgheze, este personificat de poezia lui. Vizitează atelierul celor doi pictori, şi vede mărturiile epocii în care Goncharova lucra la celebrisimele balete concepute de Deagilev în primii ani ai secolului. Întîlnirea cu ei i-a evocat anii'20, cînd prea tînărul Hikmet făcea studii la Moscova, şi a fost un bun prilej de a medita la răsăriturile bolşevismului. În 3 iunie 1963 moare de atac cardiac, şi e înmormîntat la Moscova, la cimitirul Novodevicie.

La capătul acestor memorii, concepute pe principiul dialogului, în care autoarea Vera Tuleakova-Hikmet descrie un portret plăcut, larg şi foarte nuanţat al omului alături de care a trăit cîţiva ani minunaţi, rămîne convingerea că Nazım Hikmet a fost pe lîngă un mare poet şi dramaturg al mijlocului de secol XX, şi un mare caracter, un om care iubea fără rezerve literatura, oamenii, generozitatea, sinceritatea şi solidaritatea cu valorile autentice, şi cu cei care le promovau. Adora neţărmurit literatura rusă*. Era ca un veşnic copil, ceea ce l-a făcut să nici nu creadă -- în timpul primului său drum de la aeroport spre Moscova -- că în URSS mai există case acoperite cu stuf, şi e vizibilă atîta sărăcie...I-a luat ceva timp pînă să înţeleagă cum e cu epurările, "elementele duşmănoase", adevărul, "duşmanii poporului", minciuna generalizată, "ingineria sufletului uman" etc.  


Nu doresc să închei această prezentare fără a transcrie un poem de Nazım Hikmet:
Scrisoarea unui om izolat într-o închisoare
Azi, duminică,
Pentru prima oară m-au scos la soare.
Şi pentru întâia oară am văzut cerul atât de departe
de mine şi atât de albastru,
atât de mare; de uimire,
nemişcat am stat ca un astru.

Apoi cu pioşenie m-am aşezat în ţărână.
Mi-am sprijinit spatele de zid.
În această clipă nu doream
Nici lupta, nici libertatea, nici femeia.
Numai pământul, soarele şi eu...
Eram fericit.

Trad. Nicolae Ioana şi Nevzat M. Yusuf,
Antologie de poezie turcă, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979


* în închisoare fiind, Hikmet a tradus în limba turcă epocalul roman Război şi Pace, de Lev Tolstoi.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
20 janvier 2010 3 20 /01 /janvier /2010 14:23

Inegalabilul artist Serghei Parajanov a iubit artele plastice atît de mult încît este aproape cu neputinţă de spus ce prevalează în moştenirea sa, regizorul sau pictorul...a lăsat o moştenire vizuală copleşitoare, iar printre capodopele sale se numără, fără tăgadă, şi documentarul său despre pictorul-portretist Akop Hovnatanyan (1806-1881), aparţinînd unei generaţii de pictori armeni, care au activat de-a lungul a peste două secole, XVIII-XX. Fotografia l-a pus în umbră pe acest minunat pictor-realist, dar redescoperirea lui s-a produs în anii 1920, la cîteva decenii de la moartea sa...Poate ca nimeni altul a îmbplsămat chipurile concitadinilor, a Tiflisului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Iată motto-ul acestui eseu vizual: "Akop Hovnatanyan , pictor-realist, care cu forţa poetului a preamărit pe contemporanii săi". Filmul a fost realizat în 1967.

Nu rataţi, oameni buni ocazia de a vă jertfi 10 minute şi 19 secunde, pentru a vedea această bijuterie vizuală!

Bonus: un alt exerciţiu de vizualitate pură, filmul Frescele din Kiev (1966), de acelaşi Parajanov. Mă gîndeam că acest filmuleţ ar fi foarte folositor celor care practică sau îndrăgesc dansul contemporan. Ce se întîmplă în el, e preistoria genului. O părere.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
19 janvier 2010 2 19 /01 /janvier /2010 10:30

polonia1.benevole it2.
suedia3.brasil4.
Stufosul, devastatorul şi masivul roman al lui Jonathan Littell, intitulat Binevoitoarele, tradus şi la noi, aparut în ianuarie 2009 la RAO, a devenit un eveniment literar al deceniului peste tot în lume. Citesc acum această operă literară de 900 de pagini, dar pînă una-alta supun atenţiei următorul fapt. Cel puţin 4 ediţii: din Polonia (1.), Italia (2.), Suedia (3.), şi Brazilia (4.) au folosit ca ilustraţie de copertă reproduceri după Concetto Spaziale de Lucio Fontana. Lipsă de imaginaţie a editorilor? Export de idei plastice? Sau o vizionară vizualizare a textului lui Littell? Globalizare a graphic design-ului? Sau Lucio Fontana are o operă PLASTICĂ potrivită pentru ilustrarea dramelor şi suferinţelor din secolul XX?  E foarte adevărat că varianta FOLIO a editurii Gallimard foloseşte o reproducere după Fontana, dar asta nu însemnează implicit o invitaţie pentru cei care traduc romanul -- să le urmeze exemplul...
folio.jpg the kindly ones Dacă mă uit mai atent, observ că şi coperta ediţiei americane are o sugestie de tăietură/crestătură -- inspirată de gestica lui Fontana, doar că prin minimalismul său această copertă face oarecum irelevantă sugestia, vădită în mod limpede în cele de mai sus. Dar e clar că francezii au sugerat acest tip de ilustraţie!  E de verificat şi cronologic dacă e adevărată această filiaţie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
18 janvier 2010 1 18 /01 /janvier /2010 11:07

Acum cîteva săptămîni descopeream un artist despre care nu ştiam nimic, Remus Grecu, rezident în Stockholm. Am avut un schimb de mesaje cu el, foarte agreabil şi amical. Iar acum am decoperit că la finele anului trecut, "Agenţia Informaţiilor Culturale" (Asociaţia artei independente din Bielorusia) a publicat un lung şi extrem de pasionant interviu cu Remus, în limbile rusă şi engleză (în două părţi), din care aflăm o sumedenie de lucruri interesante legate de viaţa, creaţia, călătoriile şi problematicile acestui artist. Autorul interviului este e.s.bolshakow (Большаков Евгений). Se pot vedea acolo o sumedenie de desene şi picturi preluate de pe blogul lui Remus.
Singura mea obiecţie la acest material este că ruşii i-au ortografiat numele lui Remus aşa: Greţu. "C"-ul pentru ei, devine autormat "Ţ"!
Recomand cu căldură maximă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article